De aproape un deceniu, cinematografia israeliană bate la porţile premiilor Oscar. S-a întâmplat câteodată ca uşa să se întredeschidă şi documentare, filme de ficţiune de scurt metraj să şi câştige. “Strangers no more”, un docmentar despre o şcoală din Tel Aviv unde copii de imigranţi africani sau asiatici sunt educaţi împreună cu copii evrei şi se ataşează noii patrii, prezentat anul trecut şi la Bucureşti, la prima ediţie a Festivalului Filmului Evreiesc, a fost unul dintre câştigători şi au mai fost şi alte filme din această categorie. Pelicule israeliene au luat premii la Cannes, Berlin, la festivaluri din Statele Unite sau din India şi Japonia. Dar Oscarul pentru un film de ficţiune, la categoria “cel mai bun film străin”, se dovedeşte o redută greu de cucerit. Până acum, patru filme israeliene au fost incluse în lista scurtă a nominalizărilor. Este vorba de un film din 1984, apoi “Beaufort” al regizorului Joseph Cedar (2008), “Ajami”, realizat de regizorii palestinian Scandar Copti, şi israelian Yaron Shani (2010), de asemenea prezentat anul trecut în România şi de “Nota de subsol”, tot al lui Joseph Cedar (2012), pe care l-am putut vedea recent la gala de închidere a celei de a doua ediţii a Festivalului Filmului Evreiesc. Amintesc şi alte realizări cu succes internaţional, dar fără să ajungă la nominalizări pe lista scurtă–“Vizita Orchestrei” sau “Vals cu Başir”- care, din păcate, nu au rulat pe ecranele noastre.
Fără părtinire, ultimele trei creaţii (prima, cea din 1984 nu am avut ocazia să o vedem) sunt excelente, şi ca subiect, regie sau interpretare, cel puţin atât de bune, dacă nu mai bune decât cele premiate de-alungul anilor cu Oscaruri . Excelenţa acestor filme se datorează în primul rand existenţei unei şcoli cinematografice de valoare din Israel care s-a dezvoltat pe parcurs, sprijinului material acordat de stat creaţiilor cinematografice sprijin despre care se poate spune că a fost necondiţionat, “no stringes attached”, cum se spune, fără cerinţe ideologice sau politice. Vreau să amintesc acest aspect deoarece multe subiecte abordate în filmele israeliene sunt departe de punctele de vedere sau politica oficiale şi s-au auzit voci din publicul israelian care protestau, împotriva faptului că statul finanţează filme …antiisraeliene. Nu erau aşa, doar că prezentau diferite aspecte ale realităţilor contradictorii din această ţară. Astfel, “Beaufort” s-a inspirat din primul război din Liban, cu tot ceea ce înseamnă efectele unui conflict asupra psihologiei militarilor, “Ajami”- cu problemele cu care se confruntă arabii israelieni, atât între ei cât şi faţă de autorităţile statului iar “Nota de subsol” descrie mediul academic de cercetare şi competiţia oamenilor de ştiinţă care se manifestă chiar şi în sânul unei familii, tată-fiu şi dă naştere unor reacţii neaşteptate. Sunt filme care reflectă imaginea şi problemele Israelului de astăzi şi am enumerate aici doar câteva, cele mai cunoscute. Ceea ce le caracterizează este realismul pur, fără vreo încercare de a ascunde adevărul chiar dacă acesta umbreşte într-un fel sau altul imaginea democraţiei israeliene. Aşa este viaţa, oricât de dureroasă ar fi constatarea, de multe ori convenţiile se încalcă, voit sau nevoit.
De ce atunci porţile Oscarului sunt închise, cel puţin deocamdată, pentru filmele israeliene? În orice caz nu din antisemitism, se ştie numărul mare de filme cu subiect evreiesc, de regizori, actori, producători sau scenarişti evrei , deţinători de premii Oscar. Specialişti ai acordării Oscarurilor îi citează pe unii membri ai juriului care susţin că publicul american (căci la acordarea premiilor Oscar se ţine cont şi de reacţia acestuia), nu s-a obişnuit încă cu faptul că Israelul este o ţară ca oricare alta, că oamenii se confruntă cu aceeaşi probleme ca pretutindeni în lume, că viaţa de zi cu zi se desfăşoară obişnuit, în normalitate. (Nu vreau să mă refer acum la specificitatea vieţii israeliene, dată de condiţiile istorice). Dar, afirmă aceşti specialişti, chiar şi juriul priveşte cu nedumerire astfel de filme, această imagine a Israelului nu a pătruns încă în gândirea membrilor lui. Când este vorba de evrei, se acceptă, se iau în considerare mai ales filmele despre Holocaust, indiferent cine sunt autorii lor. Iar pentru Israel, unde şi-au găsit adăpost după război şi trăiesc şi astăzi supravieţuitori, Holocaustul nu este o experienţă primară. El apare simbolic, în amintiri sau ca referiri în viaţa eroilor din film.
Este un punct de vedere care, spun mulţi critici de film, ar trebui depăşit, mai ales pentru că realitatea îl contrazice. Publicului american îi plac filmele israeliene cu alte tematici, dovadă succesul lor în Statele Unite, cronicile elogioase care se publică , aprecierile regizorilor şi actorilor israelieni. În Europa această abordare a fost depăşită de mult, aşa cum am amintit de-altfel la începutul articolului.
Nu sunt critic de film, aşa că nu ştiu ce soluţie ar trebui găsită pentru ca filmul israelian să-şi câştige locul cuvenit la masa premiilor Oscar. Poate că este numai o problemă de timp. Sperăm că acesta va fi cât mai scurt.
Nici eu nu sint asa bun critic de film dar A Separation a fost mult mai bun ca Footnote, asta e, ce sa faci? Ai dracu’ iranienii astia stiu sa faca filme sper ca bombele lor atomice sa nu le iasa asa bine. 🙂 Insa, filmul polonez care a concurat cu ele „In Darkness” e mai bun ca amindoua. Cred ca din cauza ca e despre Holocaust nu a luat Oscarul ( avind in vedere ca Iranul neaga Holocaustul) Va recomand calduros „In Darkness” cred ca e unul dintre cele mai relevante filme despre Holocaust. Eu cred invers, ca filmul israelian a ajuns la culmile lui, va mai trece timp pina cind un nou film israelian va ajunge intre primele cinci in finala.