Alegerile locale încheiate recent ne-au convins, dacǎ mai era nevoie, cǎ avem o lege electoralǎ proastǎ. Ea instituie candidaţi de rangul întâi (ai partidelor parlamentare), rangul doi (ai altor partide) şi rangul trei (cei independenţi). În funcţie de rangul sǎu, unui candidat îi este acordat mai mult sau mai puţin timp de antenǎ la posturile publice, are dreptul de a fi reprezentat în toate birourile de vot, doar în unele sau în nici unul (cazul candidaţilor independenţi).
Pe alocuri mi se pare (sub rezerva lipsei de expertizǎ), dacǎ nu neconstituţionalǎ, oricum absurdǎ. Mǎ refer la faptul cǎ cele trei partide care şi-au împǎrţit cele 55 de locuri ale Consiliului General al Municipiului Bucureşti au totalizat 649.921 de voturi, adicǎ un loc a fost adjudecat, în medie, cu 11.817 voturi. Candidatul independent Nicuşor Dan a obţinut 36.948 voturi (4,71% din total), adicǎ de peste 3 ori mai multe decât cele necesare pentru un loc de consilier, dar nu a primit mandatul pentru cǎ nu a întrunit pragul electoral de 5%. De amintit cǎ în 2009, la alegerile pentru Parlamentul European, organizat dupǎ aceeaşi logicǎ a scrutinului proporţional, candidatul independent Elena Bǎsescu obţinea un mandat de parlamentar dupǎ ce primise 4,2% din voturile valabile. Absurdǎ mi se pare impunerea unui prag electoral pentru candidaţii independenţi, atât timp cât nu este admisǎ înscrierea în competiţie a unor liste de independenţi.
Scrutinul majoritar într-un singur tur, adoptat în urmǎ cu un an de majoritatea PDL, a ajutat imensa majoritate a primarilor aflaţi în funcţie sǎ-şi conserve funcţiile. Mai mult, a permis primarilor în funcţie sǎ refuze orice fel de dezbatere în faţa electoratului, spulberând astfel iluzia cǎ, o datǎ la patru ani, aleşii dau socotealǎ celor pe care-i reprezintǎ. Acelaşi tip de scrutin, impus de aceastǎ datǎ de cǎtre USL, va ajuta, dacǎ va fi aplicat la alegerile parlamentare din toamnǎ, la consolidarea actualei majoritǎţi. Legile electorale sunt fǎcute astfel încât sǎ împiedice accesul la putere al noilor veniţi şi sǎ consolideze poziţiile deja cucerite şi fiecare dintre modificǎrile survenite în ultimii ani a accentuat aceastǎ tendinţǎ. Cu alte cuvinte, rolul lor este de a asigura perpetuarea actualei clase politice.
Nici n-ar putea fi altfel, atât timp cât legile sunt fǎcute de cǎtre actuala clasǎ politicǎ. (Termenul este la rigoare impropriu, de aceea precizez cǎ aici înţeleg prin „clasǎ politicǎ” grupul de politicieni care se roteşte la putere de câteva decenii.) Cu cât clasa politicǎ este mai prost vǎzutǎ de cǎtre electorat (ne-o aratǎ sondajele de opinie, dar şi o serie de fenomene sociale), cu atât ea elaboreazǎ legi menite sǎ-i conserve mai eficient privilegiile. Aţi vǎzut, în repetate rânduri, cât de bine coopereazǎ parlamentarii din toate taberele când e vorba sǎ-şi acorde drepturi. Vǎ aşteptaţi sǎ se voteze vreodatǎ o lege care sǎ împiedice traseismul politicienilor? Poate o vor face, dar la fel de lipsitǎ de consecinţe ca şi cea care-i priveşte pe aleşii locali. Vǎ gândiţi poate cǎ ar fi bunǎ o procedurǎ de revocare a unui ales (de exemplu, pe baza unui numǎr de semnǎturi egal cu cel care a fǎcut posibilǎ obţinerea mandatului)? Luaţi-vǎ gândul. O lege care sǎ permitǎ controlul efectiv al finanţǎrii campaniilor electorale? Cine sǎ o facǎ? Partidele care beneficiazǎ de actuala aburealǎ?
Legile electorale reglementeazǎ modul în care electoratul îşi stabileşte organele reprezentative. Interesele celor douǎ grupuri prezente în ecuaţie sunt divergente: electoratul vrea sǎ fie reprezentat de oameni care sǎ-i ducǎ la îndeplinire dorinţele, iar cei aflaţi în funcţii doresc sǎ-şi conserve şi sǎ-şi amplifice puterea. Din acest motiv, legile electorale stabilite de partidele aflate la putere nu au cum sǎ-i satisfacǎ pe alegǎtori.
Din moment ce este clarǎ divergenţa de interese, soluţia trebuie cǎutatǎ în articolul 2 al Constituţiei, care statueazǎ cǎ suveranitatea naţionalæ aparţine poporului român. Elaborarea legilor electorale trebuie sǎ vinǎ din partea societǎţii civile. Este momentul – acum, nu la sfârşitul ciclului electoral – ca structurile formale (organizaţii neguvernamentale, dar şi unitǎţile academice de profil) şi cele informale ale societǎţii civile sǎ colaboreze pentru elaborarea unor legi care sǎ permitǎ primenirea clasei politice şi controlul real al alegǎtorilor asupra aleşilor. Nu e uşor, existǎ orgolii şi antipatii, dar se poate. Dupǎ care, trebuie forţatǎ prin toate mijloacele (am vǎzut în ianuarie cǎ ele existǎ) adoptarea acestor legi de cǎtre parlamentari.