După schimbarea la faţă
Nimic nu a mai fost ca înainte.
Vocea a dispărut dintr-odată.
Precum lumina
Când fulgerul a murit.
Nasul ascuţit s-a încovoiat
Ca un plisc.
Faţa palidă s-a crispat.
Oasele obrajilor se împingeau să iasă
De sub pielea întinsă ca o mască
Iar barba cu firele rare,
Unul mai lung, altul mai scurt,
S-a rărit şi mai mult
Şi încărunţea galopând.
Câmp sub prima ninsoare.
Ochii doar, albastru de mare,
Pe care soarele la apus
A scris un singur cuvânt:
Disperare.
Erau ca două întrebări umile.
„Deschide ochii, tată!”
„Lasă-l să apună, copile!”