Cu mult timp în urma, pe cînd cresteau gogosi în copaci si bomboanele zburau pe la geamurile fetitelor si baieteilor, într-o casuta darapanata, pe vîrful unui deal plesuv încaltat cu bocanci rosii, locuiau o babuta si un mosneag. Erau batrîni, ca nimeni din împrejurimi nu cunostea cu exactitate cîti ani aveau. Cît era ziua de lunga si soarele cracanat între cele doua emisfere, ei ascultau trilurile pasarilor sau vorbeau cu plantele din cîmp, cu vietatile din drum. Într-o zi, pentru ca nu aveau copii, ce s-au gîndit ei – sa-si faca un sufletel din cocenii de la porumb. Zis si facut. Au lucrat ore multe si rotunde, dar la sfîrsitul zilei o mogîldeata cu parul din matase galbena statea zîmbitoare la masa lor. Seara de seara aveau aceeasi mîncare, mamaliga putina si lapte întins cu apa. Batrînii însa erau fericiti, pentru ca aveau zgîtia cu parul din matase, chiar daca nu scotea o vorba.
Veni ajunul Craciunului si casa batrînilor era tot asa saracacioasa, iar ei tot multumitori. Se pregatira ca tot omul. Spala babuta geamurile, deretica prin dulapul cu vase putine, matura si scutura… Brad, globuri, stelute, lumînari nu aveau, dar o aveau pe Ilinca, mogîldeata cu parul din matase de porumb.
– Hei, batrînico, ce ti-ar pofti inima? auzi o voce babuta. Însa nu o baga în seama, crezînd ca vreo furnica ascunsa prin vreo gaura din perete se tine de gluma.
– Hei, batrînico, ce ti-ar pofti inima? se auzi a doua oara.
La fereastra micutei case batea din aripi un înger. Acesta îi vorbise, dar batrîna nu-l vazu. Îsi trase scaunul lînga mosul ei si, mîngîind mogîldeata cu parul din matase de porumb, grai mai mult ca pentru ea: „Dragul meu mos, viata noastra a fost atît de frumoasa, nu avem de ce sa ne plîngem. Dumnezeu a fost bun cu noi si în toata ziua ne-a dat sanatate sa muncim si ne-a fericit sa ne iubim. Dar ce mult s-ar bucura inima în mine daca mogîldeata asta ar vorbi.”
– Ei, babo, cred ca ti-ai pierdut mintile, îi întoarse vorba mosneagul. Cum crezi tu ca un stiulete îmbracat cu frunze de toamna si în cap par din matase de porumb ar putea vorbi?!
La geam, îngerul Craciunului, care batea puternic din aripi pentru a face caldura peste casa saracacioasa a mosilor cocotata tocmai în vîrful dealului plesuv, încaltat cu bocani rosii, cum auzi cuvintele babei, zbura în graba la Dumnezeu care se afla pe ulita satului, îsi propusese sa treaca pe la fiecare horn, si-i vorbi de batrâni.
– Îi stiu, îi stiu de mult timp, raspunse îngerului. Sînt harnici si cu sufletul curat, nu vad de ce n-am bucura-o pe babuta iar mosului nu i-am arata ca se mai petrec minuni si astazi.
A doua zi, Ilinca cea cu parul din matase de porumb se scula cu noaptea în cap si, pîna la ora la care erau de obicei batrînii în picioare, pregati tot felul de bunatati din darurile lasate de Sfîntu, apoi începu a cînta colinzi vechi, vechi, cu un glas atît de frumos, ca nu doar mosnegii se trezira tot mirîndu-se, ci si stelele se oprira din mersul lor s-o asculte pe Ilinca cea cu parul din matase de porumb.
Asa învatase mosul si cîti auzira povestea ca un suflet harnic si bun poate sa faca papusile cu parul din matase de porum sa vorbeasca.
