ACUM.TV

Drumul urcă uşor, pe lânga piaţa nouă, prin faţa fostei băi comunale. Trece de câteva blocuri şi, la dreapta, urcuşul începe să fie ceva mai dificil. Printre case cu livezi în faţă şi în spate, se întrezăreşte într-o parte oraşul, în cealaltă pădurea de pini. Câţiva câini devin tovarăşi de urcuş celor care se aventurează la deal. Nimeni nu ştie dacă sunt ai vreunui localnic şi merg, osteniti şi ei, spre casă, ori sunt fără stăpân, dar s-au obişnuit atât de mult cu trecătorii încât o prezenţă străina de oraş nu-i mai întărâtă. Un păr bătrân, într-o curte la poalele pădurii, stă să se rupă sub greutatea fructelor pârguite, galben-verzui pe o parte, roşiatice pe partea pe care le-a bătut soarele, chemând, parcă, trecatorul să le atingă, să se înfrupte din ele.

În deal, urcuşul se mai domoleşte. Un platou se deschide timid printre case şi livezi, însă câteva zeci de metri mai în faţă începe din nou panta. Cu suflul încă greu, trecatorul descoperă în dreapta panorama oraşului. E o combinaţie bizară de case bătrâne şi vile moderne, de blocuri vechi, pe care varul abia mai stă, şi altele noi, cu termopan şi petice de termoizolaţie în culori parcă prea vesele. Clădirea spitalului, mândria oraşului, se distinge semeaţă, în albastru, ca şi acoperisul roşu aprins al primăriei. Totul e ascuns între coame de dealuri şi văi prelungi, care se duc până departe, la orizont. Oraşul e îngropat în verdele parcurilor şi-al bucăţilor de natură neatinsă care, surprinzator, continuă să existe în acest colţ de Românie. Retrasă, împrejmuită cu sârmă, o sondă veche aminteşte că petrolul a fost sute de ani inima acestui târguşor, lichidul viu care l-a transformat, de-a lungul secolelor, dintr-o comună negustorească într-un oraş industrial şi, acum, municipiu.

De partea cealaltă, o alee intră în pădurea de pini, spre o altă bucată de natură, atinsă, de data aceasta, de om. Două restaurante şi câteva casuţe de lemn, până nu demult singurul loc din oraş unde se putea găsi adăpost peste noapte, au crescut de câţiva ani printre pinii înalţi şi zvelţi. Îmi amintesc cum, în copilarie, veneam duminicile, la început de iunie, să culegem fragi – pentru mine, cel mai delicat fruct lăsat de natură pământenilor. Ce-o mai fi rămas acum din poienile de fragi ale copilăriei? În faţă, se ridică o casă veche, solidă şi îngrijită, cu obloane de lemn închise şi o uşă ce pare să nu mai fi fost deschisă de mult. Lipită de peretele casei, o poartă de fier, ferecată cu un lacăt cât pumnul, arată intrarea în cimitirul evreiesc.

Cimitirul a rămas singura dovadă a prezenţei evreieşti în acest ţinut ascuns între coline. Aşezare străveche, pomenită în istorie tocmai la 1437, Moineştiul a devenit, la mijlocul anilor 1800, un târg negustoresc, în care exploatările forestiere şi cele de petrol completau paleta de ocupaţii ale celor 688 de locuitori (în 1832). Aici, la întalnirea muntelui cu dealul, veneau locuitorii din aşezările apropiate să-şi vândă grânele, vinul ori vitele la iarmaroc, şi să cumpere păcură ori scândură. Cam tot atunci, în Moineşti trăiau aproape 200 de evrei. Însă prezenţa evreiască în zonă coboară o altă sută de ani în istorie, prin inscripţiile de pe câteva pietre funerare, ascunse în capătul cel mai îndepărtat al cimitirului.

Când îi păşeşti poarta, cimitirul ţi se arată precum un parc căruia nu-i poţi vedea capătul. Un sentiment de pace şi calm îţi cuprinde sufletul si raţiunea. Câţiva salcâmi, stejari şi pini stau de strajă de-a lungul gardului de la drum. Printre morminte, au crescut de-a lungul anilor – poate plantaţi de o mână de gospodar cândva, cine ştie când – pruni, nuci si vreo trei cireşi amari. Am mancat acolo, îmi amintesc, cele mai minunate cireşe amare lăsate iubitorilor de arome ciudate – cărnoase, cât să ai ce alege de pe sâmbure, şi amare doar cât trebuie sa-i dea dulceţii acel gust surprinzator, intrigant, dar fără să-ţi umple gura de pelin când le mănânci direct de pe ram. O minune care creştea în copac în fiecare an, sub forma unor buline mici, roşu inchis, aproape negre.

La umbra pomilor, disciplinat aliniate, se aştern mormintele, rând dupa rând, urcând peste o coamă lină şi coborând apoi in vale. Sunt monumente impresionante, din marmură ori granit masiv, cu ornamente de fier forjat ori inscripţii florale in relief şi litere care încă păstreaza urme de vopsea. Altele sunt din piatră comună de râu, încrustată cu plăci de esenţă nobilă. Cel mai vechi mormânt datează din 1740. Pe piatra înnegrită şi deja acoperită de muşchi, literele, care formau altadată un nume, sunt aproape şterse de vremuri. Se descifrează totuşi ceva care aduce a Dovben Iehuda. Undeva, cam la mijlocul cimitirului, se ridică o „ştibl” masivă, de piatră, semn al credinţei celor ce se odihnesc înăuntru, dar şi al avuţiei lor. La exterior, o placă de marmură masivă spune că acolo este înhumată o familie, soţ şi soţie. Textul de pe piatră, potrivit unei legende transmise din generaţie în generaţie, a fost scris de însuşi Rabinul Arie Rosen, tatăl Excelenţei Sale, dr. Moses Rosen, ale cărui rădăcini moineştene sunt deja ştiute.

În rând cu celelalte monumente stă şi o piatră care te intrigă. Aparent cu nimic diferită de cele din jurul ei, are o semilună, în loc de Steaua lui David. Numele de pe mormânt, Iurist Elias, decedat in 1912, nu sugerează în nici un fel vreo explicaţie. Probabil ca misterul ciudatei inscripţii va ramâne veşnic nedezlegat. Undeva, mai jos, trei morminte alăturate sunt inscripţionate cu litere chirilice. Sunt soldaţi ruşi din primul război mondial, care au murit pe frontul din Moldova şi au fost aduşi la Moineşti ca să fie îngropaţi, pentru că nici un alt cimitir evreiesc nu mai era în zonă.

Înapoi către poartă, singuratică, la umbra unui nuc contorsionat, stă o piatră micuţă, la căpătâiul unui mormânt asemenea: un copil care n-a trăit decât câteva luni, la finele anilor 1960. Câţiva metri mai în faţă, poteca făcută de rarii vizitatori prin iarbă te duce în faţa casei cu obloane închise care se vede din afara cimitirului. Este fosta casă funerară, locul care adăposteşte ceea ce a mai rămas dupa ce şi ultima sinagogă din Moineşti a fost dărâmată. Sunt câteva bănci de lemn şi obiecte de cult, peste care s-a aşternut praful în anii în care n-au fost mişcate din loc. Nimeni nu se mai roaga acolo. Singurele
dăţi când o rugăciune se aude în cimitirul din Moineşti este atunci când moare cineva. Comunitatea din Bacău, ceva mai mare, se îngrijeşte ca lucrurile să fie făcute după rânduială. De unde să mai iei 10 bărbaţi evrei în Moineşti, să asiste la citirea Kaddish-ului?

Evreimea din Moineşti s-a stins de cateva saptamani. Ultimul evreu din urbe, tatal meu, Raphael Kohlenberg, a parasit aceasta lume si se odihneste acum in cimitirul din Moinesti, locul pe care l-a iubit si respectat si de ingrijire caruia s-a ocupat cu devotament vreme de 28 de ani, avand convingerea ca secolele de istorie pe care le ascunde nu trebuie lasate in paragina. Oraşul de unde a pornit primul grup de evrei către Eretz Israel, inaugurând astfel Alya, a dispărut de pe lista comunităţilor. Rămân în urmă câteva monografii ale celor care au trăit acolo în perioadele înfloritoare ale vechiului târg, menţiunea că vestitul Tristan Tzara, pe numele său adevarat Samuel Rosenstock, s-a născut în Moineşti, amintirile celor care, aşa ca mine, s-au împrăştiat prin toată lumea, şi cimitirul de pe dealul Osoiu. Dintre toate, doar cimitirul e veşnic.

Fundaţia LEOLAM – ceea ce înseamnă ETERNITATE – a luat naştere la iniţiativa a patru foşti moineşteni, răspândiţi astăzi în toată lumea: surorile Josephine si Beatrice Kohlenberg şi fraţii Hedi si Rinel Enghelberg. Josephine trăieşte în Franţa, Beatrice în Canada, Hedi în Statele Unite, iar Rinel în Israel. Pe toţi îi leaga o iubire profundă faţă de locul unde s-au născut şi format şi o dorinţă aprinsă de a continua munca parintilor lor, Raphael Kohlenberg, respectiv Marcel Enghelberg, de a nu lăsa să dispară spriritul a ceea ce a fost cândva una dintre cele mai vibrante comunităţii evreieşti din România.

Fundaţia LEOLAM are ca proiect principal întreţinerea cimitirului evreiesc din Moineşti, precum şi organizarea de acţiuni culturale care să păstreze Moineştiul pe lista locurilor de importanţă majoră în istoria comunităţii evreieşti din România.

Pentru informaţii şi donaţii, vă rugăm contactaţi direct Fundatia LEOLAM: Josephine Kohlenberg: jkohlenberg@hotmail.com sau Rinel Enghelberg rinel@bezeqint.net.

Acest articol a fost publicat duminică, 15 iulie 2012 la rubrica Perspective spirituale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.