caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Casatorie reusita, divort ratat, copii perturbati

de (4-12-2006)

Legenda divorţului fără probleme, devine din ce în ce mai puţin credibilă. Psihologii sunt categorici: în toate rupturile conjugale, timpul de „doliu” trebuie respectat, iar în cazul unei iubiri pasionale, o ruptură neînsufleţită este cvasi-imposibilă. În primele luni ale separării, când fiecare ar trebui să-şi asume partea sa de eroare, o relaţie rezonabilă este rareori cu putinţă. Depresiunea, mânia, gelozia, anestezia emoţională, sunt reacţii ce par normale în aceste momente critice. Singurul caz unde cuplul le poate evita, este atunci când s-a stabilit o prietenie sinceră şi dezinteresată şi un dialog chibzuit.
Terapeuţii, magistraţii, amicii, ca şi întreaga societate, împing divorţaţii la o înţelegere în favoarea interesului progeniturilor, fără ca aceştia să parvină întotdeauna. Dispariţia statutului conjugal n-ar trebui să-l implice şi pe acela părintesc. Din păcate toate statisticile arata contrariul. Printre copiii de părinţi divorţaţi, unul din trei nu-şi vede niciodată tatăl; un adevărat decalaj între ceea ce societatea aşteaptă de la părinţi şi raporturile lor reale post conjugale.
Doi amici, în compania cărora am petrecut momente agreabile, Adriana şi Gelu, sunt divorţaţi din anul 2000, graţie unei proceduri amiabile, formulă clasică şi, de cele mai multe ori, rapidă. Numai că, doi ani mai târziu, Gelu a sesizat din nou tribunalul invocând un motiv cât se poate de stupid: faptul că fosta soţie permitea fiicei lor de 12 ani portul unei mini jupe. Justiţia nu ţine cont, în general, de astfel de fleacuri dar, aşteptând ca plângerea să fie respinsă, Adriana şi copii s-au simţit hărţuiţi şi tulburaţi în mod cu totul gratuit. Efectul scontat? Simpla satisfacţie perversă a răzbunării şi a cauzării unor suferinţe inutile.
Pentru o mare parte dintre noi, „doliul” amorului pierdut cere un timp îndelungat, chiar dacă suntem animaţi de pasiune pentru o altă persoană. În afara legăturilor ireductibile, reprezentate de copii, vechii parteneri continuă să împărtăşească ceva în comun şi anume, emoţiile contradictorii. Cuplul este mort, fără ca totalitatea sentimentelor să fie eradicate. „Noi”, şi-a trăit traiul, cele două „eu”-uri coexistă încă. Subconştientul celor doi divorţaţi nu încetează să discute în tăcere:
„Nu te mai iubesc, dar nu pot ignora că exişti încă în mine…”, „Te iubesc ca o proastă, gândind tot timpul la tine”, „Te urăsc fiindcă nu mă mai iubeşti”, etc. De ce să te miri, aşadar, de inevitabilitatea conflictelor?
Divorţul prin consimţământ mutual este un contract bazat pe un acord bilateral, acceptat de partea feminină, cu toate că se ştie defavorizată. Ea poate să-şi regăsească o formă de libertate, dacă doreşte, dar cu preţul abandonului imprudent al mai multor drepturi. Lipsa unei independenţe economice devine, în acel moment, catastrofică.
Un singur lucru pare pozitiv pentru ea în legislaţia actuală: faptul de a i se atribui grija copiilor. Cu toate astea, responsabilitatea copiilor nu este un lucru tocmai simplu: „cum voi parveni singură să asum ceea ce li se oferiseră până în momentul divorţului? Înainte dispuneau de divertismente pe care eu singură nu le voi mai putea asigura, iar ei, punându-mă în balanţă, vor găsi că alături de tatăl lor eu nu valorez mare lucru. Rolul tatălui de duminică e facil, acela cu care împreună fac lucruri interesante, deoarece el conservă panaşul fără să asume cotidianul.”
Femeile care exercită o profesie sunt private de unele dificultăţi, ceea ce nu le împiedică să resimtă divorţul ca un eşec sau ca o solitudine angoasantă. Cine invită o femeie singură, printre cuplurile căsătorite? A ieşi singură nu-i întotdeauna amuzant, mai cu seamă că trebuie să rămână mai tot timpul în defensivă. Pentru a se asigura, pentru a se rupe de tristeţea singurătăţii, multe femei se grăbesc a se recăsători, gândind că un alt om va reuşi să le umple solitudinea.
Dar cum rămâne cu copiii?
A vedea două persoane pe care le iubeşte cel mai mult pe lume şi care reprezintă baza sa de securitate, într-o stare conflictuală permanentă, creează copilului o angoasă importantă. Un copil se construieşte pe ideea că părinţii s-au iubit atunci când l-au conceput, aceasta conferindu-i sentimentul de stimă de sine. Un război perpetuu între părinţi se repercutează asupra identităţii însăşi a copilului. A-l denigra sau a-l dispreţui pe celălalt părinte, revine a denigra sau a mepriza partea din copil provenind din acel părinte; o ofensă profundă a amorului său propriu.
Există însă un război şi mai degradant, unde copilul este utilizat drept armă împotriva celuilalt. Este cazul clasic când mama îi spune fiului revenind de la revederea cu taică-său: „Ca de obicei, incapabilul de taică-tău nu te-a îmbrăcat suficient pe un timp ca ăsta!” Este extrem de inconfortabil, ca să nu spun distructiv, pentru copil.

Ca multe alte instituţii din societatea actuală, familia este şi ea în curs de restructurare. Emanciparea femeii în acelaşi timp cu exacerbarea machismului, libertatea comportamentală a copiilor, noile formule educative, excesele de consum şi risipă, au produs o bulversare a modului de viaţă cu care eram deprinşi. Fără o modificare profundă a raportului de forţe dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre tineri şi bătrâni, dintre cei care au trăit şi cei care vor trăi, dintre cei care au şi cei care vor avea, viitorul micro societăţii familiale riscă o degradare progresivă.

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Eu, fluturele-alunec în fântână

eu fluturele-alunec în fântână ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l ce vaier lung pe-antene...

Închide
3.229.117.191