Este vară şi cald, sunt în sesiune de examene, m-am săturat de politică, de ultimele declaraţii ale lui László Kövėr care vrea să se impace cu românii, după ce a stârnit scandal, de alegeri , la care, totuşi, m-am dus ca să votez pentru candidaţii “Menora”, care participă pentru prima dată la alegerile locale, deşi fără şanse, dar “să avem vizibilitate”, după cum mi-a spus preşedintele Comunităţii Bucureşti, Erwin Şimşensohn, şi el candidat pentru un loc de consilier la Bucureşti. Aşa că m-am decis să aleg un subiect cu care cred că voi fi pe placul cititorilor: de când mâncăm pizza? Răspunsul l-am găsit nu în presa italiană…ci în cea maghiară!
Se pare că de 3000 de ani şi am moştenit-o de la…etrusci. Prima menţiune scrisă despre strămoşul pizzei îi aparţine lui Marcus Portius Cato în “Istoria Romei”, scrisă în 140 î.e.n. El vorbeşte despre aluatul plat şi dospit, pregătit cu mirodenii, ulei de măsline şi miere, şi copt pe o piatră fierbinte. Prima pizza din lume a fost pregătită probabil în Etruria, centrul Italiei de astăzi, cam în regiunile Toscana, Latium şi Umbria, în urmă cu 3000 de ani. Etruscii coceau bucăţi plate de aluat, un fel de farfurii consumabile, peste care aşezau tot felul de bunătăţi. Legăturile comerciale pe care le menţineau cu lumea exterioară au făcut ca această pâiniţă să ajungă la greci care au adoptat-o, numai că ei aşezau ingredientele înainte ca aluatul să fie copt. Aşa că grecii ar putea pretinde paternitatea pizzei de astăzi.
Numai că pizza din antichitate se deosebea de cea actuală. Mult timp s-a mâncat aşa numita pizza albă: aluatul era uns cu smântână sau grăsime şi peste aceasta se aşezau ingredientele. Aceasta deoarece nu exista pasta de tomate, roşia fiind originară din America. Ea a devenit cunoscută în Europa abia în secolul al XVIII-lea. La început, din cauza culorii roşii, s-a crezut că este otrăvitoare, de aceea nu se consuma. Abia în secolul al XVIII-lea a început să se răspândească şi atunci napoletanii au început să o folosească la pizza. La Neapole existau mai multe pizzerii iar mirosurile erau atât de îmbietoare încât nici măcar nobilimea nu putea să le reziste.Însuşi Ferdinand I de Bourbon, regele Siciliei şi Neapolului, a renunţat la protocol şi s-a deplasat personal la brutăria lui Antonio Testa ca să guste faimoasa pizza. Mai târziu, vizita incognito pizzeriile oraşului.
Denumirea de pizza provine probabil din cuvântul italian “pica”, respectiv latinul “piccere”- a frământa, dar cuvântul pizza se cunoştea deja în Evul mediu, în anul 997, pentru coca folosită de brutari să testeze temperatura cuptorului. Se rupea o bucăţică din aluatul de pâine şi se întroducea în cuptor ca să se vadă dacă s-a încălzit suficient.
În prima sa variantă pizza se compunea doar din făină, apă, drojdie şi sare, aşa că putea fi pregătită şi de populaţia săracă. A ajuns în America cu valul de emigranţi italieni, prima pizzerie fiind deschisă la New York în 1905 în cartierul Mica Italie din Manhattan.
În 1984 la Neapole, Antonio Pace a creat “Associazione Verace Pizza Napoletana”, menită să păstreze reţeta adevăratei pizze napolitane. Membrii ei au stabilit regulile de pregătire a pizzei: aluatul numai din făină, apă, sare şi drojdie, nici măcar un pic de zahăr pentru stimularea dospirii, diametrul nu mai mare de 30 de cm, se lucrează cu mâna iar marginile trebuie puţin ridicate. Cuptorul trebuie alimentat cu lemne deoarece doar aşa se poate ajunge la temperatura de 400 grade C. Aluatul se pune direct pe piatră (ca la etrusci) şi se coace numai două minute să nu devină crocantă. Pizza se bucură de popularitate în toate colţurile lumii, fiind felul comandat cel mai adesea la ieşirile în oraş.