Statuia lui Adrian Paunescu, Bucuresti -Foto Paulina Eliza Duta
Sâmbătă, 26 mai 2012, în parcul Grădina Icoanei din Bucureşti a fost inaugurat bustul din bronz al poetului Adrian Păunescu, opera sculptorilor Ion Deac Bistriţa, Dragoş Neagoe şi Constantin Marinete. Printre personalităţile care au participat la acest eveniment s-au numărat academicianul Eugen Simion, Gelu Voican Voiculescu, Primarul Sectorului 2 –Neculai Onţanu, Mihai Cimpoi-academician din Republica Moldova, jurnalistul Tudor Octavian şi Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanu, episcop vicar patriarhal. Pe fundalul discursului academicianului Eugen Simion apariţia unei dube a poliţiei locale a forţat pe unicul protestatar aflat pe trotuarul de vizavi să părăsească locul. IICCMER „își exprimă dezaprobarea fermă față de această inițiativă și solicită public Primăriei Sectorului 2 să renunțe la acest gest iresponsabil”, potrivit unui comunicat remis MEDIAFAX în cursul zilei de vineri, în care se precizează că printre atribuțiile institutului se numără și „identificarea responsabililor pentru ideologia și propaganda statului totalitar, precum și evidențierea surselor intelectuale ale formării gândirii și practicilor totalitare”.
Adrian Păunescu (1943 – 2010) a fost, înainte de 1989, unul dintre susținătorii dictatorului Nicolae Ceaușescu, postură din care a sprijinit regimul și ideologia comuniste. „Păunescu a fost inițiatorul și coordonatorul unor acțiuni și manifestări artistice ample prin intermediul cărora se aduceau laude deșănțate regimului comunist și conducătorului Partidului Comunist. Dincolo de contribuțiile literare – de care se vor ocupa exegeții literari – cariera publică a lui Adrian Păunescu de dinainte de 1989 a înregistrat numeroase momente în care sunt vădite accentele național-comuniste și dimensiunea apologetică”, se mai spune în comunicatul IICCMER. Institutul mai precizează că, din perspectiva sa, „cultul persoanelor care au contribuit la potențarea și la amplificarea propagandei comuniste reprezintă un act de dispreț la adresa victimelor regimului comunist”.
Adrian Păunescu – născut la 20 iulie 1943, în Copăceni, județul Bălți, Basarabia, în prezent Republica Moldova – a fost poet, publicist și om politic. Adrian Păunescu a fost cunoscut mai ales ca poet și organizator al Cenaclului Flacăra, el fiind și unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani. Adrian Păunescu a murit la începutul lunii noiembrie 2010. (sursa http://www.curentul.ro/2012/index.php/2012052572513/Actualitate/Institutul-de-Investigare-a-Crimelor-Comunismului-Dezvelirea-bustului-lui-Adrian-Paunescu-in-Gradina-Icoanei-un-gest-iresponsabil.html / 27-mai-2012) O statuie dedicată poetului se află şi în Grădina Publică „ Stefan Cel Mare” din Chişinău.
În cele ce urmează vă oferim spre lectură o scrisoare adresată de Adrian Păunescu lui Nicolae Ceauşescu la aproape un an după interzicerea Cenaclului Flacăra. Pretextul găsit de Păunescu pentru a-i scrie „iubitului tovarăş“ a fost cuvântarea „extraordinară“ ţinută de acesta la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 6 februarie 1986.
( sursa http://old.cotidianul.ro/adrian_paunescu_ii_scria_lui_ceausescu_sa_traiti_maria_voastra-46584.html/ 27-mai-2012)
Stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu,
Trist şi singur şi umilit, cum sunt, dat la o parte de forţe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceauşescu“ în viaţa publică românească, pierzându-mi aproape orice speranţă că acolo, sus, unde sunteţi, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitând probabil în tristeţea mea sinucigaşă chiar şi ştiinţa de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuşi, marea fericire de-a citi cuvântarea dumneavoastră de la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986. Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră şi boceam cu capu-n pernă, câteodată, pierderea acestei şanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist şi viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-şi mai conservă dialectica şi opoziţia. Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment. Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric. Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvântarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor şi că aţi vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani şi mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dânsul pentru apărarea României şi a fiinţei dumneavoastră, la care ţine ca la adevăratul eliberator al ţării, vă stă la dispoziţie cu viaţa lui, pe care n-au ocolit-o dramele, puşcăriile, nedreptăţile, dar în care nu şi-a permis niciodată să-şi trădeze credinţa în ceea ce a iubit şi iubeşte. Şi-ntr-un târziu am găsit un ziar, şi parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am ştiut că mulţi şi-au construit carierele minţindu-vă. Dar când am văzut că sunteţi încă atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist şi de necruţător cu adevăraţii responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăieşte minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sunteţi nutrit, am înţeles nici pentru mine, nici pentru ceilalţi oameni, care au fost îndepărtaţi sistematic şi programatic de dumneavoastră, nimic esenţial nu e pierdut. Că am pierdut funcţii, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărţile şi mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public şi că sunt practic interzis în ţara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarăşul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranţele şi tinereţea, ştie adevărul despre ţară şi nu-i lasă pe mincinoşi, pe duri, pe incompetenţi să triumfe. La multe rele v-au îndemnat ei şi unele, din păcate, s-au şi comis, dar există o compensaţie istorică, există o revanşă a adevărului şi sunteţi autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deşi cuvântul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuinţare, şi când trebuie, şi când nu trebuie. Iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, profetice cuvinte aţi rostit şi bine aţi făcut că le-aţi lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubeşte, în ciuda faptului că îl fugăresc şi-l chinuie diverşi oameni cu putere, care au neruşinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acţiunea lor de subminare a economiei naţionale, a agriculturii româneşti, a spiritualităţii româneşti, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungându-se la faliment, România să fie uşor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit. Şi ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră aţi restituit-o ţării, să ieşim în piaţa mare şi să jucăm, în frunte cu incompetenţii, pe care i-aţi demascat, la începutul acestui februarie 1986, şi care nu vă vor iubi niciodată, să ieşim şi să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, până într-un punct, şi-un ceardaş, o Kadarească de la acel punct încolo. Eu, tovarăşe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta până mâine, înjurat şi de Europa Liberă şi de Moscova, şi de Budapesta şi vai, şi de Bucureşti, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, când mi-aţi făcut onoarea să mă primiţi în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenţei, invaziei, coaliţiei împotriva libertăţii, Partidul Comunist Român. Mi s-a putut părea, şi-mi dau seama că am greşit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate şi care trebuie să rămână în istoria economică şi socială a României moderne un document definitiv. Vedeţi dumneavoastră, cuvintele sunt iarăşi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, linguşitorii de toată mâna şi detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoţia mea? Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar, necopleşit de rutină şi capabil de gesturi epocale, pe care noi toţi ceilalţi s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competenţe, beneficiu social. Acum, poporul român aşteaptă măsurile organizatorice pe care le anunţă cuvântarea şi care să aşeze lângă dumneavoastră oameni competenţi şi credincioşi. Dar acelaşi popor care vă iubeşte aşteaptă şi acele acte revoluţionare prin care sistemul osificat şi nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă gânditor politic al situaţiei României sale. Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial. Va trebui ca democraţia pe care aţi promovat-o principal şi neabătut să funcţioneze ca o nouă pârghie a progresului economic: şi în industrie, şi în agricultură, şi în ştiinţă, şi în cultură. Dar, vai, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărţi şi întreaga producţie editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună şi nu face bine renumelui culturii române. Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susţin o campanie publică de analiză şi subliniere a ideilor pe care le-aţi esenţializat în cuvântarea din 6 februarie 1986. Pot doar să vă mulţumesc şi să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea ţara, aşa vă iubim noi, aşa ne faceţi să ne ridicăm şi din morţi, pentru a dovedi că, într-adevăr, cum spuneţi, o ţară nu se face cu justificări, ci cu fapte. Să trăiţi, Măria Voastră! Şi să nu lăsaţi pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Naţiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiţi sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor. Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rânduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră şi arătate naţiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-aţi oferit să nu rămână izolată, vremelnică şi să nu pară o terapie momentană, când e vorba de fapt de nişte vicii de fond, care ţin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atât de scumpă. Aş vrea să cred că noi toţi vom înţelege în spirit critic şi autocritic marele dumneavoastră exemplu de înţelepciune şi curaj.
Să trăiţi, Măria Voastră!
Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986
Titlul articolului paginat sub acesta mi se pare o potriveala excelenta la bustul lui Paunescu.
De la inceput, vreau sa spun ca nu am citit nici o poezie a lui Adrian Paunescu.
Totusi am parerile mele despre un poet, un actor de cinema, un scriitor care in viata de toate zilele si-au exprimat ideiele lor politice in dauna tarii in care locuiesc, DAR in meseria lor de actori, scriitori sau poeti au un talent desarvasit.
De exemplu, actrita renumita Jane Fonda a fost in Nord Vietnam, la Hanoi, in timpul razboiului din Vietnam, si s-a fotografiat pe un tanc nord vietnamez si i-a incurajat. Pentru mult timp, si chiar in zilele noastre, multi oameni inca o numesc “Hanoi Jane”. Ce putea sa fie mai dureros, decit ca un american sa fie de partea inamicului in timpul unui razboi unde au pierit aproape 50,000 de soldati americani si in acelasi timp acest american sa fie o personalitate bine cunoscuta in toata lumea? Si cu toate cele spuse, Jane Fonda este o actrita extrem de talentata. Dupa escapada din Vietman, a facut nenumarate filme si pentru unele dintre ele a luat Oscare.
Lui Jane Fonda nu i s-a ridicat un monument si nici nu este cazul. Dar daca ar fi cazul, acest monument ar fi pentru talentul ei ca actrita, nu pentru convictiile ei politice.
Am vorbit cu romani care au venit din Rominia in ultimii 20 de ani. Cind Adrian Paunescu a murit si intrebati ce parere au despre el, in unanimitate au raspuns ca a fost un poet desavarsit, DAR un opportunist.
Putem aminti si despre Mihai Eminescu. A scris superb si in acelasi timp a fost un antisemit feroce. Nimeni nu s-a opus cind statuia lui a fost dezvaluita si se afla in toata Romania si chiar si in Montreal, Canada.
Care este diferenta intre Paunescu ,Fonda sau Eminescu sau similaritatile? Toti trei au(au avut) talent si in acelasi timp au (au )avut idei politice tot asa de inversunate ca si talentul lor.
Pentru Wanda: Solicita-i pe interlocutorii tai sa-ti recite O poezie a lui AP. In afara de kitchul cu „parinti”, „sfinti” , „cuminti”, etc… teama mi-e ca nu prea au ce povesti. Citeste articolele lui Tismaneanu si Ivancu despre Paunescu, cind a murit, le gasesti in arhiva Acum. Paunescu nu a fost un Eminescu si nici macar un Topirceanu sau Arghezi.
“Vă mulţumesc”
de Adrian PAUNESCU-poezie dedicată lui N.Ceauşescu
“Întreg, al dumneavoastră, aşa mă simt din nou
Că de minciuni şi falsuri fiinţa mi-e sătulă,
Vă mulţumesc de toate, Cinstit şi Bun Erou,
Renaşte-n mine însumi şi ultima celulă (…)
Sunteţi atât de tînăr şi-atât de curajos,
Aţi deşteptat întreagă speranţa românească, (…)
Vă văd apoteotic, ca pe un Voievod,
Ce ştie să aplece urechea spre Ion Roată,
Şi se-adresează ţării în cel mai simplu mod
Ca-n ’72, ţin minte: «Acum ori niciodată!» (…)
De-aici, din umilinţa la care sunt constrâns,
Chiar dacă nu am dreptul propriei mele arte,
Bolnav, hulit şi singur, cu ochii arşi de plâns
Am să vă fiu ostaşul cinstit până la moarte.
Februarie patetic! Vrem veşti, nu vrem poveşti,
Şi aşteptăm ca Geniul acestei patrii bune
Să-nceapă primăvara conştiinţei româneşti
Şi tot ce e valoare în juru-i să adune. (…)
Dezamorsând minciuna, Eroule sublim,
Sunteţi Bărbatul Ţării şi Unica Salvare”.
Scrisoarea lui Adrian Paunescu catre Nicolae Ceausescu,
(noaptea de 7 spre 8 februarie 1986)
Stimate tovarăşe Nicolae Ceauşescu,
Trist şi singur şi umilit, cum sunt, dat la o parte de forţe obscure din prima linie a luptei pentru afirmarea „Spiritului Ceauşescu“ în viaţa publică românească, pierzându-mi aproape orice speranţă că acolo, sus, unde sunteţi, glasul meu se va auzi, datorită norului greu penetrabil de calomnii în care am fost învăluit, uitând probabil în tristeţea mea sinucigaşă chiar şi ştiinţa de-a mă mai eventual bucura, am avut, totuşi, marea fericire de-a citi cuvântarea dumneavoastră de la Şedinţa Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al Partidului Comunist Român de joi 6 februarie 1986.
Începusem să cred că adevărul va ajunge greu la dumneavoastră şi boceam cu capu-n pernă, câteodată, pierderea acestei şanse, pe care mi-o explicam prin sistemul triumfalist şi viciat, de dezinformare criminală, care e aproape fatal să apară într-o lume care nu-şi mai conservă dialectica şi opoziţia.
Vreau să vă spun, tovarăşe Nicolae Ceauşescu, clar şi din tot sufletul meu, că, şi dacă în România ar fi 200 de partide, eu tot în partidul condus de dumneavoastră aş face cerere de înscriere sau reînscriere, chiar dacă aş şti că alte partide m-ar plăti, iar partidul acesta mi-ar mai da o dată vot de blam cu avertisment.
Nu sunt un apucat, nu sunt un nebun, dar sunt un patriot adevărat care nu poate să nu observe că în problemele fundamentale ale României aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric.
Vineri, 7 februarie, am căutat un ziar cu cuvântarea dumneavoastră în toată Capitala, îmi spusese tata de cu noapte că v-a auzit la televizor şi că aţi vorbit extraordinar. Tata are 70 de ani şi mă roagă să vă transmit că, dacă e nevoie de dânsul pentru apărarea României şi a fiinţei dumneavoastră, la care ţine ca la adevăratul eliberator al ţării, vă stă la dispoziţie cu viaţa lui, pe care n-au ocolit-o dramele, puşcăriile, nedreptăţile, dar în care nu şi-a permis niciodată să-şi trădeze credinţa în ceea ce a iubit şi iubeşte.
Şi-ntr-un târziu am găsit un ziar, şi parcă nu-mi venea să-mi cred ochilor. Nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr, dar am ştiut că mulţi şi-au construit carierele minţindu-vă.
Dar când am văzut că sunteţi încă atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist şi de necruţător cu adevăraţii responsabili ai diverselor necazuri, pe care le trăieşte minunatul popor, zbuciumatul popor, din al cărui geniu sunteţi nutrit, am înţeles nici pentru mine, nici pentru ceilalţi oameni, care au fost îndepărtaţi sistematic şi programatic de dumneavoastră, nimic esenţial nu e pierdut.
Că am pierdut funcţii, că am fost terfelit, că mi s-au oprit cărţile şi mi s-a confiscat abuziv ceea ce am construit corect la Breaza, că nu mi se mai îngăduie să public şi că sunt practic interzis în ţara mea nu înseamnă nimic: un fleac în raport cu marea fericire, cu extraordinara fericire că Tovarăşul nostru, că Omul nostru, în care ne-am investit speranţele şi tinereţea, ştie adevărul despre ţară şi nu-i lasă pe mincinoşi, pe duri, pe incompetenţi să triumfe.
La multe rele v-au îndemnat ei şi unele, din păcate, s-au şi comis, dar există o compensaţie istorică, există o revanşă a adevărului şi sunteţi autorul unui gest pe care mă văd obligat să-l numesc istoric, deşi cuvântul „istoric“ e cam obosit de prea multă întrebuinţare, şi când trebuie, şi când nu trebuie.
Iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu, profetice cuvinte aţi rostit şi bine aţi făcut că le-aţi lăsat să apară, să fie cunoscute de acest popor care vă iubeşte, în ciuda faptului că îl fugăresc şi-l chinuie diverşi oameni cu putere, care au neruşinarea să se prevaleze de numele dumneavoastră în acţiunea lor de subminare a economiei naţionale, a agriculturii româneşti, a spiritualităţii româneşti, pentru că, după toate acestea, cred ei, ajungându-se la faliment, România să fie uşor remorcată de falsele idei înnoitoare de la răsărit.
Şi ce-or mai vrea ei? În loc de Hora Unirii, pe care dumneavoastră aţi restituit-o ţării, să ieşim în piaţa mare şi să jucăm, în frunte cu incompetenţii, pe care i-aţi demascat, la începutul acestui februarie 1986, şi care nu vă vor iubi niciodată, să ieşim şi să jucăm o Gorbaciovskaia pe furate, până într-un punct, şi-un ceardaş, o Kadarească de la acel punct încolo.
Eu, tovarăşe Secretar General, fie că mă vor omorî azi, fie că mă vor ierta până mâine, înjurat şi de Europa Liberă şi de Moscova, şi de Budapesta şi vai, şi de Bucureşti, cred în ceea ce am apucat să cred în August 1968, când mi-aţi făcut onoarea să mă primiţi în singurul partid comunist care s-a opus deschis violenţei, invaziei, coaliţiei împotriva libertăţii, Partidul Comunist Român.
Mi s-a putut părea, şi-mi dau seama că am greşit, că adevărul nu va mai ajunge niciodată întreg la dumneavoastră. Dar sufletul dumneavoastră întreg, mintea dumneavoastră pătrunzătoare, caracterul dumneavoastră neînfricat v-au condus spre o analiză de o unică acuitate şi care trebuie să rămână în istoria economică şi socială a României moderne un document definitiv.
Vedeţi dumneavoastră, cuvintele sunt iarăşi prea obosite, prea le-au ponosit vopsitorii de ocazie, linguşitorii de toată mâna şi detractorii de toate felurile. Dar cu ce să vă comunic emoţia mea? Acesta este Adevăratul Nicolae Ceauşescu al Istoriei Românilor, marele patriot revoluţionar, necopleşit de rutină şi capabil de gesturi epocale, pe care noi toţi ceilalţi s-ar cuveni să-l transformăm în realitate. În valori, competenţe, beneficiu social.
Acum, poporul român aşteaptă măsurile organizatorice pe care le anunţă cuvântarea şi care să aşeze lângă dumneavoastră oameni competenţi şi credincioşi. Dar acelaşi popor care vă iubeşte aşteaptă şi acele acte revoluţionare prin care sistemul osificat şi nefertil pentru înnoiri să fie radicalizat, spre a purta nu amprenta leninistă, ci amprenta lui Nicolae Ceauşescu, cel mai de seamă gânditor politic al situaţiei României sale.
Ştiţi, desigur, mai bine decât noi toţi, dar vă reamintesc şi eu, că oricâte schimbări de persoane aţi face, dacă nu va funcţiona corespunzător sistemul, cu o reală competiţie a valorilor şi cu o vie înfruntare a opiniilor într-o corectă luptă de idei (cum aţi cerut cândva într-o analiză a dezvoltării ştiinţelor sociale), situaţia nu se va putea modifica esenţial.
Va trebui ca democraţia pe care aţi promovat-o principal şi neabătut să funcţioneze ca o nouă pârghie a progresului economic: şi în industrie, şi în agricultură, şi în ştiinţă, şi în cultură. Dar, vai, Tovarăşe Nicolae Ceauşescu, ca să vă dau un exemplu: ajunge un singur Dulea la un car de cărţi şi întreaga producţie editorială stă, iar fierberea în cultură nu e bună şi nu face bine renumelui culturii române.
Mă-nchin dumneavoastră pentru fantastica, surprinzătoarea capacitate de a redescoperi adevărul, îmi pare rău că rănile pe care le port nu-mi îngăduie să susţin o campanie publică de analiză şi subliniere a ideilor pe care le-aţi esenţializat în cuvântarea din 6 februarie 1986.
Pot doar să vă mulţumesc şi să sper că mă va găsi viu momentul în care eventual ar mai fi nevoie de mine. Vă vrea ţara, aşa vă iubim noi, aşa ne faceţi să ne ridicăm şi din morţi, pentru a dovedi că, într-adevăr, cum spuneţi, o ţară nu se face cu justificări, ci cu fapte.
Să trăiţi, Măria Voastră! Şi să nu lăsaţi pe cei ce se ascund sub justificări demagogice să compromită în vreun fel această Adresare Către Naţiune care, în ciuda conciziunii ei, are valoarea unui adevărat Raport de Epocă. Să fiţi sănătos, omule bun şi drept, pentru a putea scoate de guler din scena politică fariseii şi pentru a ne conduce cu geniul dumneavoastră izbăvitor.
Iată de ce am considerat că nu e deplasat să vă trimit aceste rânduri. Ar fi, după opinia mea, normal ca lipsurile constatate de dumneavoastră şi arătate naţiunii să fie analizate atent, pentru ca valoarea documentului pe care ni l-aţi oferit să nu rămână izolată, vremelnică şi să nu pară o terapie momentană, când e vorba de fapt de nişte vicii de fond, care ţin în loc mersul înainte al acestei patrii care vă e atât de scumpă. Aş vrea să cred că noi toţi vom înţelege în spirit critic şi autocritic marele dumneavoastră exemplu de înţelepciune şi curaj.
Să trăiţi, Măria Voastră! Adrian Păunescu, noaptea de 7 spre 8 februarie 1986
Paunescu nu poate fi comparat (ca poet) cu Eminescu. Pentru simplul fapt ca paunescu a fost versificator, nu poet. Adica un speculator de rime exact cum in viata reala era un speculator de avantaje personale. Eminescu in schimb, a fost mult mai mult de atat – in ciuda derapajelor sale politice si jurnalistice.
@ Dr. Vlad Solomon, Multumesc pentu indrumari. Am sa citesc imediat tot ce este scris pe site-ul ACUM, ca nu cumva sa mai fac astfel de greseli.
Sint sigura ca am gresit comparindu-l pe Paunescu cu Eminescu si nu am vrut sa-i compar, dar asa a reiesit din comentariul meu. Dar ideia ramine aceiasi, si anume un poet sau un actor pot fii excepetionali in meseria lor, si in acelasi timp pot fii daunatori poporului si tarii lor.
Am avut ocazia sa-l cunosc personal cand am fost 40 zile la Cenaclu. Era un monstru perfid care ura si dispretuia oamenii, exceptie facand probabil minorele. In prioada cat am stat la Cenaclu a reusit sa smulga
Toata viata lui a fost in nevoie acuta de procutor si ajutor medical de specialitate.
Mi-a scapat in comentariul precedent…
Sa smulga cate 3000 la 8000 lei (circa 2000-6000 $ echivalent) de la toti membrii (peste 40!) care erau la dispozitia peste 12 ore zi si noapte.
Se poate ca si mintisoara mea firava sa fi vibrat vreo clipa la vibratourile lui de buhai hipersensibil. Dar asta nu schimba cu nimic datele problemei. Acum a devenit ,,bun al poporului”.
Paunescu? No, Thanks!
Este extrem de greu sa accepti ca un infam, un cabotin si un pseudo-poet a ajuns sa aibe statuie. Si, este cu atat mai greu de acceptat o atare realitate de-a dreptul sumbra, cu cat fosti detinuti politici, victime tragice ale Securitatii lui Ceausescu, oameni cu coloana vertebrala sunt aruncati intr-un revoltator anonimat. Acest blestem al lipsei de temeiuri defineste Romania post-decembrista, stigmatizand un popor ce se dovedeste incapabil sa isi depaseasca deplorabila conditie de femeie de serviciu a neo-comunismului.
Daniel Uncu stie despre ce vorbeste. Tatal sau, neuitatul jurnalist Anton Uncu, de ani buni plecat dintre noi, este unul dintre cei care au luptat pentru dreptate si adevar in timpurile in care Paunescu i se adresa lui Ceausescu cu „Maria Ta”.
In Ro exista pare-se mania manipularilor postmortem. Ba statui, ba reinhumari cu forta (Brancusi, Enescu).
Gradina Icoanei este un loc exclusiv. De ce tocmai acolo si nu la Barca??
Au statuie poetul Vasile Voiculescu sau inginerul Ursu sau Paler care totusi s-a abtinut de la osanale? Sau Cornel Chiriac la Pitesti? Nu a simtit nimeni nevoia. Poate e mai bine asa.
Nu ma pot abtine sa nu propun fuzionarea noii statui a lui Traian cu lupoaica, impreuna cu bustul lui Paunescu (las pozitia efectiva a fuzionarii la imaginatia cititorului) si mutarea intregului ansamblu in fata Catedralei Neamului, pentru ca suprarealismul romanesc sa atinga o culme de neegalat iar turistii din intreaga lume sa curga fara intrerupere pentru a vedea aceasta chintesenta.
dar e simplu ca buna ziua. un primar se afla in campanie electorala si ii ridica lui paunescu o statue pentru a castiga voturile unor nostalgici sau ale unor blegi care au cazut victime melodramei acestui personaj. grav este ca evenimentul este girat de un Eugen Simion, care, cu sau fara valoare, reprezinta o institutie inalta de cultura.
Punescu a fost cel mai cunoscut „poet al imposturii”.
A fost un impostor cand ii tragea tare cu lauda armatei romane, in situatia in care el s-a eschivat sa faca serviciul militar.
A fost un impostor cand, stiind bine realitatea, il adula pe Ceausescu.
A fost un impostor cand „ii canta” in „ruga pentru parinti” pe pensionarii care „stiau dureros ce e suta de lei”, in conditiile in care membrii familiei lui se lafaiau nu cu suta de lei, ci cu tot ce le poftea inima.
In orice cultura europeana, unui asemenea om nu i s-ar fi facut o statuie decat poate in bataie de joc, purtand numele de „X-poetul imposturii”.
Anton, fiecare comunitate are statuile pe care si le merita si le doreste. Nu poti sa faci nimic cu asta. Statuia lui Paunescu este turnesolul romanilor dupa doua decenii cu varf.
Ceeace mi se pare ingrijorator, grotesc, este altceva. Faptul ca nici acum, dupa ce starea de lucruri din timpul lui Ceausescu de care poetul se ocupa cu sarguinta s-a schimbat, nu poti sa spui in mod decent si sustinut cu argumente adevarul despre Paunescu (sau sa iti exprimi liber o parere, chiar gresita de ar fi despre acesta) fara sa risti sa fii dur sanctionat ,,de sus”. Ma refer la cei care ocupa onorabil o functie si au ceva de pierdut, daca nu altceva, macar functia in sine. Noua, celorlalti inca ni se pot lua caii de la bicicleta (personal am fost deposedat cu varf si indesat apriori devenind aproape imun), desi nu se stie niciodata.
Doamna Wanda Lucaciu, scoateti in factor comun Talentul si in paranteza o sa ramana doar Oameni buni si Oameni rai !