caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Relativităţi Culturale



 

În 2008 – cinci secole de tipar românesc, de Academician Virgil Cândea

de (12-11-2007)

Bibliografia româneasca veche publicata între 1903-1944 de Ioan Bianu, Nerva Hodos si Dan Simionescu s-a amplificat în a doua jumatate a secolului XX prin depistari de tiparituri necunoscute, dar capitolul datorat românilor din istoria tiparului nu a fost notabil modificat. Dimensiunea noua a cercetarilor întreprinse în ultimele decenii în acest domeniu a fost aceea a tehnologiei cartii imprimate, a organizarii tiparnitelor, a pregatirii lucratorilor si specializarii lor, a difuzarii tipariturilor. Imaginea de ansamblu asupra artei imprimeriei la noi s-a îmbogatit si clarificat prin asemenea investigatii, sistematizate si sporite recent prin contributii proprii de domnul Dan Badara, în remarcabila sa teza de doctorat Tiparul românesc la sfârsitul secolului al XVII-lea si începutul secolului al XVIII-lea, care trateaza anume despre activitatea tipografiilor noastre în anii 1678-1716. Mai putin studiata ni se pare a fi ramas problema tiparului românesc ca factor de cultura nationala si europeana, rolul lui în relatiile noastre cu alte medii intelectuale, functiunile lui ca instrument de comunicare cu acestea si contributia pe care a avut-o în compunerea unei imagini a culturii românesti în lume. Dar pentru pregatirea marelui jubileu din 2008 credem ca tocmai spre raspunsuri la asemenea întrebari se cuvin concentrate cercetarile si reflectiile privind istoria tiparului românesc.

Statutul de autonomie al Tarilor Române în cadrul Imperiului Otoman le-a permis relativ repede adoptarea tiparului, prohibit timp de secole în cel mai mare stat islamic din lume si tolerat apoi numai în comunitatile crestine din Orientul Apropiat, unde arta imprimeriei se va implanta durabil în 1706, tocmai cu ajutorul românilor. Dar care a fost spatiul cultural strabatut de cartile tiparite de români? Cum erau apreciate ele de carturarii straini? Ce a însemnat contributia românilor la patrunderea tiparului în alte culturi si cum au contribuit cartile imprimate din initiativa si prin stradaniile lor la propasirea acelor culturi?

În articolul de fata ne referim la cartile publicate de români sau cu sprijinul lor în limbi straine – slavona, greaca, araba, georgiana -, singurele susceptibile sa treaca hotarele unei culturi scrise într-o limba de folosinta strict locala. Pentru ca despre cartile în limba slavona bisericeasca tiparite la noi exista azi informatia cea mai abundenta, nu ne vom opri asupra lor. De tipariturile românesti în limba greaca s-au ocupat cu predilectie, de peste un secol, specialistii studiilor neoelene, dar uneori regula suum cuique tribuere a fost uitata. Nu s-a subliniat suficient faptul ca editii ale unor opere celebre ale Parintilor bizantini sau ale teologilor greci mai noi au fost realizate de carturari si mesteri tipografi români, au fost culese, diortosite si tiparite cu caractere turnate si fasonate sau chiar gravate de ei, uneori în limbi si cu litere cu care nu erau obisnuiti, ca toate etapele unei tehnologii complexe, laborioase si delicate erau asigurate de jatari (zetari, culegatori si paginatori), drugari (mânuitorii presei tipografice), pilicari (ucenicii care tamponau formele cu cerneala), mai totdeauna \”oameni ai locului\”, care-si facusera din imprimerie un nobil mestesug si o ascultare calugareasca. În istoriografia tiparului arab s-a putut contesta rolul lui Antim Ivireanul sub cuvânt ca nu cunostea limba araba (dupa propria-i marturisire); cunostea în schimb turca scrisa tot cu caractere arabe, ceea ce i-a permis sa graveze literele folosite pentru Liturghierul din 1701, Ceaslovul din 1702 si trimise apoi la Alep. Tot asa, în istoria tiparului gruzin rolul lui Mihai Istvanovici, ucenicul ardelean al lui Antim, este incomplet cunoscut. Revenit în Georgia dupa calatoria din 1712 în Olanda, activitatea lui continua în aceasta tara de adoptiune, cu rezultate aparent ignorate în bibliografia noastra de specialitate.

Se stia în cercurile învatatilor apuseni, cel putin din secolul XVI, ca în Moldova si Tara Româneasca se pastreaza manuscrise rare de opere ale Parintilor bizantini, iar pentru procurarea lor bibliotecile princiare sau manastiresti de la noi au fost staruitor cercetate. Progresele tiparului vor permite însa, catre sfârsitul secolului XVII, publicarea acestor scrieri în editii princeps, chiar în Tarile Române.

Prima dintre ele este aceea a Operelor complete ale lui Simeon, arhiepiscop al Thessalonicului (în anii 1410-1429), tiparita în Manastirea Cetatuia din Iasi în noua tipografie a Patriarhiei de Ierusalim, atelier organizat si echipat de Mitrofan, episcop al Husilor. Manuscrisul, îngrijit si diortosit de învatatul grec Ioan Molibdos Perinthios, a fost asadar imprimat de mesteri români si cu cheltuiala domnitorului Moldovei. Operele arhiepiscopului de Thessalonic erau inedite si de interes deosebit pentru teologii crestini de pretutindeni. În 1866, abatele J.P. Migne retipareste editia de la Iasi, ca volumul 155 a cunoscutului sau corpus Patrologiae cursus completus, series graeca, aparuta la Paris în 167 de volume în anii 1857-1866. Titlul latin al editiei Migne este Symeonis Thessalonicensis Archiepiscopi Opera omnia, Iassi in Moldavia, anno 1683 graece; latine vero nunc primum edita. Traducerea latina era adaugata acum pentru prima oara originalului grecesc.

Activitatea bogata a Patriarhului Dosithei al Ierusalimului într-o perioada de aspre controverse între teologii din Apusul si Rasaritul crestin a avut drept consecinta scoaterea din colbul bibliotecilor manastiresti ortodoxe a numeroase manuscrise de scrieri dogmatice grecesti târzii, editate apoi nu numai separat, ca Simeon al Thessalonicului, ci si în cuprinsul cartilor publicate de Dosithei în Moldova si Tara Româneasca. Nu ne vom opri asupra lor. Ele sunt consemnate în erudita teza de doctorat a preotului Ioan Dura privind activitatea lui Dosithei al Ierusalimului în Tarile Române si relatiile lui cu Biserica noastra (Atena,1977). Parintele Dura indica de asemenea numeroasele texte preluate de Migne din aceste tiparituri grecesti din Principate si reeditate în diverse volume din Patrologia lui, dar nu se opreste asupra faptului – care face obiectul articolului de fata – ca editiile lui Dosithei, printre cele mai importante în tiparul de limba greaca al timpului, aparusera cu pricepere, osteneala si cheltuiala româneasca, ca ele erau deopotriva, sub un anumit raport, determinant pentru punerea lor în circuitul cultural, o realizare a românilor – domnitori, carturari, ierarhi sau mesteri tipografi, ca Mitrofan episcopul, Dimitrie Padure, Dionisie Monahul, Antim Ivireanul (un carturar român prin adoptiune) si, fireste, multi ucenici ai lor.

Vom adauga la acest transfer de texte patristice în cultura occidentala prin tipar românesc Panoplia dogmatica, scriere alcatuita de împaratul teolog Alexios Comnen (1081-1118), dar definitivata de un monah învatat contemporan, Euthymios Zigabenus. Ea fusese imprimata mai întâi de Franciscus Zinus, la Venetia, 1555, numai în versiune latina. Din initiativa lui Athanasie, Mitropolit al Dristrei (Silistra), cartea a fost publicata la Târgoviste, 1710, în tiparnita Mitropoliei Ungrovlahiei. Textul a fost îngrijit si diortosit de ieromonahul Mitrofan Gregoras din Dodona, caruia i se datoreaza corectura mai multor carti grecesti tiparite între 1705-1715 în Principate. Aparuta în tipografia Mitropoliei, continuatoare a atelierelor anterioare ale lui Antim Ivireanul de la Snagov si Râmnic, îi mentioneaza numele pe pagina de titlu nu din complezenta, ci îl indica efectiv pe cel raspunzator de executia tehnica a cartii, cum a înteles, de altfel, si J.P. Migne, care republica integral Panoplia de la Târgoviste drept volumul 130 al Patrologiei sale, Paris, 1865, sub titlul Euthymii Zigabeni Opera quae reperiri potuerunt omnia juxta varias editiones […] Anthimi Tergobysten […] typis repetita. De observat ca Migne reproduce si epistolele dedicatorii ale editiilor princeps, asadar, prin volumele 130 si 155 ale Patrologiei, numele lui Gheorghe Duca, Constantin-voda Brâncoveanu si al fiului sau Stefan sunt readuse cu mari laude, peste un veac si jumatate, în atentia carturarilor moderni.

Despre relatiile româno-georgiene prin tipar nu pot adauga decât convingerea formulata la Tbilisi, în 1996, dupa discutii cu specialistii din Academia Gruzina de Stiinte, ca subiectul trebuie si el reluat sistematic pe baza de documente, luminat de o buna cunoastere a transformarilor din cultura georgiana – si ea, în secolul XVIII în curs de modernizare – prin cercetari întreprinse de românii cunoscatori de georgiana si de georgieni cunoscatori de limba româna. Exista astfel de specialisti chiar la Bucuresti, ca doamna Zaira Samkharadze, scriitoare, perfecta cunoscatoare de gruzina si româna, care însa nu a fost niciodata solicitata pentru un proiect la care ar fi fost bucuroasa sa participe, si anume studiul tipariturilor georgiene de la începutul secolului XVIII, din tiparnita adusa de Mihail Istvanovici din Tara Româneasca, pentru a se stabili definitiv rolul acestui mester, rolul tiparnitei lui si astfel, contributia româneasca la introducerea tiparului în Georgia.

Sunt numeroase alte aspecte ale istoriei tiparului românesc – pentru români si pentru popoarele ortodoxe din Estul Europei si din Orientul Mijlociu si Apropiat – asupra carora socotim potrivit ca istoricii români sa revina sau sa le aprofundeze în timpul care ne-a mai ramas pâna în anul 2008, în asa fel încât sa putem întâmpina cum se cuvine aceasta mare sarbatoare a culturii române.

Ecouri

  • Nelutiu: (12-11-2007 la 00:00)

    Ma bucura faptul ca mai aveti si astfel de preocupari, abordand subiecte, cu mare pondere! Istoriografia, va avea locul ei indiferent de evenimentele placute, ori, nu! V-as ruga, daca aveti posibilitati, expuneti cate ceva despre unele popoare inrudite, ce s-au perindat de la Hristos pana azi!

  • Venera: (12-11-2007 la 00:00)

    Ma bucur de faptul ca mai exista oameni care sunt interesati si preocupati de acest gen de materiale, instructive si de mare cultura, care ne îmbogatesc cunostintele si ne mai descretesc fruntile.
    Îmi permit sa va transmit ca o voi aborda pe fiica Prof.Dr. Academician Virgil Cândea, cea care mi-a transmis acest material documentar spre publicare, aceasta POST MORTEM, deoarece Prof.Virgil Cândea a decedat în 17 Februarie 2006, la vârsta de aproape 80 ani, iar materialul fusese scris în anul 2003.
    Prof.V.Cândea, istoric, om de stiinta, poliglot, latinist, traducator al multor tiparituri din limba araba, mi-a fost sef si mentor o perioada de 20 ani, motiv pentru care pot afirma cu tarie ca POST MORTEM exista totusi o viata, atâta vreme cât postum omagiem un om, cu recunoasterea meritelor aduse culturii românesti. De altfel si la ACADEMIA ROMÂNA din Bucuresti, în curând, va fi inaugurata o Sala de lectura care-i va purta numele, unde vor fi expuse toate volumele si lucrarile pe care le-a scris într-o viata…
    Promit ca o voi aborda din nou pe fiica Profesorului pentru a-mi parveni ceea ce va intereseaza în mod expres, cu speranta ca poseda asemenea lucrare, pe care bineînteles, o voi propune din nou RLIV spre publicare.



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
suvenir

**neegalatei Edith Piaf** padam…padam… suvenire turbulente aleargă in spatele memoriei. nu ating cu bătăile solfegiului istorioarele indrăgostiţilor; nu acoperă cu...

Închide
3.236.116.27