Vei fi odată mai singur decât în faţa morţii.
Atunci ţi se va cere totul şi încă pe atât.
Îţi vei ridica ochii cu pleoapele smulse către soarele crud
şi vei auzi acel glas.
Îţi vei elibera un umăr de povara omenirii,
ca să primeşti apăsarea unei palme mai grele
şi vei rămâne-n picioare, ţi se va spune să cânţi,
ca şi cum n-ai mai fi cântat niciodată.
Ce va face atunci gura ta, gâtlejul de durere plesnind,
de preaîncordare, de preaplin, de prealuminare
şi de strămoşii bâjbâindu-ţi prin suflet,
de gurile lor pline de tăcere.
Vei fi mai singur decât dacă nu ai mai fi.
Ţi se va cere atunci măsura blândeţii
punându-ţi-se în mâini bicele ce fulgeră universul.
Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza
Măsură
de radu ulmeanu (3-7-2012)1 ecou
…e ceva in articolul asta , ceva… ceva poetic care nu-ti da pace …nu suficient de clar…nu cristalizat…poate exact asa l-a vrut autorul ,cine stie ?…MISTERIOSO…sau nu a putut altfel ??? IN ORICE CAZ , LIPSURILE DE MAI SUS , DEVIN CATE ODATA CALITATI DE VALOARE,,,se poate…