ACUM.TV

Preambul: Cele câteva fragmente selectate din cartea „Surica fiica Evei”, scrisă de mama mea, Sara Székely, sunt mărturii despre şcoala pe care o făceau copiii din familiile muncitorilor forestieri, ceferiştilor şi micilor funcţionari de diferite naţionalităţi, în oraşul Gheorgheni, judeţul Harghita, la sfârşitul anilor 1930,  cu puţin înainte de declanşarea războiul aducător de tragedii. Veţi observa că viaţa de zi cu zi a şcolarilor de atunci  se deosebeşte prea puţin de cea a semenilor lor, din alte epoci, mai apropiate de zilele noastre.

Clasa întâi, la şcoala elementară din cartierul Gării.

În toamna anului 1937 mama m-a înscris în clasa întâi primară. Chiar în vara aceea se terminase construcţia noii şcoli elementare de şapte clase, o clădire cu etaj, modernă, luminoasă şi spaţioasă, cu o curte mare, aflată la 10 – 15 minute de mers pe jos, de la colonia Darvas. Mama s-a străduit să-mi cumpere toate rechizitele necesare şi îmbrăcămintea potrivită. Ca toţi copiii din clasa I, aveam o tăbliţă neagră de ardezie, cu două feţe, una cu linii şi cealaltă cu pătrăţele, ca să putem scrie atât literele cât şi cifrele. De rama tăbliţei era legată o sfoară de vreo 15 – 20 de centimetri de care atârna un condei de ardezie pentru scris şi un burete de şters, de culoare galbenă. Aveam şi o carte de citire cu poze colorate şi poezioare, pe care am început să o folosim după ce am învăţat să scriem şi să citim toate literele. Toate aceste obiecte, împreună cu gustarea, le puneam într-un ghiozdănel de carton de culoare verde.
La şcoala noastră se învăţa româneşte, dar în Gheorgheni funcţiona şi o şcoală confesională catolică, cu limba de predare maghiară. Acolo învăţa prietena mea Évi Csergő şi alţi copii din colonie şi îmi părea rău că nu puteam să fiu colegă de clasă cu ei.
Cursurile se ţineau dimineaţa între orele 8.00 şi 12.00 şi după amiaza, de la 14.00 la 16.00, începând de luni dimineaţa şi până sâmbătă la prânz. Deşi religia noastră interzicea orice fel de muncă în ziua de Şabat, eram obligaţi să ne ducem la şcoală şi sâmbăta. Unii învăţători ne dădeau voie să nu scriem, ci doar să răspundem, iar alţii nu.
După orele de dimineaţa ne grăbeam acasă să mâncăm şi să ne pregătim lecţiile pentru după amiaza. Mama lucra ca menajeră la o familie, unde puteam să mănânc şi eu. În timp ce mama servea prânzul pentru stăpâni, eu stăteam pitită sub masa din bucătărie, şi-mi scriam lecţiile pe un taburet. Majoritatea copiilor din clasă erau secui şi evrei, dar aveam şi câţiva colegi români. Printre ei se numărau copiii lui Bătrânu, care locuiau în colonia noastră iar ceilalţi proveneau din familiile ceferiştilor din Gheorgheni şi din satele învecinate. Majoritatea copiilor din clasă nu ştia nici o iotă româneşte. Şi învăţătoarea noastră, domnişoara Emma Szabó era unguroaică, dar vorbea bine limba română. Văzând că nu pricepeam ce ne spune, ne explica şi în limba maghiară. Pentru a ne înlesni însuşirea limbii române, i-a aşezat pe copiii români în bancă cu maghiarii sau evreii. Colegul meu de bancă era Livius Gliga, un băieţel drăguţ şi îmbrăcat foarte îngrijit. În fiecare dimineaţă îl aducea la şcoală maică-sa, care venea după el la terminarea orelor şi-l ducea acasă, de mână. Eu mergeam acasă singură, mama nici n-ar fi putut veni să mă ia de la şcoală, pentru că muncea tot timpul. Părinţii îl lăsau pe Livius să vină să se joace în colonia Darvas, unde îşi aducea prietenii, alţi copii de ceferişti: Nelu Martin, Smaranda Aioanei, Mărioara Drulea şi alţii, aşa că am învăţat repede româneşte, dar şi ei o rupeau pe ungureşte.
Orele de religie se ţineau pe confesiuni. Majoritatea colegilor de clasă erau romano-catolici, dar erau şi câţiva reformaţi şi ortodocşi. Noi, copiii evrei, urmam cursurile la heider , într-o clădire de lângă sinagoga din centru. Rabinul ne învăţa literele ebraice ca să putem citi din cartea de rugăciuni. Unele rugăciuni le cunoşteam de acasă, de la bunica mea.

Se schimbă învăţătorii
În clasa a doua învăţătoarea noastră Emma Szabó a fost repartizată din nou la clasa întâia iar pe noi ne-a luat un învăţător tânăr. Ne-am deprins repede cu modul său de a preda şi l-am îndrăgit pentru că ne trata cu blândeţe. De 10 Mai, Ziua naţională a României am participat la defilare îmbrăcaţi în uniforme de străjer. Înainte de defilare am făcut o serie de repetiţii în curtea şcolii. Toţi purtam băşti albe cu insigne. Fetiţele aveau bluze albe şi fuste plisate de culoare bleumarin, iar băieţii cămăşi albe şi pantaloni bleumarin. De la buzunarul de pe pieptul stâng al bluzei sau cămăşii, pornea un şnur galben cu un fluier în capăt, agăţat de un năsturel. Ne-am încolonat şi ne-am deplasat în centrul oraşului, pentru a-l aştepta pe prinţul moştenitor Mihai, fiul lui Carol al II-lea. Mihai era în trecere prin Gheorgheni, în drum spre Lacu Roşu. Ne-a salutat dintr-un automobil mare, decapotabil, ridicând mâna dreaptă şi strigând „Sănătate!”. Maşina a trecut destul de aproape de locul în care stăteam, astfel încât l-am putut vedea foarte bine. Să fi avut vreo 16 – 17 ani, era înalt, cu ochi albaştri şi, spre uimirea noastră, în loc de uniforma de străjer purta haine lejere, de sport.
La câtva timp după începerea clasei a doua, învăţătorul, văzând că la noi în cartier nu era nicio prăvălie unde să ne putem cumpăra rechizite, a adus în clasă un dulap cu vitrină, plin cu rechizite şcolare, căruia îi spuneam „cooperativă”. În schimbul câtorva bănuţi, ne puteam cumpăra peniţe, creioane, radiere, caiete şi chiar cărticele de poveşti.
Spre marea bucurie a mamei, am reuşit să închei clasa a doua cu premiul I. La începutul clasei a III-a, într-o dimineaţă, învăţătorul a intrat în clasă îmbrăcat în uniformă de ofiţer şi ne-a anunţat solemn, dar puţin trist, că a fost concentrat şi va trebui să ne părăsească. Ne-a sfătuit să fim sârguincioşi şi să învăţăm bine, să nu-l facem de râs, fiindcă se va strădui să revină cât mai curând printre noi. Din păcate n-a mai revenit la şcoala noastră. Ne-a fost repartizată o învăţătoare nouă, iar eu ştiam deja să socotesc, să scriu şi să citesc foarte bine. Îmi plăcea să învăţ şi luam numai note de zece. Şi colegii mă apreciau fiind siguri că voi primi din nou premiul I. În preajma încheierii anului şcolar, învăţătoarea a invitat-o pe mama la şcoală, ca să discute ceva cu ea. Eram tare curioasă despre ce-o fi fost vorba şi aşteptam cu nerăbdare ca mama să vină acasă. Toată după amiaza am stat în casă şi n-am ieşit la joacă, deşi în alte seri mă zbenguiam în curtea coloniei până târziu. De obicei mama mă striga să intru în casă, dar eu mă cocoţam pe stivele de scânduri şi nu coboram decât atunci când mama lua nuiaua iar vecinele ieşeau să vadă „Cum o ameninţă Eva pe Surica”. Într-un târziu mama avea câştig de cauză şi niciodată nu puteam rămâne la joacă atâta cât mi-ar fi plăcut. Sunt sigură însă că nici ea nu s-ar fi îndurat să mă atingă cu nuiaua pe care o tot agita în mână.

Prima nedreptate
Mama a sosit acasă, în sfârşit, dar zadarnic am rugat-o să-mi spună motivul pentru care fusese convocată la şcoală. Nu mi-a spus nimic, însă dimineaţa mi-a dat zece lei pentru medalie. Pe atunci cel mai bun elev din clasă primea o diplomă şi o medalie pe care era înscris „Premiul I”, precum şi o cununiţă de flori. Medalia era achitată de părinţi, pentru că şcoala nu avea fonduri pentru aşa ceva.
Serbarea de sfârşit de an se desfăşura în curtea şcolii, unde se găsea şi un podium pentru director şi cadrele didactice. În faţa lor se afla o masă lungă pe care erau înşiruite carnetele cu note şi premiile pentru elevii celor şapte clase. Copiii erau aşezaţi în careu, în ordinea claselor. După ce au fost strigaţi premianţii din clasa întâia şi a doua, urma clasa noastră şi colegii mei m-au şi împins către podium, fără să fi fost strigată. Spre uimirea lor şi a mea, nu a fost strigat numele meu, ci al Doiniţei, fiica şefului de gară. Am simţit că intru în pământ de ruşine, am fugit şi m-am ascuns printre copiii din clasa mea. Abia am auzit când m-au chemat să-mi dea Premiul III. Era prima nedreptate din viaţa mea. Nici colegii mei nu pricepeau ce se întâmplase şi m-au înconjurat cu multă căldură. În drum spre casă, câţiva dintre ei, Livius Gliga, Orbán Lajcsi, Nelu Matei şi gemenii Kirilovski, au scos cununiţa Doiniţei şi mi-au aşezat-o pe cap, dar mi s-a făcut milă de ea pentru că începuse să bocească şi i-am înapoiat-o repede. Mama, văzându-mă necăjită, a început să mă consoleze dar nici ea nu înţelegea de ce o păcălise învăţătoarea, cu câteva zile înainte, spunându-i că sunt premianta clasei. Apoi a început să mă descoasă dacă nu făcusem vreo boacănă în ultimele zile, pentru care ar fi putut să-mi scadă notele. Abia după discuţia asta am deschis carnetul să-mi văd mediile. Aveam zece la toate materiile, numai în dreptul religiei, era trecut un şapte. Nu înţelegeam motivul, pentru că frecventam conştiincios orele de religie ţinute de rabin într-o săliţă din vecinătatea sinagogii şi întotdeauna îmi dăduse nota zece.
Mai târziu am aflat că directorul încercase s-o determine pe învăţătoarea mea să-mi scadă notele, dar ea nu voise să-mi schimbe nici măcar nota la muzică, deşi nu aveam ureche muzicală. Directorul era de părere că „Premiul I cu cununiţă” nu i se cuvenea unei eleve sărace care mai era şi jidancă. Se pare că până la urmă reuşise să-l convingă pe rabin să facă această mişcare.
Un timp, colegii români, copiii de ceferişti care-mi luaseră apărarea, n-au mai venit să se joace la noi în colonie. Nu-i mai lăsau părinţii, pentru că şeful gării, tatăl Doiniţei, îşi mustrase subordonaţii pentru ceea ce făcuseră odraslele lor.

(fragmente din romanul” Szurika, Éva lánya”, de Sára Székely. Cluj, Editura Mega 2006; traducerea din limba maghiară Andrea Ghiţă)

Acest articol a fost publicat duminică, 29 aprilie 2012 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.