ACUM.TV

Nepotul meu mă roagă de multe ori să-i povestesc despre viaţa mea – şi a tatălui lui, adică fiul meu, din România. De obicei, am grijă să nu-i povestesc despre poznele lui taică-său, de la vârsta lui, nu numai ca să nu-i ştirbesc prestigiul patern, dar mai ales, pentru ca nepotul… să nu capete idei, căci după cum îi sticlesc ochişorii, atunci când „abordez tema”, ar fi şanse mari în această privinţă!

Acum vreo doi ani, m-a întrebat cine este „doctorul” din caricatura care stă întotdeauna în camera de lucru a fiului meu, şi ce înseamnă „opapa”, iar eu i-am povestit că „opapa” înseamnă bunic pe nemţeşte şi că aşa s-a deprins fiul meu să-i spună. Adică, tatăl meu şi străbunicul lui. Mai întâi, i-am răspuns că străbunicul n-a fost doctor, ci „doar” chimist, explicându-i rostul stativelor cu eprubete şi-al retortei de pe masa din laboratorul unde am crescut eu şi unde mai târziu, tatăl lui făcea destule incursiuni însoţit de mine, spre deliciul asistentelor şi-al laborantelor!

Între timp, nepotul meu a învăţat de la mine să-l iubească pe „poetul acela cu pisicile”, adică Jonathan Gefen şi de câte ori îl cuprinde vreo dispoziţie lirică, mă roagă să-i recit „Pisoiul nimănui”, dar mai ales „Despre pisici şi decepţii”, cu precădere de când iubiţica lui, aşa cum numai la cei zece ani ai nepotului se poate vorbi despre „prietena mea”, îi cam face nazuri! Le-a cam aprobat şi el pe colegele mele de şcoală, încă de la vârsta lui, care spuneau că nu sunt întreagă la minte, dacă învăţ poezii pe dinafară fără să mă oblige învăţătoarea, dar de câte ori îi recit vreuna aşa, cum ştiu eu, se pomeneşte anticipând cam fiecare vers… Cu toate acestea, n-a părut prea convins când i-am spus că o poezie pe care o iubeşti, ţi se lipeşte singură de cap…

Tot bunica lui cea „un pic ţicnită”, adică eu, îl mai ia cu ea vara la o celebră cafenea boemă tel-aviviană, în speranţa că acolo, îl vom prinde pe autorul-tăticul-pisoiului-nimănui, dar până acum, n-am avut noroc! În schimb, nepotul meu se pomeneşte discutând peste masă cu câte-o cuconiţă, despre poezie şi mai ales despre… Jonathan Gefen, pe care a învăţat de la bunica, aici de faţă, să-l iubească, iar cuconiţele mai-mai să leşine de entuziasm!

Într-o după amiază, acum vreo lună-două, la aceeaşi cafenea unde tronează mama poeţilor şi-a ziariştilor, coana Sara, nepotul mi-a spus că la şcoală, li s-a cerut să se intereseze de rădăcinile părinţior şi, dacă aceştia vin din vreo ţară fostă-comunistă, să caute să afle câte ceva şi despre evreii de-acolo, din al doilea război mondial. Despre Holocaust, mai ştia câte ceva nepotul, dar despre cel românesc… mai puţin şi tocmai avea ca temă să afle. Din nou, a venit vorba despre străbunicul lui şi din nou, pentru a nu ştiu câta oară, nepotul m-a întrebat „şi dacă ar fi trăit şi astăzi, m-ar fi iubit şi pe mine ca pe tata?”, ştiind răspunsul, adică „şi încă cum te-ar fi iubit, cel puţin la fel de mult ca pe taică-tău, dacă nu şi mai mult”, dar fără să renunţe la plăcerea de a-l mai auzi o dată!

Cum spuneam, în acea după amiază, a venit tânărul chelner să întrebe dacă ne-aduce „ca de obicei, o bere San Miguel pentru bunică şi o limonadă naturală pentru nepot”, şi a plecat să aducă comanda. Atunci, fiindcă tot venise vorba de străbunicul-în-halat-alb-care-nu-i doctor, i-am propus nepotului meu să pregătim tema care i se dăduse la şcoală cu o poveste despre „opapa”! Între timp, nepotul nu se mai miră de poveştile adevărate ale buncii şi m-a întrebat dacă se poate şi un corn cu ciocolată, iar eu i-am răspuns că se poate, dar cum facem, că „mă mănâncă mămica lui, dacă aude câte dulciuri i-am dat iarăşi”, iar nepotul, spre deliciul cuconiţelor de la mesele vecine, a şi venit cu replica gata pregătită: „Bunico, dar nu m-ai învăţat tu că, dacă mămica nu întreabă, nu suntem obligaţi să-i spunem”? Dar între timp, a şi venit ornul cu ciocolată!

Atunci, am început şi eu povestea, despre primii mei ani de facultate, când tata s-a prins că fumez şi a decis să sporească prudenţa, să nu se prindă şi mama, dar a pretins că „el nu încurajează viciile”, aşa că n-am decât, la fiecare chenzină când primeam bani de buzunar, va trebui să am şi de ţigări, dar şi de spectacolele de teatru, de operă şi de balet care, dacă îmi „căşună pe vreunul”, obişnuiesc să-l văd de zeci de ori, că pe-atunci nu era nici video, iar CD-uri, nici atâta!

Ce era să fac? Să nu văd eu „Copacii mor în picioare”, cu Margareta Baciu în rolul bunicii, aproape de câte ori apare pe afiş? Sau „Coppelia” cu fenomenala Pania Ranja, în rolul Swanildei? Şi cum să păstrez şi bani pentru „buruiana dracului”, cum îi zicea tata? Şi-atunci, am descoperit „plăcerile” şi avantajele preţului derizoriu ale unui bilet la „cucurigu”, la galerie adică! La vârsta aceea, ce importanţă avea că scările până la balconul „Naţionalului” ieşean păreau interminabile? Dar după cum se va vedea, nu şi pentru tata, mezinul din patru copii, rămas orfan de tată pe la vreo doi ani şi, nu numai că era singurul băiat precedat de trei fete, dar şi fiindcă fusese de mic un copil bolnăvicios, cu o maladie cardiacă „din născare”, cum spunea matriarhatul din casă, fusese îngrijit şi răsfăţat „ca pe ochii din cap” de mama şi de surorile mai mari.

Numai că în ultimii doi-trei ani de liceu ai tatei, nu mică a fost spaima bunicii, când vedea că se opreşte o trăsură la poarta casei bătrâneşti din dealul Eternităţii: ştia biata bunica cine se afla în trăsură, adică tata, însângerat şi plin de vânătăi, aruncat în poartă de „tineretul studios” de-atunci, cuprins de „sfânta mânie” legionară! Din câte mi-a povestit tata, bunica spunea că nu ştie câte vieţi i-a dat ei Atotputernicul, fiindcă ea moare ori de câte ori vede oprindu-se la poartă o trăsură, din care studenţii legionari-huligani îl aruncau pe tata, mai mult mort decât viu, iar ea, bunica, trebuia să fie „oleacă şi mai vie decât el”, ca să-l poată obloji!

– Dar, bunico, ce treabă au toate astea cu biletul tău de la „cucurigu”, de la teatru, mă întreabă nepotul, ştergându-şi grijuliu urmele de ciocolată de pe botişor.
– Mai vrei o limonadă?

– Da, dar după ce îmi dai „un deget” de bere de la tine, ca să nu se prindă mămica!

– Ce să fac acuma, am să-ţi spun „nu”?

Şi nepotul îşi înmoaie mândreţea de deget, despre care prefer să nu verific când a fost spălat ultima dată, în paharul meu şi pe urmă începe să-l lingă cu deliciu, pe când eu îmi continui povestea.

Îi povestesc că într-o zi, o prietenă a familiei, mai snoabă şi mai înfiptă, m-a denunţat tatei că m-a văzut la teatru, la galerie, şi că ce-o să zică lumea, că n-are tata bani să-mi dea de un „fotoliu” ori de un loc în lojă?

Seara, tata m-a privit cam mohorât, şi m-a întrebat ce caut eu la galerie, la teatru, că uite ce-a zis tanti X, şi că mă roagă frumos, frumos de tot, să nu mai pun piciorul pe-acolo.

– Da’ ce tăticule, de când ne pasă nouă de ce crede tanti X şi alte cumetre ca ea, care altă treabă n-au decât să-ţi „contabilizeze” matale finanţele, unde merg eu la teatru?

– Nu-i de asta, dar te rog, te roagă tăticu’ să nu mai calci la galerie!

– Bine, dar atunci va trebui să-mi măreşti „chenzina”, să am şi de bilete, şi de ţigări… Şi altă condiţie, să-mi spui de ce e atât de important?

– Bine, îţi spun, o să-ţi măresc şi „chenzina”, dar să-mi arăţi biletele, să văd eu că ţi-ai luat loc în stal!

– Iar nu mă crezi, bine, dacă nu le pierd, ţi le-arăt, dar să ştii că m-ai convinge mai uşor dacă mi-ai spune de ce…

Atunci, tata îmi povesteşte că pe la începutul anilor ’30, când printre studenţii ieşeni, şi nu numai peste ei, dăduse strechea legioanară, îi fugăreau pe adolescenţii şi tinerii evrei cu bâtele, ca „să le-arate ei puilor de jidani”, iar aceştia se refugiau la Teatrul Naţional, pe scările de la galerie, ca să-i păcălească, intrând pe o uşă şi fugind pe cealaltă, dar de cele mai multe ori, la coborâre, îi pândea altă şleahtă de tineri huligani, întrebându-i cu un râs sardonic: „Vă credeţi deştepţii pământului şi pe noi nişte proşti, jidani nenorociţi şi puchinoşi”, şi-atunci, începeau loviturile, urmărindu-i pe băieţi până în strada Mârzescu şi cotizându-se ca să plătească o trăsură, cereau birjarului să-i ducă, pe fiecare, plocon acasă, la „liftele jidoveşti de părinţi”.

Atunci am înţeles, fără să fie nevoie ca tata să-mi explice prea mult, ce însemna pentru tata, cu boala lui de inimă, el, care nici un etaj nu putea urca fără să „facă haltă” la mijloc, să urce în goana mare scările fără număr de la galeria teatrului… Mi-a spus că se gândea ce s-ar întâmpla cu bunica dacă trăsura nu l-ar mai duce viu acasă, şi de aceea, cu inima bătându-i dureros, cu o respiraţie aprope horcăită, izbutea să continue să urce în fugă scările şi să le coboare apoi, la fel de repede, protejat pe cât se putea de prietenii zdraveni.

– Poate aşa ai să pricepi că drumul spre iad nu coboară undeva, spre fundul pământului, cum ştiu eu bine că te-a învăţat Anica.

Anica era un important personaj al familiei, adică fata în casă, venită de tânără la noi, din Prisecanii unde se născuse, şi îmbătrânind tot lângă noi, pe când eu creşteam… şi care printre alte educaţii, se făcuse… responsabilă şi cu cea religioasă. Iar tata, pâinea lui Dumnezeu, a oprit-o şi pe mama să-i spună ceva Anicăi, când mă vedeau cum împreun mâinile, înainte de culcare şi încep să mă rog la „Înger-îngeraşul meu”, mama stăpânindu-şi cu greu exasperarea…

– Pentru mine, şi chiar pentru alţi băieţi, sănătoşi, dar mai slabi şi mai vlăguiţi de sărăcia părinţilor, drumul acela pe scări, urca înspre iad, fiindcă sus, era foarte probabil să ne aştepte dracii cu bâte şi cu pumnii ca piatra… Ei, acuma promiţi să nu mai pui piciorul la galerie?…

– Promit, tăticule, şi să ştii că nu-i nevoie să-mi dai mai mulţi bani de buzunar… O să mă descurc eu, poate cu mai puţine ţigări, poate „Nora” lui Ibsen văzută de mai puţine ori, ca şi „Angelo, tiranul Padovei”, chiar dacă mor după George Vrânceanu ca Rodolfo, şi după Any Braeski, nefericita aia de Thisbia…

– Mai laşi şi tu, mai dau şi eu, ne descurcăm noi… şi-a încheiat tata istorisirea, silindu-şi un zâmbet.

Iar nepotul, care şi-a uitat în gură degetul de pe care a lins de mult berea, m-a întrebat unde e totuşi, iadul.

– Dacă stăm să ne gândim bine, iadul acela, cu draci şi cu cazne de care vorbea Anica, nu există… Dar uneori, există aici, pe pământ… Ţii minte cum am umblat şi eu, şi mămica ta, să te prindem la telefonul mobil, chiar săptămâna trecută, când a fost atentatul terorist la cinci minute de casa voastră, în autobuzul cu care eu vin la voi şi plec de la voi, acasă? Ei bine, să ştii că până te-am prins la telefon, în autobuzul care te aducea de la şcoală şi am auzit că voi încă nici nu ştiaţi de atentat, mămica şi cu mine am cam făcut… o excursie prin iad! Înţelegi?

– Înţeleg, bunică, frumoasă temă am mai făcut noi, pentru la şcoală, cred că Mia (asta e iubiţica!), o să rămână cu gura căscată şi … o să mă iubească, în fiecare zi, nu astăzi da şi mâine… nu!

Acest articol a fost publicat duminică, 20 ianuarie 2013 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.