caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Laie

de (15-10-2006)

Laie

– Când trec p-aci m-apucă setea. Daţi-mi un trăscău! Puneţi şi-un scuipat di vişinatî-n ia. Am mâncat nişti şuncî şi vreau să să-ntărâti-n burtî. Mă cheamî Lae, cu L di-ăla di tipar. Am douî clasi ca trenu. Cu una ştiu să merg şi cu alta să citesc! Sînt sătul di indispoziţii. Când prind multî băuturî, zic: “Inneacî-te suflete, că mâini-ţi dau iar… apî!” Cu… buricăresili… la fel! Sînt cătător di cur, miros ca un câini, pânî nu miros băşinî di femeiie, nu mă simt bini! Dacî aflî nevastî-mia, nu mai spalî toatî apa Buzăului! A di ieri iera ca un pui di gostat- din cât iera, a rămas coajî, da’… ari-o căpăţânî frumoasî, paru’- coadî di cal, în obraji roşu di Moscova… I-un fel di ce esti. Dacî vad că ari roşu-n faţî, mergi. La vremi di secitî-i bunî şi-o ploaiie cu piatrî. M-am dat pă lângî ia ca pisoii, am luat-o cu mângâieri… “Auzi fă, i-am zis, miie mi s-a făcut, cum facim? Dă-mi niţicî… di-aia, hârjâitî, dipă margine… ” A luat ia nişti ziari şi m-a dus pă un şanţ. M-am trezit cu ia dizbrăcatî! Mă uit io în stânga, mă uit în dreapta! Ia lupule oaiie friptî! Mă tăiasirî 1001 di api. Stai să fumez o ţigare, zic, da’…după câtiva fumuri aud nişti râsiti. “Fă, îmbracî-ti repidi, că vin oaminii di la schimbu doi!” Nu mai pot di ofticî! Mai daţi-mi una să-mi fac tupeu (…) Io m-am însurat di tânâr că mi-a fost poftî! Cu nevastî-mia-i ploconeala di pă lumi! Când îmi dă, când nu! Imi vini s-o strâng di gât. Ieri mi-a aruncat afarî cărţili. Cicî: “Ce mai faci tu cu astea, mă, dacî le-ai citit?” Le-am adunat, săracili, plouasi pă ieli… Ia nu ştiie ce-i aia culturî, domle!! “Stii cini-a fost Rebreanu,fă?” “Eti… mă-ntrebi prostii di-astia?” Ia citeşti doar când n-o ia somnu. (…) Am aflat că am o sorî di cruci, botezatî tot aşa, ca mini-n apa Câlnăului. Mă-sa, ca şi mama, au fost batjocorite di nemţi chiar în bisericî, atunci când au trecut pă la noi. Am fost p-acolu să văz apa, mai bini nu mă duceam. Am rămas pă spati di toati alea… Am văzut o vilî…! Imi fac di lucru c-o ţigarî şi numâr ghivecili cu flori. Trei suti şi ceva numa pă o parti. O juma di zi o femeiie udî numa la ieli. Avea o terasî di-ntorceai autobuzu! Cu câti mâini o fi lucrat Gheiţ ăsta? (…) Ce s-o mai fi-ntâmplat? Cred că s-o fi născut f-unu, că miroasi-a fripturî. N-am mai putut să stau acasî, nu mai iera di stat. Am plecat şi că mă doari picioru di la noru-ăla păcătos. Te saturi să stai în tini, simţi nevoia să ieşi. Si dischizi uşa, şi să vedi prin dischizăturî ce ie-năuntru. Am işit di multi ori în stradî, da’ trecătorii au fost nişti străini oarecari. Imi vinea să le strig: “Priviţi! Priviţi-mă repidi că mor!”
Distrusă, o vecină, aleargă pe la porţi să aducă la cunoştinţă “ce ne face Dumnezeu astăzi: ne dă 36 di gradi!”
Laie s-a îmbătat.
– Imi pari bini c-am găsit p-altcineva di-acordion cu mini. Când aud cuvântu’ “Dumnezeu”, nu ştiu di ce, simt că-mi creşti inima! Când inima plânge, spune… Am fost pân paradis şi-am dat cu matura p-acolu… (…) Iar am ramas singur. Să mă lupt să vorbesc singur?! Plec! (…) Bunicu-nvăţasi calu să opreascî la fiicari cârciumî. Avea şi-un caini–n căruţî. Diştept foc! Dacî-ntârzia cu paharu’ şi să plictisea, câinili sărea jos, lătra la cal şi-l mâna pân-acasî. Acasî lătra iar la poartî, dişchidea baba şi băga calu-năuntru,iar iel fugea repidi la bodegî. Il aştepta pânî işea:
-Acu mergi şi tu-n căpuşili meli pă… jos!
Laie îmi cere o sticlă la pachet, dar se răzgândeşte fiindcă intră doi desculţi ce-şi dispută zgomotos nişte idei. Se ridica brusc şi se bagă între ei:
-Măi! strigă.
Şi se face linişte. Se roteşte într-o piruietă artistică şi-l văd cum se-nviorează ascultându-şi propriul cuvânt.
– Măi, gata, aţi vorbit distul. Acuma vorbesc io şi-n contu vostru! Vedeţi c-am dat drumu la vorbî! (mie): I-am rupt ţigara! (lui): Nu mai fuma c-o iei razna! Di ce ieşti îmbătrânit înainti di termin, ori bei pă maţu gol? Tu numa bei şi mănanci? Irigî creiru’! Dacî devii frati cu patu’, mori! Dacî te mai prind că bei rrom-eo, di-astia puturoasi, nu te mai salut. Tu eşti om, mă? Citeşte Biblia şi bagî-ţi minţili-n cap! Bini, acuma du-ti-n… buruieni!(…) (mie): Adiniauri parcî vorbeam. Oari am vorbit azi, că nici nu mai ţin minti?
Stau toţi cu coatele pe tejghea. Laie îi domină din mijloc, priveşte de sus când la unu, când la celalalt.
-Ai un foc? i se cere.
– Da, la inimî!
Laie vorbeşte şi nu-l poţi opri. După ce nu va mai fi, bodegile cartierului vor pierde un personaj pitoresc. După un timp, când nu mai vrea nimeni să-l asculte, se-ntristează. Iar. Si-mi cere la pachet.
– Vreau să plec acasî, daţi-mi mâna, vreau să dau mâna cu dumneavoastrî…
Dar nu pleacă. A răgusit si nu se lasă. Il privesc cum nu mai poate. Explică mai mult prin semne. Taie aerul foarte energic. De sus în jos înseamnă că aşa e, cum zice el; de la stânga la dreapta,”nu se mai permite”. Face semnul crucii lovindu-se puternic în frunte, apoi in oasele pieptului, ca nişte eroici paşi de defilare. Da, cu Dumnezeu înainte!
-Mergeţi acasă, vă prinde căldura! îi zic. Mai staţi? Da? Da’ nu mai beţi! Cum, mai beţi? Dar… mai puteţi? Ce să le spun io?
Opresc radioul.
-Măi!? zice tare.
-Gata? Aţi terminat? Asta-i ultimu’ cuvânt? Nu? Mergeţi acasă! Oameni buni, pleacă! Nu, nu pleacă, s-a-ntors! Da?
-Măi?!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • nicolae tudor: (15-10-2006 la 00:00)

    Doamna Corbea,
    Multumesc mult pentru interventie.
    Va anunt ca am terminat de scris cartea mea, in sensul ca este corectata si de acum cateva minute am si prefata. Ce n-am? Banii s-o tiparesc, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu…

    Va trimit prefata de care mi-e drag de nu mai pot (vai, ce copil sunt!), mi-era teama ca scrierile mele nu sunt intelese. V-o trimit s-o cititi fiindca v-ati atasat de textul meu.
    Prefata este scrisa de Domnul Aurel Ganea, elevul lui Laurentiu Ulici.

    „Nicolae Tudor scrie literatură cu o abnegaţie şi cu o fervoare de invidiat. Talentul său de a redefini şi a modela artistic o lume care mâine se va pierde în zbuciumul mercantil al globalizării face din această carte o mărturie de viaţă, de limbaj şi de trăire.
    Este greu să decelăm cât din lumea propusă de Nicolae Tudor este adevărată şi cât este ficţională. Se ştie prea bine, actul artistic înseamnă interpretare, naştere din nou şi rostuire intru estetic a imediatului. Lumea pe care autorul ne-o aduce în suflet este, în aparenţă, cea a mahalalei, a unui cartier de la marginea Buzăului, cu faţa schimonosită de blocuri, cu grădini sârbeşti nimicite de elanul strâmb al demolării şi al construirii de ”machines à vivre”. Casele tradiţionale încearcă cu greu să echilibreze, în plan arhitectural, dar şi social sau, pur şi simplu, uman, hidoasele maşini de locuit din beton a căror construcţie şi utilitate au fost inspirate de ideile unui mare şi acuzabil arhitect al lumii, Le Corbusier.
    Mahalaua insinuată şi descrisă cu note poetice de Nicolae Tudor nu este însă o mahala. Mai întâi pentru că aici un prim-ministru al României, Alexandru Marghiloman, şi-a construit un castel, pe care l-a numit – explicabil pentru caracterul său – cu o modestie care trădează grandomanie, suficienţă şi infatuare, ”Vila Albatros”. Apoi, pentru că oamenii pe care Nicolae Tudor îi descoperă, îi scanează, îi cheamă literar să se rostească au nobleţea, frumuseţea de caracter de a-şi asuma, fără să se revolte, o condiţie umană ingrată şi, aparent, degradantă.
    Precum nenea Iancu Nicolae Tudor ţine un bar într-un cartier al Buzăului. Aducător de necazuri pecuniare nenumărate. Aici este laboratorul pe care Nicolae Tudor îşi aşează personajele pe nişte insolite lamele de sticlă, pe care le studiază cu microscopul unui talent epic înnăscut, cu dragoste, înţelegere şi altruism. Orice trimitere la „cârciuma lui Iocan” este superfluă. Aici personajele vin să se destăinuie, să-şi argumenteze existenţa.
    Înainte de a publica această carte Nicolae Tudor a avut curajul de invidiat de a-şi posta textele pe mai multe site-uri literare. Ca o verificare, ca o confirmare, cerând un OK. Părerile critice au fost, în majoritatea lor, favorabile. L-am sfătuit să le publice în acest volum pe cele mai elevate, indiferent dacă erau pozitive sau nu. Asta este condiţia artistului, să fie blamat sau aplaudat. Criticii virtuali au făcut trimiteri la Marin Preda, la Rebreanu, la mulţi alţii… Nu am văzut referiri la Marquez sau, de ce nu, la Mircea Horia Simionescu.
    Spaţiul literar creat de Nicolae Tudor este un Macondo insolit, cu personaje bine definite şi existenţe – unicat, care dimensionează o lume tulburătoare, emoţionantă şi, aparent paradoxal, delicată şi subtilă. Meritul esenţial al autorului este de a o surprinde, de a o admira neştiut , de a o incita, de a obliga, cu mijloace literare, să se destăinuie.
    Nicolae Tudor este, mai întâi de toate, un creator, un gânditor şi un făptuitor de gallé-uri. Minunile de sticlă numite gallé-uri înseamnă muncă, dăruire, curaj, talent, într-un cuvânt artă adevărată. Apropierea dintre artistul sticlar şi truditorul asupra cuvântului pare poate surprinzătoare. Am auzit de mulţi pictori care scriau. Michelangelo făcea sonete. Artele se completează, se întregesc, se cizelează reciproc. Dimensiunea plastică a textelor lui Nicolae Tudor este relevantă pentru ideea, pentru convingerea că un creator de artă are voie de la Dumnezeu să aspire, asimptotic, spre perfecţiune, spre frumos, spre adevărul estetic.
    Personajele din această carte au un limbaj pitoresc, autentic, pe care autorul s-a străduit să-l determine să facă literatură. Nicolae Tudor are cu ele relaţii afective profunde, le iubeşte, le admiră, le apără. În fond sunt creaţiile sale, sunt asemenea unor gallé-uri, dar literare.
    Cuvintele personajelor sunt adevărate, sunt mărturii lingvistice ale unei lumi vii, reale, complexe, de o frumuseţe aparte. Lumea pe care Nicolae Tudor o gravează în conştiinţa, în sufletul, în simţirea cititorului este cea a rostirii fără ifose literare, dincolo de normele academice.
    Autorul completează fericit textele în proză cu poeme delicate, comentarii subtile la discursul personajelor. Ca orice creator autentic Nicolae Tudor intervine în text la persoana întâi, cu note având trimiteri etice distincte sau analizând lumea în care trăim. Şi, pentru a demonstra că lumea pe care o descrie l-a asimilat şi a fost asimilat de ea autorul ajunge la un moment dat să vorbească precum personajele sale. Un exerciţiu lingvistic admirabil, o probă de identificare indubitabilă cu acest Macondo creat de el.
    Nicolae Tudor simte nevoia să-şi rostească pe deplin sufletul, mai întâi prin condescendenţa bine disimulată cu care îşi priveşte şi îşi făptuieşte personajele, apoi prin destăinuirile cu o certă notă autobiografică, de o sinceritate dezarmantă şi de o frumuseţe literară incontestabilă.
    Volumul de faţă se adresează, fără îndoială, cititorilor avizaţi, împătimiţi de limbajul specific al unui colţ de ţară, dar şi de lectura unor texte admirabile prin frumuseţea şi veridicitatea lor, prin fluenţa epică deosebită şi prin construcţia secvenţială a unei lumi inedite şi parcă neştiute până acum. Nicolae Tudor ne oferă o carte valoroasă, inedită, sensibilă, ne dăruieşte un galléu de-al său, delicat, tulburător şi profund ca o scrisoare de la Dumnezeu.

    Aurel GANEA”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Constanta Corbea: (15-10-2006 la 00:00)

    Stimate domnule Nicolae,
    Am vazut iarasi cat de diferite sunt “gusturile” oamenilor in ale literaturii. Pentru creatia dv. cineva v-a notat cu 1.
    Nota 1 eu o dadeam pentru copiat, pentru erori deosebite sau pentru foaia goala. Dumneavoastra ati scris o “compunere” originala, ati conturat cu maiestrie portretul unui personaj, ati creat o atmosfera etc.
    Eu v-am apreciat cu 5, pe bune. Asta, fiindca sunt o mare admiratoare a lui San-Antonio (Frederic Dard) cu care, spre cinstea dv., observ ca aveti unele asemanari.
    Cand o sa vindeti birtul si o sa va retrageti in linistea naturii, sper ca o sa tot povestiti…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Stefan N. MAIER: (15-10-2006 la 00:00)

    Domnule Tudor,
    Puteti sa-mi trimiteti un exemplar in format electronic al cartii dv.? Intentionez sa repun pe picioare Editura Ion Creanga, si as vrea sa vad daca nu cumva lucrarea dv. ar putea fi potrivita.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • nicolae tudor: (15-10-2006 la 00:00)

    V-am trimis cartea, nu stiu daca a ajuns?
    Sa fie oare … nepotrivita? Ma voi linisti cand voi afla.

    Domnule Tudor, nu am primit nici o carte. Unde/cand ati trimis-o? (Stefan Maier)

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Stefan Maier: (15-10-2006 la 00:00)

    Domnule Nicolae Tudor,

    Nu am primit nici o carte. Unde ati trimis-o?
    Stefan Maier

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.103.239