caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Eutanasia, marturie de compasiune si iubire

de (24-3-2008)

Practica eutanasiei clandestine nu poate fi evaluată în Franţa, deoarece actul e reprimat sever de o lege neomenoasă, cert, de teama eventualelor abuzuri, a preceptelor morale şi, probabil, religioase. Nu se poate spune nici că s-ar opta în favoarea unei suferinţe atroce a individului şi a degradării lui fizice, în pofida verdictului medical definitiv de incurabilitate.
Trebuie să recunoaştem că acestei tragice longevităţi, impuse de lege, i se propune astăzi o soluţie dintre cele mai nobile, „medicina paleativă”, gata să atenueze suferinţele şi să acompanieze pacientul până la ultimul termen al existenţei, chiar dacă aceasta s-ar temporizează dincolo de orice aşteptare.
Spectrul unei stării vegetative deplorabile, când bolnavul este deposedat de ultima dintre libertăţi, dreptul la non existenţă, continuă să se perpetueze prin mai multe stabilimente ospitaliere, probabil sub pretextul cinic prin care libertatea nu poate exista in vacuum, barierele oferindu-i savoarea…

Două cazuri recente, devenite emblematice, unde pacienţii, ajunşi la limitele suportabilului, au implorat dreptul de a muri unei justiţii surde, nu numai legată la ochi aşa cum o ştim…

Tânărul Vincent Humbert, tetraplegic, şi-a găsit liniştea eternă graţie mamei sale şi a medicului de familie, singurii capabili să-i decripteze dorinţa ultimă de a pune capăt suferinţei indescriptibile prin practicarea eutanasiei.
E lesne de imaginat, într-un astfel de context, curajul şi durerea unei mame, obligată să ia viaţa pe care ea însăşi a dăruit-o, expunându-se, în acelaşi timp, consecinţelor legii.
Judecătorii au refuzat de asemeni şi cererea bolnavei Chantal Sébire, de 52 de ani, deformată monstruos de un cancer facial incurabil, a cărei eutanasie, refuzată oficial, s-a practicat în termeni misterioşi, probabil tot cu ajutorul celor apropiaţi. Un act de veritabilă iubire şi compasiune, din păcate nu întotdeauna unanim.
Cele două cazuri care au declanşat dezbateri aprinse, atât publice cât şi parlamentare, lasă speranţele modificării unei legi absurde sub aspectul uman.

La întrebarea: putem anticipa sau provoca moartea în vederea abrevierii suferinţei (agoniei) unui bolnav incurabil?
Franţa va trebui să răspundă, cât mai grabnic posibil, deoarece eutanasia nu figurează în codul penal, fiind asimilată omuciderii voluntare, asasinatului sau non-asistenţei unei persoane în pericol.

„Altădată, când nu mai era nimic de făcut – relatează profesorul François Goldwasser, şeful serviciului de cancerologie al Spitalului Cochin din Paris – medicul abandona cancerosul durerilor sale atroce. Am fost intern în serviciul eminentului cancerolog Léon Schwartzenberg şi, când cancerosul incurabil suferea prea mult, îi amplificam priza de sedative iar el deceda. Comportamentul comun, practicat la sfârşit de viaţă în cancerologie, se rezuma la mărirea dozelor până ce bolnavul închide ochii. Toate serviciile de cancerologie au cunoscut astfel de practici. În 1995, când eram şef de clinică, am obţinut, în urma unei pregătiri speciale, o diplomă de „soins palleatifs”, după care n-am mai practicat niciodată acest gen de eutanasie, pentru simplul fapt că am devenit competent în gestiunea terminusului vital. Acum, pot alina suferinţa fără să ucid, dar nici fără să-mi interzic vreun mijloc pentru a uşura acest sfârşit.” Formă ce-ar putea fi definită ca „eutanasie pasivă”, dacă termenul n-ar fi prea abuziv.
Nobleţea acestor cuvinte este demnă, cu adevărat, de jurământul lui Hipocrat. În profesia de credinţă a unui medic există, după mine, o prioritate fundamentală: alienarea suferinţelor, deseori dezumanizante.

În preajma „sfârşitului”, misiunea terapeutului trebuie să fie cât se poate de creativă, oferind bolnavilor soluţii personalizate, corespunzătoare acestui moment grave de ruptură a cercului vital.
Prezenţa afecţiunii familiale, sau a celor apropiaţi, evitarea dramatizării evenimentului, car inevitabil, contribuie în mare măsură la trecerea lejeră a acestui prag căruia, în cele din urmă, îi suntem cu toţii destinaţi, cu sau fără suferinţă.

Legislaţia asupra eutanasiei a fost adoptată în mai multe State europene sub forme relativ diferite. În Belgia, de pildă, actul medical a fost autorizat printr-o lege adoptată în 2002, dar evident, sub anumite condiţii: bolnavul trebuie să fie major, „capabil şi conştient”, fiindu-i indispensabilă o cerere voluntară, gândită şi repetată. Printre altele, bolnavul trebuie să se găsească într-o situaţie medicală insolubilă şi să dovedească o stare de suferinţă fizică şi psihică constantă şi insuportabilă, care nu poate fi uşurată şi care rezultă dintr-o afecţiune accidentală sau patologică, gravă şi incurabilă.

Olanda, a fost prima ţară din lume care a legalizat eutanasia, în aprilie 2001. După 7 ani însă, s-a constatat că medicii o aplică din ce în ce mai rar pentru faptul, explicat de autorităţi, că bolnavii apelează tot mai mult la îngrijirile paleative, iar complexitatea procedurilor legale, au produs fenomenul paradoxal al eutanasiei clandestine.

În Anglia, ţara unde au apărut primele îngrijiri paleative, situaţia este şi mai inextricabilă. Eutanasia este considerată drept o crimă pasibilă de 14 ani de închisoare. Cu toate astea, jurisprudenţa britanică, concede oricărui pacient dreptul de a refuza tratamentul, drept preţ al propriului deces. Dacă un pacient şi-a formulat, anterior, voinţa de a nu mai fi reanimat, medicii sunt ţinuţi să-i respecte dorinţa. O multitudine de valenţe capabile să aproprie elementele aparent antagoniste. În schimb, un proiect asupra „eutanasiei active” (moartea prin intermediul unei terţe persoane) a fost studiat în 2005 de Parlamentul Britanic, fără o rezoluţie definitivă până astăzi.

Elveţia a legalizat o altă formă de „eutanasie”, mai aproape de suicid decât de eutanasia propriu-zisă. Ceea ce numesc ei (elveţienii) „eutanasia pasivă” este oferirea unei poţiuni mortale bolnavului, rezervându-i, în exclusivitate, decizia de a-l absorbi.

Luxemburgul, ultimul dintre cele trei ţări al Beneluxului, a votat în unanimitate legalizarea eutanasiei la 19 februarie al acestui an.

Dreptul francez, pare, întrucâtva bizar, afirmând că, propriul nostru corp nu ne aparţine… Opţiunea personală privind sfârşitul vieţii, mi se pare cât se poate de legitimă. Ei bine, alegerea noastră în acest ultim moment al existenţei, este supusă responsabilităţii colective şi bunului ei plac. Pe când evoluţia dreptului necesitând adaptarea la mutaţiile ce preocupă societatea modrnă?
Adoptarea unui principiu supus, în exclusivitate, discreţiei judecătorului, nu poate fi singurul răspuns judicios, durabil şi adecvat dreptului de a muri în dignitate.
Modalitatea de a pune capăt eutanasiei clandestine, practicată mai mult decât s-ar presupune şi scăpând oricărui control etic, este adoptarea unei legi, intens supravegheate, permiţând bolnavului, ajuns la limitele insuportabilului, să aleagă calea „eternităţii”.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Descântecul în poezia lui Ion Barbu

Ion Barbu şi descântecul Românii au avut o literatură orală deosebită, care a suplinit mii de ani lipsa unei literaturi...

Închide
3.229.117.191