Greu îmi vine să cred că au trecut 22 de ani de atunci. A fost un adevărat cutremur. Şi aşa cum de multe ori când ne amintim de câte un dezastru, în termeni de tipul “unde erai atunci?”, vă invităm să scrieţi câteva rânduri (nu multe, două-trei!) despre momentele de atunci care v-au marcat cel mai mult.
Eram în Bucureşti şi, aflând că minerii au devastat sediile PNŢCD şi PNL mi-am imaginat că pe lista lor neagră se află şi ziarul “România Liberă”, unde lucram la acea vreme. Am scris despre ce s-a întâmplat atunci, aici: http://www.acum.tv/articol/
Împărtăşiţi din memoriile dumneavoastră şi le vom adăuga cu maximă promptitudine acestor prime rânduri!
Eram in Arad, dupa terminarea a patru ani de facultate (Timisoara). Eram inca marcata de evenimentele din decembrie 1989, sperand inca intr-o schimbare care se lasa prea mult asteptata….
Urmarind imaginile transmise de televiziune, vazand minerii care ocupasera Piata Universitatii, violenta de care au dat dovada, asmutirea cetatenilor unei tari impotriva cetatenilor aceleasi tari, incurajarile si multumirile pline de viclenie ale lui Iliescu, lozincile scandate, aplauzele ca pe vremea “impuscatului”, mi-am dat atunci seama ca schimbarea pe care o asteptam nu va veni in curand. Am inteles in acel moment ca trebuie sa “evadez”, sa ma salvez! Nu eram dispusa sa imi irosesc tineretea asteptand ceva ce nu va veni…Si…la cativa ani dupa Mineriada am luat drumul strainatatii!
Nu avem voie sa uitam niciodata acele zile de cosmar!
Cristina Dobrin
Evenimentele din Decembrie 1989 „m-au prins” intr-o tabara de matematica la Darmanesti, rezolvand faimoasele probleme cu cercuri ale lui Titeica. Am plans de bucurie auzind „tiranul a cazut” si cu o naivitate tipic adolescentina am vandalizat „Camera Pionierului” aruncand la closet toate volumele de „Opere” generand o mica „inundatie” in intreaga cladire. Imi gasesc astazi o singura scuza pentru acest act de huliganism infantil (de care ma rusinez chiar si acum, in paginile ACUM): eram sigur ca S-A TERMINAT, ca revenim la normalitate.
Sperantele aveau sa imi fie in mod iremediabil spulberate in 1990, odata cu venirea ortacilor. Nu, nimic nu se terminase. Isi schimbase doar numele! Eram cred in clasa a zecea. Si „Educatia Gratuita” tocmai ma cuprinsese aproape cu totul in imbratisarea sa otravita. Atunci s-a surpat o lume. Si nu la vederea gorilelor bete si abrutizate ce imparteau democratie cu bata la indemnul marelui „Surazator”. Totul s-a surpat vazand gospodinele, „oamenii de bine” sustinand aceasta barbarie ce a intors Romania in epoca de piatra. Atunci am inteles ca pentru moment nu exista decat o singura salvare din fata batelor moralitatii si mentalitatii noastre de mamaligari: FUGI. Din pacate am mai trait vreo cativa ani in acest cosmar mioritic pana sa reusesc…
Da, asa ceva nu trebuie uitat sub nici o forma! Asta daca nu ne este cumva dor de o noua runda de ciomage aplaudate si rasplatite cu „salamior si painica” de un stol de gospodine spalate pe creier….Nu, NU avem voie sa uitam!
Teodor I. Burghelea
Raportul comisiei parlamentare de anchetă a evenimentelor din 13 – 15 iunie 1990 ajunge la concluzia că au fost șase morți (http://www.adevarul.ro/locale/bucuresti/MINERIADA_IN_CIFRE-_Cate_victime_a_facut_venirea_ortacilor_in_Capitala_0_499150401.html). Asta e pentru informarea mincinoșilor milițieni/securiști, încălțați la prima generație, cei care i-au condus pe pitecantropii cu lămpașe prin București.
Petru, ca sa vezi cum se da din lac in put, in ziarul citat de tine, Adevarul, gasesc un articol intitulat in mod ,,inspirat” jurnalistic ,,Tupeu de Tigan”.
Atat titlul articolului dar si comentariile cititorilor, te pun pe ganduri serioase asupra gradului de maturitate a unei societati la doua decenii de la mineriada. Cum am mai spus-o, nu ma tem de borfasi, pentru ca acestia stiu exact ca faptele lor sunt condamnabile si isi asuma in sinea lor consecintele. Ma tem de oamenii de bine (fara ghilimele!) carora cineva le-a instalat softul gresit. Acestia nu au remuscari si unii dintre ei sunt pregatiti sa mearga pana la capat – ca sa-o opreasca, un om normal trebuie sa accepte sa se supuna riscului capital (ceeace contrazice chiar definitia de ,,normal”). In mod virtual, oamenii cumsecade odata porniti pe drum gresit sunt invincibili. Vedeti-i in actiune in comentariile din articolul de mai jos, anul de gratie 2012.
http://www.adevarul.ro/locale/craiova/TUPEU-TIGAN-Vezi-politist-strada_0_718728432.html#commentsPage-7
Amintirile din zilele 13-15 iunie 1991 sunt cu atât mai amare cu cât nici până acum vinovaţii nu au fost condamnaţi. Iar victimele au fost reduse la tăcere, fiind amestecate cu gloata de infractori de drept comun . Şi suntem prea obişnuiţi să trecem cu vederea, să uităm atât de uşor nedreptăţile, minciunile gogonate cu care ne întâmpină “ aleşii “ noştri, oferindu-le cu generozitate timp preţios din viaţa noastră si a copiilor nostri pentru încă un mandat de inepţii şi de experimente sociale pe spinarea noastră.
Îmi amintesc ca şi voi de discursul de mulţumire adresat de preşedintele Ion Iliescu minerilor.
După aceste zile unii au plecat din ţară ori au ales să nu mai revină , alţii s-au retras în sine refuzând puterea instaurată prin forţa ciomagului ortacilor . Este cazul actorului Dragoş Pâslaru pe care-l urmărisem cu fascinaţie pe scena Teatrului Naţional, cu puţin timp înainte de ’91.
Era una dintre figurile de marcă ale mitingului din Piaţa Univertităţii. Se ştie că apăruseră afişe cu fotografia sa în rolul lui Horia Sima, din filmul “ Drumeţ în calea lupilor “. Cei care au venit in Bucureşti din adâncul minelor cu siguranta ca vizionaseră această peliculă, la fel cum ştiau foarte bine anumite adrese din capitală unde trebuiau aplicate “corecţii ”, fiind ultragiaţi de existenţa acestui legionar în mijlocul manifestanţilor. În 14 iunie Dragoş Pâslaru a fost desfigurat în bătatie, fiind dus la Spitalul de Urgenţă în stare de şoc. Revenindu-şi din moartea clinică a declarat unui reporter : “ Erou eu?! Adevăraţii eroi sunt cei de sub iarbă…”
În prezent Dragoş Pâslaru – monahul Valerian vieţuieşte la Mânăstirea Frăsinei.
Din perspectiva mea la cel putin 10500 km de Bucuresti.
Nu-mi aduc aminte daca ma uitam la CNN sau Fox News si s-au aratat la un moment dat noutati din Romania. Am vazut debandada, urlete, nu se intelea nimic ce tipau oamenii si reporterul a mentionat ca minerii din Romania s-au rasculat impotriva guvernului.
Am avut impresia ca ma uit la „lost in space” sau un film de science fiction. Imediat telefonul meu a inceput sa sune si eu si alti romani prieteni dadeam telefoane unii la altii intreband: „ce se intampla in Romania?” „voi ati inteles?” „cine sunt minerii?” “minerii? De unde pana unde , minerii?” Majoritatea prietenilor mei au emigrat in Statele Unite in anii 1963-1970. Eram complet nedumeriti si cei care mai aveau familie si/sau cunostinte in Romania, au inceput sa dea telefoane ca sa ne lamureasca.
Noi toti eram asa de departe de Romania, ca parca acest eveniment s-a petrecut pe o alta planeta.
Propriu-zis nu as avea ce spune despre mineriada. Eram la 2500 km in Suedia. Nu mi-a picat deloc bine, dar mineriada, ca grava anomalie din acea perioada, nu a venit singura, a fost o ,,incununare”. Dupa aceea, ani la rand, pana prin 2000, Televiziunea Suedeza incepea aproape orice stire despre Romania cu imaginea cu batele si cea cu Iliescu multumind. Cu timpul, ,,coloana mea vertebrala” de roman s-a frant in locul ei crescand una, intreaga, pentru locurile in care traiesc. Nu-mi mai pasa, exista o limita, mai ales cand viteza de rotatie a vietii creste cu inaintarea in varsta. Asta nu ca voi vreodata mai intelegator fata de mineriada, dar o consider ca pe o partida pierduta rusinos si definitiv.
Cum am mai scris intr-un reportaj de mai sus, ma preocupa totusi, in prezent, traiectoria ,,oamenilor de bine” de pe trotuar. Nu stiu daca ,,blanzii pensionari” mai sunt inca la manete, dar am vazut deunazi ca are cine le lua locul. Spun asta fara sa am statistici – cine mi le-ar pune la dispozitie. Iata, o jurnalista, Andreea Mitrache, de la un ziar care, daca inteleg bine, nu e chiar o scursura, Adevarul de Craiova, face o relatare pe care o intituleaza ,,Tupeu de tigan”, dupa care aproape 70 de comentatori se alatura la unison si pluseaza, practicand un linsaj virtual (acum nu mai trebuie bate). Se propune impuscarea cu diverse armamente, gazarea, este chemat in ajutor Hitler, paleta de ,,initiative” este incredibil de larga si se pare ca si profilul celor ce scriu. Nu sunt numai derbedei, sunt si oameni de bine care au iesit la datorie pe trotuar.
Am dat linkul mai sus pentru interesati. Enjoy.