caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Ora de Limba Română cu Nicoleta Taylor (II)

de (28-10-2017)
1 ecou

O nouă povestire a Nicoletei Taylor de un conţinut realist, ca o uimire de copil în faţa lumii.

Florin PREDESCU

Când Dumnezeu a făcut lumea, a aşezat-o într-un leagăn de pământ binecuvântat, apărat de munţi făloşi, cu crestele încoronate de nouri. Apoi a numit acest loc Ardeal. Aici se petrece povestea, într-un sat vechi numit astăzi Cuzdrioara. Dacă întrebi oamenii de unde îi vine numele, vor ridica din umeri a neştiinţă. Puțini bătrâni mai ştiu că demult era Kozárvár, cetate a kozárilor, așezământ al unui trib credincios seminției maghiarilor.

La începutul lui 1918, Ardealul era încă al Ungariei, iar Cuzdrioara era locuită şi de maghiari, şi de români, şi de amestecul dintre ei. Satul se afla în grija baronului Incze, despre a cărui avuție oamenii șușoteau vrute și nevrute, cum că ar ține în conac, la loc de taină, o cloşcă cu pui şi un plug tras de boi, amândouă cu totul şi cu totul din aur. Multe se vorbeau despre baron, şi cu preţuire şi cu pizmă, fiecare după cât îl ducea mintea.

Buna îngrijire a treburilor de pe moşie stătea în mâinile lui Bodor, vechilul boierului, om cu stare şi de încredere, bine văzut de tot satul, doar ce gândea, şi spunea, şi făcea. Cuvântul lui era literă de lege şi era mândria lui să şi-l ţină întotdeauna. Că avea firea ţanţoşă, ca şi moşii săi secui, şi nu dădea nicicând înapoi. „Cuvântul meu e cuvânt, nu apă de ploaie. Cum am zis, aşa fac,” obişnuia să spună, răsucindu-şi mustaţa făloasă, ţinută după obiceiul unguresc.

In iarna aceea se născu în familia Bodorilor al şaptelea şi ultimul lor fecior, Géza. Veni pe lume în vremuri tulburi, la sfârşitul primului război mare, când pământurile Ardealului trecură în cuprinsul României. Cu ochi răi se vedeau unii pe alţii românii și maghiarii, încă din timpuri mai vechi, căci şi unii şi alții o ţineau morțiș că acele locuri li se cuvin pe bună dreptate, iar firul trecutului, încâlcit înadins de puteri neiubitoare de omenie şi linişte, se înnodase într-o urzeală de duşmănie menită să aducă foloase acestor puteri întunecate.

Astfel, stăpânii s-au schimbat în stăpâniţi. Mulţi maghiari au plecat în bejenie să caute adăpost între hotarele Ungariei, înfricoşaţi de greutăţile căzute pe ei în noua orânduială. Baronul Incze plecă si el, alungat de teama zilei de mâine. Bodor, deși își pierdu pământurile, rămase să înfrunte vremurile, sperând că roata sorţii se va întoarce din nou.

Cum răsări fecioraşul Géza bun de lucru, fu trimis în ucenicie la fierarul satului, să deprindă o meserie şi să-şi facă un rost în lume. Acolo învăță bine și românește, de nimeni n-ar fi zis că-i maghiar get-beget. Vremea trecu, iar la anii când alţi flăcăi de-abia ghiceau câte prune au în straiţă, Géza ajunsese fierar priceput, holtei dorit de părinţii multor fete cu zestre din sat. Iar fetele nu se dădeau în lături să tragă cu coada ochiului la braţele lui oţelite şi la chipul lui înăsprit de dogoarea focului. Duminicile, la biserică, se îmbrăca în cămaşa albă ca neaua, din al cărei guler scrobit faţa îi ieşea şi mai brună, cu ochi pătrunzători deasupra nasului răsărit, dând multor muieri tot felul de gânduri ascunse.

Vremea de primăvară a lui 1939 îşi înălţă chemarea şi în sângele lui Géza. Drumul îl abătu pe lângă casa lui Pizlăr, un sătean mai ocolit în felul lui de cei cu rînduială în familie. Omul moştenise porecla după tată-său, deşi numele lui era Székely. Bătrânul Pizlăr murise demult, dar titula lui de bărbat umblat pe la toate femeile doritoare din sat rămase asupra fiului, făcut cu o româncă. Pizlăr era însurat cu Anica, femeie frumoasă la tinereţea ei, româncă din sat, şi aduseră pe lume patru suflete de copii, un fecior şi trei fete. Bucata de pământ unde și-au ridicat casa era zestrea Anicăi dăruită de baron pe când lucra la el fată în casă, unde gurile rele spuneau că a rămas groasă. Se mai spunea ca baronul i-a dat-o de nevastă lui Pizlăr şi s-a silit să-i bage în rândul lumii. Lumea iartă, însă nu uită.

Pe marginea şanţului şedea una din fete şi alegea măcriş verde din poala şorţului roşu. Când Géza trecu pe lângă ea, îşi ridică înspre el ochii mari căprii, sticlind în soare sub apărătoarea genelor lungi şi dese.

– Noa, bună zua, Gheză! îşi aruncă ea pe spate cozile groase în culoarea castanei şi râse cu toată gura către flăcăul holbat de nedumerire la vederea ei.

Feciorul trecuse cine mai ştie de câte ori pe acolo, o cunoştea pe fată dar n-o băgase vreodată în seamă, o nimenea-n drum, că ce treabă ar fi avut cu unii ca cei din neamul ei. Acuma însă picioarele i se lipiră parcă de pământ şi ochii de chipul îmbujorat al fetei:

– Bună zua, tu, fătucă. Da’ cum îţ’ zîce ţîie, că uite-amu nu-mi vine pă limbă?

– Fătucă îi soru-mea, colo-n ocol cu cloştile, îi răspuse dezgheţată fata. Iară mie îmi zîce Floarea, ca și la florile aiestea, ni. Doară nu ti-i face că nu ştii?

– Cine Dumnezo’ să ţîie minte cum le zîce la tăţi copiii lu’ Pizlăr? o ațâță el.

– Ce-i aşe mare scofală? Sau ţîi minte numa’ fetele găzdoaie? îl înţepă ea cu vorba, dar îi zâmbi cu ochii.

– Tu, ai grije ce spui cu gura aia, că de ţ’-oi prinde-o, nu ştiu ce i-oi face.

– D-apoi numa’ îi ţuca-o, o luă vorba pe dinainte şi apoi se făcu roşie ca şorţul.

– Ni mă, da’ ascuţîtă limbă ai, se miră el. Totdeauna eşti aşe aspră?

– Fug să pui de prânz, se repezi ea în curte, ruşinându-se şi minunându-se de vorbele rostite. Că era fată cuviincioasă şi cuminte, dar găzdoiul ăsta de Géza prea aştepta ca toate să rămână fără de cuvânt în faţa lui. Ce dacă erau mai săraci? Că doar nu ceruseră pomană de la nimeni. Şi cu tată bun ca pita caldă, şi cu mamă aşa harnică, puţini se lăudau în sat. Ce dacă n-avea zestre? Dacă i s-ar fi pus la socoteală ascuţimea minţii, frumuseţea chipului şi iscusinţa mâinilor, apoi şi ea ar fi fost o fată dintre alea bogate. Se luă cu lucrul în casă, dar gândul la Géza îi dădea târcoale, ca albina la floare. „Noa, ce m-o apucat? Nu-i el de mine şi gata. Proastă aş fi să mă iau iară cu amăgeli de-aiestea,” oftă ea şi în minte i se întoarse chipul unei alte amăgiri. Pe Liviu îl iubise în taină, deşi el n-avusese vreodată ochi pentru ea, nici n-o băgase în seamă. Apoi acel flăcău a plecat în cătănie şi dus a fost. Iar când s-a întoarce, cine ştie când, tot la alte fete o să umble, că dacă nu s-a uitat o dată la ea, de ce s-ar uita a doua oară. Şi ea n-o să mai fugă după căruţa care n-o aşteaptă, că a fugit destul şi tare i-a mai obosit sufletul. „Ce-i a’ meu îi pus deoparte. Dacă bunu’ Dumnezo’ mi-o orânduit un bărbat, atunci mi l-o şi trimite atunci când o vini vremea. Dacă nu, oi învăţa să trăiesc aşe cum mi-i rânduit.”

„Frumoasă-i fătuca lui Pizlăr. Şi ocoșă pe deasupra. Ei, de-ar avea zestre, s-ar face coadă la poarta ei,” îşi spunea Géza în sinea lui. Ceva se stârnise în el la vederea ei, ceva altfel decât îi stârniseră fetele la ale căror porţi mai petrecuse câte o seară. Cum se gândea la ea, parcă i se înfierbânta capul, de sta să-i plesnească.

Degeaba încerca să şi-o alunge din minte, degeaba încerca să facă ochi dulci altor codane din sat, numai pe ea o vedea, numai ea îi trebuia. Fierar cu capul pe umeri, Géza îşi făcu socotelile: bate fierul până-i cald. Lui îi ardea de însurătoare și gata. Avea să o facă pe Floarea nevasta lui. Da, dar în asta erau două baiuri mari. Floarea era dintre români şi era fără zestre. El crescuse în ocârmuirea românilor şi se învăţase cu ea, dar părinţii lui trăiseră într-o altă lume şi nu iertau întorsătura românească. Poate că aveau s-o primească pentru bunicu-său, maghiar neaoş. Vor gândi ei că dragostea nu stă să aleagă cine din ce neam se trage. Cât despre zestre, avere mai aveau părinţii. Dacă îi dădeau partea lui, putea să se însoare fără grija zilei de mâine. Şi dacă nu-i dădeau nimic, din lucrul lui la fierărie putea să ţină o nevastă şi o casă.

Géza îşi făcea mai des de lucru pe acasă, socotindu-se în fel şi chip cum să aducă vorba despre o noră româncă într-o casă unde nimeni nu rostise vreodată o vorbă românească. Într-o seară, pe când părinţii şi fraţii holtei şedeau încă în jurul mesei, Géza se hotărî că a aşteptat destul cu vorba:

– Tată şi mamă, m-am hotărât să mă însor.

– Noa, bine te-ai gândit, că ţi se apropie vremea, grăi aşezat taică-său. Vorbea curat ungurește, ca domnii cei mari, și cerea același lucru și de la copiii lui. Bine era să păstrăm rândul după fraţii tăi, dar văd că rândul tău a venit mai devreme. Bag de seamă că şi ai în gând pe cineva, după cum te-am văzut cu mamă-ta în ultima vreme. Cine-i fata?

– Păi noa, cum să vă ştiu eu zice, înghiți el în sec cu gâtlejul uscat, numai să nu sari, tată, că e Floarea, fata lui… Pizlăr.

– Cine?! Doar nu ți-ai pierdut minţile? tună tatăl. Maică-sa înlemni cu blidul în mână.

– Ştiu că altceva aţi fi dorit pentru mine, încercă Géza să-i liniştească, dar…

– Să taci şi să mă asculţi bine, îl întrerupse bătrânul. Am tras destule la viaţa mea, de când stăm sub talpă românească. Fata asta e din neamul lor şi noi cu ei nu ne-amestecăm, înțelesu-m-ai? Şi o sărăntoacă pe deasupra. Doamne fereşte, să nu spun mai multe despre familia ei de amărâţi. Între ăia vrei tu să te bagi? Cu ăia vrei tu să ne încuscreşti? Neam de neamul nostru nu ne-am amestecat cu cei de altă foaită. Vrei să râdă de noi tot satul? Auzi, Doamne, la ce s-a gândit el. Ţine cu duşmanul. Frumos ai ales, n-am ce zice!

– Tată, doar ştii bine că e şi dintre ai noştri după bunicu-său Székely, iar omenia tot aşa umblă şi la ei, ca şi la noi. Că-i mai săracă, e drept ce spui, dar e frumoasă şi dezgheţată la minte, şi apoi pe ea o iau de nevastă, nu tot neamul ei, vorbi el împăciuitor.

– Vai, dragul mamii, sări cu gura şi maică-sa, nu ne face de ruşine, că dragostea trece, şi te trezești că rămâi cu necazul pe cap. Îţi face copii, şi ce-a fi de ei, că n-or fi nici una, nici alta?!

– Mie numai Floarea mi-e dragă şi numai ea îmi trebuie, şi de-i româncă, şi de-i săracă, şi de-ar fi țigancă de la şatră, începu el să se îndârjească.

– Păi da, se vede că nu mai judeci cu capul de pe umeri. Cine ştie ce bozgoane ţi-a făcut, să prostescă un fecior bun ca tine. Că astea-s în stare de orice când îşi pun ochii pe cineva. Uită-te la tine cum te-a bolunzit de tot, om în toată firea, o ţinu bătrânul Bodor mai departe. Am crezut că eşti copt la minte dar încă ai muci la nas. Dacă ţi-e musai de fătuca asta, piciorul în casa asta nu-l mai pui cât trăiesc eu! Du-te şi fă-te sărăntoc dacă ăștia ţi-s dragi! Bolundule ce eşti!

– Aşa să fie, tată, după vorba ta, rosti Géza printre dinţi şi ieşi năvalnic din casă.

– Vai de mine, Doamne Dumnezeule mare, se tângui în hohote mama. Vai de noi, vai!

– Bolundule! strigă tată-său după el. Géza bolundul! Bolundule!!!

Grele vorbe aruncă omul la mânie. Că dacă ar cunoaşte atunci puterea cuvântului rostit, s-ar ţine de gură cu amândouă mâinile şi şi-ar deschide-o numai după ce s-a liniştit şi a ales în suflet binele de rău. Aşa a fost şi cu bătrânul Bodor. Vorbele grele aruncate asupra lui Géza i-au pecetluit soarta.

În seara aceea învolburată, Géza s-a dus ţintă acasă la Floarea. S-a oprit să-şi tragă sufletul lângă portiţă. Era pe întunecate, dar Pizlăr încă mai lucra în curte. Omul arăta ca şi avutul lui, mai dărăpănat de neajunsurile vieţii, dar ochii îi păstrau încă strălucirea curată a sufletului blând şi liniştit.

– Sara bună, bade, dădu bineţe Géza peste leţurile portiţei. Acasă ţî’ Floarea?

– Sara bună să deie Dumnezo’, răspunse Pizlăr, oprindu-se din lucru şi mijindu-şi ochii să vadă mai bine cine-i feciorul din uliţă. Acasă-i fata, da’ ce treabă ai cu ie, dacă mi-i îngăduit a întreba? se nelinişti bătrânul.
– Îi musai să vorbesc cu ie, bade, și apoi cu dumneata, dădu el răspuns cuviincios.

– Dacă-i musai, bine, da’ numa’ aci la portiţă, că s-o făcut decusară, adăugă omul cu blândeţe. Floare, tu Floare tu, chemă el cu glas domol, ieşi afară că te cată Gheza lu’ Bodor!

Floarea ieşi din casă cu repeziciune. Purta o rochie verde cu puiţi albi, cârpită dar curată, şi faţa proaspătă nu lăsa să se vadă oboseala de la munca zilei. Ochii i se lărgiră a uimire când îl văzu pe Géza la poartă. Vorbe nu mai schimbase cu el de atunci, dar parcă flăcăul începuse să treacă mai des pe uliţa lor. Cu toată înserarea, îl văzu aprins la faţă şi îi simţi tulburarea. Mâna lui fierbinte îi încleştă mâna. Ea dădu să şi-o tragă.

– Noa, apoi cu ce treabă pă la noi, la așe vreme de sară? întrebă ea, mai mult de ruşine, că doar simţea limpede dincotro bate vântul.

– Apoi tu ce crezi, cu ce treabă am vinit? La tine am vinit, să te văd şi să stăm de vorbă, își căută el cuvintele cu greutate.

– De vorbit om vorbi, da’ nu ştiu cum mi-i vede, că s-o făcut cam întuneric, șugui ea.

– Nu râde, Floare, că io te văd şi zua şi noaptea, numa’ pă tine te văd, se îmbățoșă el.

– Io credeam că ai ochii numa’ pîntru alte fete, ştii tu care. Îm’ pare bine dară că în gându’ ăsta m-am înşelat. Că la o fată ca mine nu încape loc de gânduri înşelătoare. Am învăţat pre bine să-mi cunosc lungu’ nasului, se îmbujoră ea.

– Îţ’ pare bine, chiar îţ’ pare bine? Atuncea-i şi bucuria me, că am vinit la tine cu un gând mare. Şi dacă îi vede şi tu că-i bun, apoi a fi bine pîntru amândoi.

– Doamne sfinte, ce gând ţ’-o vinit? mai trase ea vorba, că gândul i-l ghicise deja din arşiţa palmei.

– La mine una şi cu una îs două, şi nu vreu să te port cu vorbe pă ocolite. Io ştiu că nu am umblat la tine să-ţ’ fac curte după obicei, şi-i mai bine aşe, că altfel intram în gura satului şi poate nu ieşea nimica. Ştiu însă că din câte fete am cunoscut numa’ tu mi-ai căzut dragă şi vreu să ne luăm laolaltă. Şi ăsta-i gându’ meu, de aia spune-mi tu acuma dacă îi gându’ bun pîntru amândoi. Da’ înainte să-mi zîci da sau ba, să ştii că io viu la tine aşe cum mă vezi amu, numa’ cu haina di pă spate. N-o să-ț’ aduc avere, că n-o să-mi deie. Îţ’ aduc numa’ aste două mânuri şi lucru’ care îl fac cu ele.

Floarea oftă. Îi venea şi a râde, şi a plânge. Ştiuse demult că va veni o zi când va ajunge la o astfel de cumpănă, când va trebui să aleagă între iubirea tainică din sufletul ei şi un alt bărbat, şi mai ştia că va alege celălalt bărbat şi va învăţa să aibă drag de el, că asta-i căruţa care aşteaptă după ea. Tăcu lung, apoi îi zâmbi printre lacrimi:

-Apoi văd că haina di pă spate încă ţî’ bună. Iară mânurile ştiu că ţî-s harnice. Om face de ne-om lua, şi a și bine pîntru amândoi. Da’ spune-mi drept, spune-mi să mai aud o dată. Di ce vrei tu să mă iei pă mine, care îs de-a cui îs? vru ea să-şi întărească sufletul.

– De aia, că te am dragă, tu, numa’ pă tine te am dragă, suflă el greu şi o prinse în braţe strivind-o la piept în arşiţa acelei zile grele. Iar ea se supuse acelei strânsori, simţind că aşa i-a fost scris, că pe acest Géza, din seminţia bunicului ei, i l-a trimis Dumnezeu să fie bărbatul ei.

Pizlăr, norocul lui că şedea pe o laiţă în casă, că altfel s-ar fi scăpat din genunchi auzindu-l pe Géza găzdoiul că o cere pe fată-sa de nevastă. Om blând şi împăciuitor, le dădu îndată binecuvîntarea, sfătuindu-i să se aibă bine laolaltă. Apoi întări cu chibzuială:

– La mine omu’ îi om și de când îs n-am țînut sama că unu-i rumân şi altu’-i ungur.

Numai lelea Anică, învățată cu necazurile vieții, simți tremurături în coşul pieptului. „Închipuiri de fomeie trecută pîn baiuri multe”, îşi spuse în sine. „Doamne dă să șie bine, Doamne dă-le bine.”

Géza o luă pe Floarea de nevastă, iar de undeva, nedesluşit, a început să se strecoare vestea că a început să bolunzească. Gura lumii numai pământul o astupă. Cu toate greutăţile, când Floarea îl lua în braţe, Géza uita şi de necazuri, şi de ziua de ieri. Iar sufletul ei începea să se împlinească cu dragoste pentru bărbatul care lăsase totul pentru ea. Însă zilele bune împreună le-au fost numărate, până la al doilea război cu nemţii.

A trecut și asta iar viaţa a curs mai departe, după legile date de Dumnezeu, nu după rânduielile vechii vrajbe între neamuri. Floarea îi născu lui Géza șase copii. Numele lor s-au ales şi româneşti şi maghiare, după cum tatăl lor era sau nu acasă când se năşteau, și au învățat doar românește, căci părintele lor și-a petrecut viața mai mult pe şantierele unde s-a înălțat o țară nouă. A lucrat din greu pentru nevasta și copiii lui până când, într-o zi, a căzut sub un tren și a bolunzit, adeverind cuvintele bătrânului Bodor și zvonurile din sat.

Multe povești ca aceasta a cunoscut Ardealul și multe suflete s-au unit fără aleagă între neamuri. Iar o seamă dintre urmașii lor încă se mai arată cu degetul și se dușmănesc, uitând de unde vin, din cine se trag, și uitând de sângele amestecat de iubire în vinele lor.

Nicoleta G. Taylor, septembrie 2011

Povestire premiată cu premiul al III-lea la Concursul Național Text Construct 2011, inspirată de povestea adevărată a bunicilor mei

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Victor Manta: (29-10-2017 la 19:16)

    Interesantă povestire, frumos spusă, despre vremuri mai bune şi mai rele. Un extras:

    Veni pe lume în vremuri tulburi, la sfârşitul primului război mare, când pământurile Ardealului trecură în cuprinsul României. Cu ochi răi se vedeau unii pe alţii românii și maghiarii, încă din timpuri mai vechi, căci şi unii şi alții o ţineau morțiș că acele locuri li se cuvin pe bună dreptate, iar firul trecutului, încâlcit înadins de puteri neiubitoare de omenie şi linişte, se înnodase într-o urzeală de duşmănie menită să aducă foloase acestor puteri întunecate.
    Astfel, stăpânii s-au schimbat în stăpâniţi. Mulţi maghiari au plecat în bejenie să caute adăpost între hotarele Ungariei, înfricoşaţi de greutăţile căzute pe ei în noua orânduială.

    M-a interesat şi unde s-a ajuns astăzi.

    Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Cuzdrioara se ridică la 2.733 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 2.975 de locuitori.[2] Majoritatea locuitorilor sunt români (83,97%). Principalele minorități sunt cele de romi (7,61%) și maghiari (4,98%). Wikipedia.

    Sfârşitul povestirii nu sună prea optimist, dar îndemnul este pozitiv şi foarte uman:

    Multe povești ca aceasta a cunoscut Ardealul și multe suflete s-au unit fără aleagă între neamuri. Iar o seamă dintre urmașii lor încă se mai arată cu degetul și se dușmănesc, uitând de unde vin, din cine se trag, și uitând de sângele amestecat de iubire în vinele lor.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.68.240