Îmi aduc aminte că pe la începutul anilor ’80, când circula clandestin bancul despre cele trei mari flageluri ale epocii pe-atunci actuale, anume „trepidațiile, inundațiile și… indicațiile”, mai ales în mediul didactic, privitor la rezultatele care ne atestau competența profesională (m-am ocupat mai pe larg de această temă în anteriorul meu articol „Educația gratuită văzută din cealaltă parte a baricadei”), chiar cu mai puțin de un an până la data când am părăsit România, una din aceste indicații-flagel a fost că s-au alcătuit echipe din inspectoratele județene care trebuiau să efectueze câte un control temeinic în școli și să ni se pună… note nouă, profesorilor, după mai multe criterii, printre care și „conținutul comunist” al fiecărei lecții. „Nota de trecere” minimă era 7, iar cine nu o obținea, risca fie sancțiuni, fie pierderea titulaturii, iar dacă mai avea de dat examenele de grad, aceasta se includea în media acestora. În inconștiența mea, nu m-am pregătit în mod special pentru această inspecție, deși se vorbeau multe despre inspectorul B., din acea perioadă, în județul Iași. La discuția lecției, în prezența directoarei adjuncte a școlii, care își avea propriile criterii de apreciere, inspectorul a început prin a-mi reproșa că a fost o lecție pregătită „ad hoc” pentru asistența sa, fiindcă altfel nu-și explică modul în care am făcut acea „lectură-model”, fără să deschid manualul, ci m-am așezat realmente pe (nu la) catedră și am recitat fragmentul pe care-l aveam de predat. Directoarea mi-a luat „apărarea”, spunându-i că fac asta de când predau în acel liceu, de vreo câțiva ani și că elevii îmi și cunosc pasiunea pentru poezie, că făcuse chiar folclor expresia mea că „ce-i în minte nu-i minciună” și că mulți spun că de la mine au învățat să iubească literatura și mai ales poezia, fiindcă eu le mai și recit „ca o artistă”! Atunci, inspectorul mi-a reproșat că lecția mea a fost total lipsită de „educație comunistă”, iar când i-am amintit că predasem „Andromaca”, de Racine, directoarea a început, peste umărul său, să-mi facă semne disperate să tac din gură! După sfârșitul discuției în prezența colegilor de catedră, am și înțeles cauza severității inspectorului, dar prefer să nu insist nici ce mi-a cerut, dar mai ales nici ce i-am răspuns! Astfel încât nota mea a fost… 8!
În aceeași perioadă, mă împrietenisem cu o… prietenă a unei prietene, coristă la Opera de stat, de-o vârstă cu a mea (30 și ceva de ani), care mi-a relatat că imediat după absolvirea Conservatorului, a obținut un post în Corul Filarmonicii de Stat, dar după câteva luni, a fost dată afară fiindcă era… fiică de preot, deci nu avea ce căuta printre „factorii educării maselor”! Cu mare greutate, după vreo doi ani de „șomaj”, a obținut totuși un post în Corul operei, printr-un… fost coleg de școală al soțului, devenit… pilă la „Județeana” de partid!
Înainte de a încheia cu această „incursiune în trecut”, mai menționez doar că și în cadrul „activităților extrașcolare” eram obligați să alegem acele manifestări culturale care să continue educația „în scopul formării omului de tip nou” al comunismului.
„Supraviețuitorii”-educatori ai acestei educații și-au văzut imediat spulberate „iluziile” din perioada imediată căderii comunismului.
Printre „produsele” acestei educații: acea înțelegere eronată a democrației, după care atunci, „totul devenise permis”, iar abrogarea unei serii de legi din perioada dictaturii comuniste și-a dovedit foarte curând și… reversul!
Dacă în școli, profesorul și-a pierdut treptat autoritatea, acesta a fost, după părerea mea, tocmai un rezultat al acestei înțelegeri eronate a democrației! Oricât aș fi fost de apropiată de elevii mei, ca și alți colegi mai tineri, noi rămâneam pentru ei… profesori, fără încălcarea anumitor limite! Ce s-a petrecut după discutabila revoluție din 1989? În virtutea acelui „acum e voie!!!”, s-au făcut o serie de excese care s-au întors ca un bumerang asupra sistemului de învățământ! Căci mentalitatea… dăinuie și acum, la peste două decenii de-atunci!
Mai mult, aș spune chiar că „relaxarea” legislației, al cărei rol este și ar trebui să rămână, și acela de „coerciție”, s-a făcut prea repede și prea diletant! Mai rău, numirile politice în posturile de răspundere în domeniul educației s-au făcut pe criteriile cele mai neprofesioniste cu putință!
În procesul instructiv-educativ, rezultatele nu au întârziat să apară! „Inovațiile” introduse în procesul instructiv, ar fi, cred, o primă cauză a lacunelor semnalate atât în cunoștințele elevilor (rezultatele de la bacalaureat din ultimii ani), dar și ale… profesorilor! Într-o dezbatere pe care am urmărit-o la televiziunea română, cu privire la această situație, am făcut un calcul sumar și mi-am dat seama că pe o durată completă de școlarizare (12 ani), un elev a „shimbat” vreo patru minștri ai Învățământului și Educației, fiecare ținând neapărat să-și „pună amprenta” în sistem, venind cu o nouă reformă, preferabil una care să „se bată cap în cap cu precedenta”. Și asta, pe când era vădit că respectivii miniștri nu aveau nici cele mai vagi noțiuni de pedagogie, de metodică, de psihologia învățării, etc.
Cât despre libertatea de cult, după abolirea sloganului că „religia este o chestiune particulară față de cetățean, dar nu este și pentru Partid (comunist, desigur)”, românii au dovedit din nou același exces, fiind considerați una din cele mai religioase națiuni din țările în care s-a abolit comunismul! De aici, și caracterul „educativ”-discriminatoriu, în care s-a vorbit nu o dată în materialele publicației „Acum”.
Cât despre naționalismul încurajat și exacerbat din ultimii ani ai comunismului, a atins ulterior proporții de-a dreptul monstruoase, mai ales atunci când printre „facotorii educaționali” au început să se numere un Ion Coja și alte
cadre didactice, la diferite niveluri ale sistemului de învățământ.
Referitor la factorul educativ numit mass-media, lucrurile au început să derapeze vertiginos. Abolirea cenzurii a generat aceleași excese pernicioase.
Aș aminti doar cazul tragic de la jumătatea anului 2007, când relația dintre o profesoară inconștientă și elevul ei a dus la sinuciderea acestuia. Vă mai amintiți care a fost „judstificarea” imbecilă venită de la ministerul învățământului? Anume că „legislația și statutl cadrelor didactive nu interzic o relație ca aceea dintre o profesoară și un elev (sau invers), cu condiția ca elevul (eleva) să nu fie minori”! Ca și cum un tânăr care a împlinit ieri 18 ani ar fi mai… matur decât era alaltăieri, și este în stare să-și gireze cu responsabilitate și un mimimun de rațiune un eșec sentimental! Pentru a nu mai vorbi de faptul că modul în care mass-media a prezentat cazul, de la emisinile de știri și până la tabloidele scrise și electronice, a amplificat consecințele nefaste ale acestui caz. Doar când relațiile de acest gen au început să se cam… multiplice, s-a recurs la îndepărtarea din învățământ a unui cadru didactic care încalcă o normă de fapt și de drept – morală! Și aceasta, vorbind doar de efectiva „zdrențuire” a autorității unui profesor, tocmai prin încălcarea oricăror limite în relația educator-educat!
Cât despre rolul educativ pe care înțeleg să și-l îndeplinească astăzi mass-media, mi se pare inutil să insist: emisiunile de talk-show nu fac decât să ridice la rangul de vedete orice tânără pentru care scopul suprem al realizării în viață este… „capturarea” unui bărbat bine-situat, indiferent de vârsta și de… moralitatea acestuia! Câte dintre tinerele care urmăresc emisiunile în care se glorifică eforturile și procedeele prin care o tânără se transformă practic într-o marfă cât mai avantajos vandabilă, nu-și fac din aceste „vedete” a căror îndeletnicire este în fond reductibilă la… cea mai veche meserie din lume – un model nu numai permis, ci chiar obligatoriu de imitat? Pentru a nu mai vorbi despre alt gen de vedete, anume copiii de bani gata ai unor îmbogățiți ai sistemului (dintre care nu lipsesc nici politicienii), care devin alte „modele” demne de invidiat și de… imitat?
Cînd vorbim despre moralitate, în opinia comună se fac imediat asociații cu viața personală-„romantică” a individului. Extrapolarea termenului până la infracțiune, de la mită, fraudă, înșelăciune și delapidare se face de obicei… după necesități. Nu cumva se revine la acel slogan luat în derâdere încă din comunism, care devine astăzi o formulă de viață și chiar un… imperativ moral? Anume „cine-i harnic și muncește/ are tot ce vrea./ Cine fură și nu-l prinde,/are… mai ceva”!
Oare toată această mentalitate expusă ostentativ de presa scrisă și electronică (fără a mi se atribui vreo pledoarie pentru cenzurare, chiar nu consideră nimeni că totuși, ar mai trebui… temperată)? Mai ales că în era internetului, aceasta nici nu ar fi posibil? Nu cumva s-au creat – și se cultivă condițiile în care „libertatea” începe să se confunde cu „libertinajul”, moralitatea cu… permisivitatea și cu impunitatea, iar „drepturile omului” cu un laxism al legislației de natură să genereze infracțiunea? Sper ca, înainte să-mi reproșeze cineva nu știu ce „nostalgii” după epoca de tristă amintire a dictaturii comuniste, să reflecteze dacă nu cumva face o confuzie și o periculoasă suprapunere a acestor termeni!
Pornind de la partea a II-a a articolului, as asvea cateva reflexii, din pacate nu in modul ,,cel mai scurt cu putinta”.
Rodica G: Nu cumva s-au creat – și se cultivă condițiile în care „libertatea” începe să se confunde cu „libertinajul”, moralitatea cu… permisivitatea și cu impunitatea, iar „drepturile omului” cu un laxism al legislației de natură să genereze infracțiunea?
Pornesc de la faptul ca in Suedia (pe care o folosesc drept referinta in mod firesc, pentru ca de aici imi trag experientele – fac precizarea pentru ca in decursul a doua decenii acest obicei al meu de a face comparatie cu Suedia a starnit accese de furie din partea unor persoane din tara) aceasta dilema este aproape inexistenta in societate, ea nefiind aproape niciodata invocata. Este invatamantul suedez unul de calitate? Greu de spus, existand si exemple pro si contra. Iar eu nu sunt un ,,pedagog” ci un consumator al invatamantului. Dar apar diferente pregnante intre cel romanesc si cel suedez. E ca si cum ai vorbi de planete diferite sau etape diferite ale civilizatiei.
Invatamantul suedez pare a fi mai ,,automatizat”, ceeace face sa elimine bajbaiala la fiecare pas. In cadrul acestei ,,automatizari” (profesorii par a fi de acord asupra felului cum sa interactioneze cu elevii) exista insa paradoxal mult mai multa flexibilitate. Nu exista ,,manuale nationale”, profesorul avand de ales in principiu. Dar sa nu ne facem iluzii, profesorii suedezi apar ca fiind niste ,,eroi” (adica mai toti tinerii fug ca de dracul de aceasta meserie) avand si ei de luptat cu dileme daca sa accepte telefoane mobile, sepci sau burka in clasa. Mai deunazi un elev de liceu la o serbare a ,,ciupit-o” pe directoare de o parte care i s-a parut lui mai apetisanta. Aceasta l-a dat in judecata pentru agresare sexuala iar elevul s-a justificat ca a vrut doar sa faca ,,ceva nostim”.
In Romania pare si acum sa fie o perplexitate si frustrare (a profesorilor) in fata noului tip de ,,libertate”.
In privinta rolului educativ al televiziuni(lor) acesta nu este nici el un obiectiv exprimat de asa maniera in Suedia. TV1 si 2 sunt canale de stat, libere de reclama si care, in mod neexplict se consacra ,,formarii”. Apoi regulile deontologice ale mass-media sunt mult mai stricte si clare, principiu simple fiind foarte respectat fiind ca nu se dezvaluie identitatile unor suspecti inclusiv apartenenta etnica.
Opinia publica are o conceptie mai robusta in privinta respingerii unor atitudini de injosire sau abordare neportivita a individului (de exemplu obsesia sexifierii individului etc). O tanara fata suedeza care face o introspectie in viata de zi cu zi consoartelor ei romance este frapata de presiunile la care acestea sunt supuse si de mentalitatile lor. Dar asta e teoria. In practica, exista si aici reprezentate si formele concurente. Dar as zice ca sunt mult mai putin dominante.
Vreau sa ating doar unul din motivele care dupa mine sta la baza perplexitatii din invatamantul romanesc.
Daca ne intoarcem la perioada imediat de dupa 1989, societatea romaneasca a rupt barajele, lasand cultura occidentala sa patrunda in mod ,,natural”.
Cei care au gestionat insa acest proces credeau in faptul ca alfel nu se poate. Dar ei – nu numai ,,Iliescu” ci si omul de rand – priveau atributele culturii occidentale de pe o pozitie duplicitara. O vedeau pe aceasta ca pe o colectie de bizarerii si nu manifestau niciun entuziasm sa inceapa sa o decodifice. Vestitul concept al ,,democratie originale” pentru care multi romani faceau spume la gura, ducea in pracatica la o reactie nenuantata de tip ,,tot si nimic” in acelasi timp. Exista mai mult sau mai putin mascata ranchiuna nationalistului dar si a politrucului de a lasa sa se faca de ras valorile perimate ale occidentului. Cand Iliescu ridica zambind din umeri (daca nu ma insel) la adresa jocurilor piramidale (care in democratiile serioase sunt scoase in afara legii ca fiind hotie pura) el dadea vina pe ,,capitalism”.
Probabil multi asteptau revenirea pocaita in genunchi a adeptilor desfraului Occidental.
Nu s-a intamplat asta, dar situatia a ramas nesolutionata. Nu a existat o masa sociala care sa se dedice cu interes, entuziasm si onestitate prelucrarii valorilor culturii occidentale. Un parc oricat ar fi el de frumos nu poate exista daca nu este ingrijit. Culturile si civilizatiile contemporane nu pot exista doar prin functionare organica naturala si prin ,,osmoza” a modelelor, pentru ca ele imbraca forma unui echilibru instabil care trebuie tot timpul intretinut. Iar dinamica acestui echilibru poate fi uneori foarte brusca si periculoasa. Cultura occidentala, dupa parerea mea, e la fel de sigura si periculoasa ca mersul pe bicicleta. Exista intotdeauna riscul ,,trantelilor” dar cel mai periculos este cand persoane neinitiate si lipsite de interes (ceeace impruna inseamna lipsa de responsabilitate) se urca pe ea numai fara pregatire prealabila pentru ca vad ca altora le ,,merge”.
Pana la urma ajungem la mult pomenita si asteptata ,,tranzitie”. O gogorita lansata de la inceputuri a fost, ca vezi, Doamne, nu exista un Manual (de ce nu o Lege??) al Tranzitiei. Deh, nu exista nici manual al revenirii dupa tzunami.
Cinismul, lipsa de asumare, aroganta, duplicitarismul cu care au fost abordate introducerea elementelor civiliztiei occidentele, lipsa (uneori deliberata) a unor obiective de nivel realist (nu puse la maxim in bataie de joc sau din paranoie/prostie) acestea au fost atitudini care au pecetluit printre altele si multe aspecte ale invatamantului.
Cu alte cuvinte, au existat in invatamant tot persoane integre, competente. Dar, dupa parerea mea, multi nu au reactionat la faptu insignificant ca vrand-nevrand s-a schimbat garnitura de tren. Daca nu cobori cu tot calabalacul sa dai fuga peste sine, sa controlezi sa ai tot ce trebuie, bilete, bagaje, parteneri de calatorie atunci te trezesti in alta parte desi ai stiut intotdeauna unde voiai sa mergi.
Prin anii ‘90 au apărut universitățile particulare. Nimic rău în asta, dacă aceste universități ar fi apărut în condiții normale, similare cu cele din Occident. Din păcate, universitățile românești particulare au apărut ca creații ale unor foști securiști care cunoșteau dorința părinților înavuțiți peste noapte, de a avea o diplomă pentru odraslele lor. Astfel, au fost făcuți asistenți, conferențiari și profesori universitari, diverși foști angajați de prin Întreprinderile de stat și Institutele de proiectări falimentare sau falimentate, de către autonumiții rectori ai noilor Institute de învățământ particulare, apărute ca ciupercile după ploaie prin toate orașele și orășelele țării.
Dacă înainte de ‘89 candidații la un loc în universități care nu erau destul de bine pregătiți, rămăși pe-afară se aciuiau într-un post călduț de curier sau desenator în instituția în care lucra unul din părinți, începând din anii ‘90, această umilință a regimului de tristă amintire nu mai era necesară. Acum, prin larga deschidere, «dupa model occidental», a posibilității de a studia în universități particulare, fără examen de admitere, a oricărui cetățean cu dare de mână, toți acești neica-nimeni, fără alt țel în viață decât acela de a ajunge într-un post bine plătit și cu muncă puțină, eventual și cu mașină și șofer la scară şi cu delegații în străinătate, și-au văzut visul cu ochii. Simulacrele de profesori, mulțumiți și ei că nu au rămas șomeri, dau simulacre de diplome unor viitori înalți funcționari pe care-i plătim noi, contribuabilii, cu salarii uriașe. Asta în cazul în care respectivul licențiat nu-și imaginează că dacă a obținut o diplomă, e destul de capabil să și profeseze în specialitate, caz în care dezastrul e și mai mare. Astfel, după părerea mea, în România de azi, dacă mai există specialiști, ei provin în mod sigur de la Instituțiile de Stat, cu educație gratuită, scoli încă serioase, chiar dacă profesorii de azi nu mai au valoarea celor de ieri, dar cu examen de admitere cu mai mulţi candidaţi pe un loc și nu de la cele private, unde, pentru că plătești, nu e obligatoriu să înveţi ceva, dar e musai să primești o diplomă. Ne aflăm într-o situaţie asemănătoare cu cea din Chiriţele lui Alecsandri. E mimat Occidentul ca imagine, dar în esenţă mentalitatea e cea veche. După mai bine de 20 de ani de la schimbarea de regim, în România există două lumi: una este cea a foştilor activişti de Partid şi a foştilor securişti, care trăiesc după vechile lor obiceiuri, pe bani publici şi una, a celor care doresc progresul lor şi al ţării, făcând mari sacrificii pentru a ajunge din urmă nivelul occidental. Între aceste două lumi se zbate sărăcimea oraşelor şi satelor, care nu se mai gândeşte la altceva, decât la supravieţuire.