Sa stabilesc de la bun inceput “lexicul” articolului, inainte sa irit pe cineva. In articolul de fata va voi spune povestea unui pui de tigan, ocazional dezmierdat “cioara”, “tuciuriul”, “jegosul”, “ciordeala”, “mangleala” sau “intunecimea voastra” – depinde de inspiratia si subtilitatea fiecaruia din personajele secundare. Fiindca pe la mijlocul anilor 80’ in societatea noastra “multilateral dezvoltata” nu existau nici cuvantul “rrom” nici cuvantul “discriminare”. Acum stiu ca lucrurile s-au schimbat, dar numai pe jumatate sau poate chiar mai putin: acceptam ca termenul “rrom” exista dar ii dezbatem intens legitimitatea iar despre … discriminare, nici nu poate fi vorba – nu-i asa? Da’ sa nu mai lungim vorba si sa revenim totusi la povestea cu tiganu’.
Tiganu’ fata cu „Educatia Gratuita”
Gari era un pui de tigan coleg cu mine la primara. Oaches, cu ochi negri si sclipitori, da’ … negru ca taciunele – da’ sa stiti ca si eu aveam defectele mele, nimeni nu-i perfect. Foarte inalt pentru varsta lui (eu il priveam…de jos in sus), tras prin inel – mai ca-ti dadea impresia ca e fragil. Nu era deloc asa, el se lua de gat cu toti golanii mai mari de pe maidan si castiga. Intotdeauna. Era eroul meu absolut iar eu, fiindca incepusem deja sa traiesc intr-o lume imaginara, imi tot spuneam ca de fapt, Gari este Toma Alimos, haiduc din Tara de Jos. Nu stiu de unde imi venise traznaia asta in cap, cred ca era doar felul meu stupid si copilaresc de-al iubi pe Gari.
Il remarcasem pe Gari inca din prima zi de scoala primara, cam pe la vreo sase ani. Eu venisem escortat de bunica-mea (“escorta” absolut necesara, fiindca declarasem acasa solemn si pe pe propria raspundere, ca daca ma obliga cineva sa merg zilnic la scoala, eu fug in padure si ma fac haiduc – taica-miu, om cu cap, m-a luat in serios si, ca sa nu ma fac haiduc, mi-a dat-o pe bunica-mea drept gardian – si ea femeie cu cap). Asadar eu veneam cu bunica-mea, el venea cu mama-sa la scoala. Mama-sa, normal, tot tiganca si ea, ca nu sare aschia departe de trunchi, nu-i asa? O femeie tanara, frumoasa, inalta, pasind mandra si zvelta cu parul ei negru despletit. Mie imi parea o zana in fustele ei inflorate si in plus…mirosea intotdeauna a levantica – asa eram eu cand eram plod, sensibil la frumusetea feminina, tiganeasca sau nu. Ma-sa era florareasa, statea toata ziua pe colt la Galacta si vindea garoafe: albe, rosii si roz – in numar cu sot pentru morti, in numar fara sot pentru indragostiti. Lumea tot zicea ca le fura de pe undeva, da‘ nimeni nu a dovedit vreodata ceva. Da‘ lumea n-avea nevoie de dovezi, le stia pe toate si gata – deci ma-sa era o tiganca hoata, punct.
Intra tiganca mandra pe poarta scolii cu Gari la brat (de fapt il tinea cam de ceafa, ca pe un pui de buldog, si avea toate motivele, veti vedea), de susoteau toate mamicile mult mai “albe” ca ea: “ma’, da’ pirandei asteia chiar nu-i e rusine oleaca sa defileze asa ca nesimtita p-aici cu puradelul ei cu tot? Pai doar nu suntem la satra, domnule, chiar asa in centrul orasului, la cea mai buna scoala din cartier, pai se poate? D-aia apar toate bolile si necazurile, ca nu-i mai incape pamantul pe tigani cu jegul lor cu tot, Doamne Maica Domnului unde-am ajuns!”. Dupa care, pentru a-si potoli plozii (net superiori puradelului Gari prin … culoarea pielii), le spuneau o chestie de genu “daca nu esti cuminte Gigel te dau la tigani, uite c-a venit tiganca si te fura!”.
Bunica-mea auzea toate astea (cred ca Gari si mama-sa deasemenea, erau lucruri spuse sa fie auzite, asa ca sa doara mai tare, dar cu-i ii pasa?) si soptea cu amaraciune…”Ei, cu rautatea voastra, ca nu mai aveti loc de bietii oameni, ca n-or fi si tiganii suflete lasate de Dumnezeu sa manance o paine acolo!…Ce stii tu ma baiete, rea mai e lumea, da’ toti la aceleasi patru scanduri sfarsim si in pamant n-o sa se mai stie tigan cu roman…ai sa intelegi tu cand cresti mare” – si am inteles in final, de n-as mai fi crescut mare!. Tare mai cobea batrana, da’ avea in felul ei dreptate, toti ajungem acolo, unii mai tarziu, altii mai devreme – da’ nuanta asta ea nu mi-a explicat-o.
Eu si Gari ne intelegeam perfect. Fiindca eram putin complementari, zic eu acum. Eu, probabil din cauza fizicului meu oarecum dezavantajos eram cam … fricos. Adica, mai exact, uneori mai ca faceam pe mine de frica in fata golanilor mai mari din curtea scolii care ma inghesuiau prin toate colturile sa imi manance pachetul cu mancare. Gari era exact opusul meu, el era un erou, era eroul meu. Imi explica ca daca i-o tragi golanului cu “eleganta” la ficat de jos in sus dupa care ii mai ridici si un genunchi in gura, fara sa clipesti si gata, l-ai dat cu rotile pe spate cat o fi el de mare. Ca nu greutatea conteaza, ci cat de elegant dai cu stanga si cat de rapid si precis ridici genunchiul. Gari isi exemplifica “metoda” de cate ori avea ocazia. Si ocaziile nu erau putine, fiindca el era poreclit in mod constant si “cioara” si “nespalat” de amicii din curtea scolii de vreo trei ori pe zi. Da, tocmai deschidea Gari ochii intr-o lume mai mult decat simpatica, lipsita de orice forma de discriminare sau “ura de rasa”, cum se spunea pe vremuri – ma rog, asa ceva exista, da’ numai in capitalismul putred, in descopmpunere. Mie nu-mi ieseau figurile astea gen Bruce Lee a lui Gari niciodata, da‘ nu de aia eram noi nedespartiti, aveam si eu “figurile” mele. Adica eu aveam alta strategie de aparare, una… “intelectuala”. Aiurea, ma refugiam de fapt intr-o lume imaginara pe care o gaseam mai suportabila decat cea reala. Visam, de exemplu, ca sunt Zorro (desi, fie vorba intre noi, numai a Alain Delon nu prea aratam eu) incercand sa uit ca sunt cel mai mic din clasa si putin cracanat. Dar nu-i dadeam pace lui Gari cu teoriile mele. Ii spuneam ca daca inventam impreuna o lume a noastra, bazata pe “idei solide”, pe prietenie vesnica drept singura religie, daca ne facem o casa a noastra in padure, nimeni nu ne mai poate atinge vreodata, devenim nemuritori fie ca Zorro, fie ca Maradona (era Zeul nostru absolut!). Dar Gari ma lua la mishto: da‘ bagam si tigani in lumea asta din capul tau patrat, ma putache? Ce faci, ma dai “la albit” mai intai? Pai, de ce nu, ma Gari, nu l-ai vazut pe Michael Jackson ca parca e iesit din spuma marii? Baaaa fraiere, tu daca nu esti tigan n-ai cum sa-ntelegi, vorbesti ca sa n-adormi ba – da e mishto ce spui, esti sucar, sa mori tu – mancati-as ochii tai da fraier! Nu eram tigan, e drept, dar prietenia noastra mergea inainte nestingherita. Cel putin pentru moment. Devenisem amandoi un fel de Punin si Baburin ai scolii pentru o vreme: unul umbra celuilalt – impreuna eram “invincibili”. Inventasem impreuna pana si falanga “tigano-romana”, adica incepusem sa caftim cot la cot golanii din clasele mai mari care ne porecleau doar ca sa se amuze sub privirile ingaduitoare ale educatorilor. Eu, cel mai piticot, ieseam la inaintare cu ciocu‘ mare si tupeu cat cuprinde, asa la “intimidare” si enervam pana la spume adversaru’ cu chestii “intelectuale” de genul: “aceasta discutie este in intregime rezultatul unei nefericite confuzii, eu nu am spus ca esti bou pur si simplu adica in valoare absoluta, am incercat doar, timid, sa iti sugerez ca te porti ca un bou, din cand in cand – ceea ce in mod indubitabil nu este acelasi lucru, deci totul e relativ, bla bla bla”. Suficient de enervant ca sa nu mai vada boul cand ii arunc ghiozdanul la picioare si, pac, isi pierde echilibrul. De aici, Gari “prelua balonul” si …marca fara gres. Il tabacea pe inamic de-i ieseau fulgii, eu stateam de sase sa nu vina vreun prof, dupa care imparteam frateste prada – pachetul cu mancare al agresorului. Ce bine ne mai era noua pe atunci…!
Rezultatul combinatiei Tigan+ „Educatie Gratuita”
Dupa primii doi ani de “Educatie Gratuita”, prin clasa a treia cred, treaba devenise cam nasoala pentru Gari (ori, mai poetic spus, se cam imputeau luctrurile), si nici mie nu imi mergea prea bine de fapt (ma rog, io cu “Educatia Gratuita”…v-am mai spus…). Da‘ cel mai nashpa ii mergea lui Gari, ca sa fiu sincer. “Poantele” zilnice de genul “uite-o cioara, uite-o zboara”, “ba, aprindeti lumina ca a intrat Gari in clasa” sau “atentie la buzunare natiune, invazie tuciurie!” incepusera sa-i cam iasa pe nas. Habar nu aveti cat de cruzi pot fi copiii in inocenta lor si cat de culpabili sunt adultii ce-i privesc zambind spunand… “ce bine i-a mai spus-o fiu’miu, ce baiat destept e fiu-miu!”.
In plus, Gari era si “client” saptamanal in cabinetul Directoarei, Tovarasa Bejan (persoana importanta, sotia unuia mare de la partid, care a mierlit-o dupa de vreo doua veri mishto de tot, asa de mishto c-au blocat toata circulatia pe strada Brailei sa-l duca pe stab la “odihna” – aoleo ci durere o mai fost in tat orasu’! – pa dracu’, au mancat si baut moaca si l-au uitat a doua zi pa stab). Si un ac daca disparea in scoala, tot Gari era suspectul numarul unu (era oia neagra, ca gasim o consonanta “cromatica”), ghiciti de ce, nu-i asa? Da‘ si Gari i-a zis-o odata cucoanei tovarase: Pai … Tovarasa Directoare, numa azi am fost banuit ca am furat zece pachetele cu mancare, da’ Dumneavoastra nu vedeti ca eu sunt lihnit de foame, cu burta lipita de spate, pai daca le furam nu le haleam? – oi fi io tigan hot, da’ nu-s tampit! Tovarasa Directoare nu se lasa impresionata, ii tragea o serie de vergi la palma…da ma’ rog, nu conta, ca rosu pe negru nu se vedea prea bine oricum.
Da‘ cel mai rau le incasa de la Profu‘ de desen, nici acum n-am prea inteles de ce (sau poate … am inteles din pacate, da’ parca nu pot s-o zic pe sleau?). “Ma , tu, ala mai negru (“la suflet”- adauga el drept “glumita” razand in barba cu subinteles – va amintiti cu totii, da, noi traiam intr-o societate lipsita de rasism si in care “ura de rasa” era strict interzisa, nu-i asa?) din ultima banca, ia adu’ tu ma urechile la control!” Asta era capcana clasica, si eu o patisem odata fiindca uitasem acasa plansele stupide mazgalite cu tempera.
Incepea deci matahala de profesor de desen sa-i puna lent urechea in miscare pe o traiectorie oarecum parabolica (partea asta nu durea, parea de fapt o dezmierdare, era doar un preludiu cinic), dupa care ii carpea o palma din tot sufletul de jos in sus. Facuse box profu‘ in tinerete se pare iar, acum ca-si gasise tiganul ideal drept sac de box (ati remarcat ca si in boxul profesionist sacii au cam toti culoarea neagra?), se antrena cu el ca sa nu-si piarda forma sportiva. Se amuza si el, si parte din colegi vazandu-l pe Gari cum zboara si se da cu capul de perete, de fraier ce era. Gari in tigania si prostia lui a intrebat odata exact ca prostu’: “da ce-am facut ba’ bulane de dai in mine, sa moara ma-ta?” Si spune profu‘ zambind subtil si smechereste: e preventiv ma, mars la locul tau, mai comentezi? Noi ceilalti mai albi si cu mutre ceva mai prospere, o incasam mai rar (da o incasam si noi), fiindca nu se stia niciodata unde lucreaza tatal fiecaruia…
Azi asa, maine asa, lui Gari deja i se cam acrea… Incepuse sa devina din ce in ce mai putin comunicativ si melancolic. Incepuse sa ma evite pana si pe mine. De fapt, nu prea imi mai vorbea. Propunandu-i un chiul pe malul Dunarii la scaldat, ca-n vremurile bune, mi-a raspuns incrancenat “Da’ ce, si tu vrei sa ma duci la spalat ca sunt prea jegos pentru VOI”? Si imi spunea chestia asta cu o privire salbatica, de animal haituit. Si era acel “VOI” care nu imi mai dadea pace – si nu-mi da pace nici acum… Pai cu mine ce avea? Ce-i facusem eu? Nu am vrut eu sa-l ajut sa faca aceeasi chestie pe care a facut-o Michael, poate avea si el sanse sa ajunga Pop Star? Nu eram eu cel care pierdeam nopti de-a randul in biblioteca ca sa inteleg procedeul stiintific prin care puteam schimba culoarea pielii unui pui de tigan, ca sa fie si el in rand cu lumea si pentru ca societatea sa-i dea si lui o sansa de integrare? E drept ca… nu am gasit solutia à la Michael’ niciodata…Pe Gari, oricum, il durea undeva de eforturile mele … “cromatice” cu pigmentii.
Mi-au trebuit din pacate doua decenii sa inteleg de ce il durea pe Gary fix undeva ce a facut Michael, The King of Pop, si d’aia scriu cu atata intarziere povestea tiganului meu preferat, eroul meu, prietenul meu drag, ca poate macar asa, scriind, imi repar vina (si faptul ca eram plod, nu-mi poate servi drept scuza) de a nu fi inteles la timp cat de ucigatoare poate deveni discriminarea si de a nu fi urlat: OPRITI-VA!
Treptat, Gari a inceput sa chiuleasca masiv. “Scoala” adica “Educatia Gratuita” despre care am tot scris pana v-am enervat (pe unii dintre voi), incepea sa nu il mai intereseze. Dupa cum spunea el … “Imi bag picioarele in scoala voastra, ma pis pe ea, mancati-as, eu tot tigan raman”. Ati sesizat? Era inca o data vorba de el, tiganul, si … de restul lumii … in care ma pusese pana si pe mine, prietenul lui. Dupa cateva luni … n-a mai venit deloc la scoala – adica isi bagase picioarele pe bune. Exact asa cum promisese. Si a fost, inca o data, mult mai curajos decat mine. A refuzat la timp “Educatia Gratuita”, pe care eu tocmai o acceptasem (volens-nolens) si acum… o “critic” in Acum. Daca mai regret totusi ceva… e ca nu ne-am bagat picioarele impreuna, eu mergand pana la capat cu “Educatia Gratuita”!
Asadar, Gari, tiganul meu preferat, s-a facut mai intai mic golanas de cartier. Si-a adunat o mica gasca de “indezirabili” ca si el si teroriza pentru inceput babele bisericoase din cartier (si sincer, babele acelea barfitoare, stirbe si pravoslavnice si-o meritau din plin, fie vorba intre noi!).
Cand s-a mai “maturizat” un pic, prin anii ’90, a pasit “cu dreptul” in lumea interlopa galate<ana: aducea curve noilor emanati FSN-isti, facea trafic de valuta, incasa taxe de protectie si cotonogea la “cerere” si tot pe valuta adversari politici ticalosi precum oameni de-ai lui Coposu (care nu mancasera salam cu soia) si Ratiu (care avea un papion ridicol, traise in UK, si tiparea dolari in baie pe o imprimanta color, deci si-o merita si el) si tot felul de alte porcarii imposibil de enumerat aici.
Dar Gary nu s-a oprit aici…
Galatiul nostru mic, desfundat, provincial, rasist si infect nu-i mai ajungea. Ca prea devenise incrancenat tiganul meu preferat. A vrut sa faca porcarii la o scara si mai mare, era cred eu felul lui de contra-ataca o lume ce-l refuzase din start. Asa ca a plecat Gari la ciordit in Germania. Si, dupa cum se spune acum pe la voi “sa traiti bine” (asta nu ca as insinua ca la voi se ciordeste), el “ciordea bine” si traia…chiar “foarte bine” inca de pe atunci. S-a specializat pe masini de lux, le facea disparute din parcarile din Thuringia si Bavaria, dupa care le vindea cu acte si placi de inmatriculare false in Romania. Si, drept clientela selecta ii avea, desigur, tot pe noii “emanati” – smecherii “cu banu”.
Sambata si Dumineca, drept relaxare (weekend, nu-i asa), mai “gadila” si el bancomate si …mai facea si cumparaturi prin galeriile Kaufhof cu sacosa captusita cu folie de aluminiu la Levi’s, Marco Polo, Chevignon si Sony.
Gari dadea prin Galati din ce in ce mai rar fiindca devenise “european”. Nici macar ciordeala nu-l mai atragea pin urbea noastra, venea cred sa o vada pe maica-sa si atat. L-am intalnit odata cand am intrat pe teritoriul manglitorilor sa cumpar 100 de marci germane – tata-meu era internat in spital, si trebuia cotizez la medic. Uitasem sa va spun ca si Sistemul de Sanatate era … tot “gratuit”. Gari ma fluiera prin geamul ultimei masini ciordite, un Audi 100 cu numar germa cred: “Da’ ce cauti p’aici, ba sarace? Ai venit sa-ti iei cafteala la pret redus pa la noi in Harlem?”. Ii spun pasul ca am nevoie sa cumpar valuta la negru si ca e urgent, dupa care imi intinde o hartie mototolita de 100 de marci – o avere in anii 90 (da, trecusera cam zece ani deja…). Refuza sa imi primeasca banii la schimb, spunind ca avea el o datorie la mine de pe vremea cand eu tot mai incercam sa-i gasesc solutia à la Michael Jackson. Mintea, nu imi datora nimic de fact. Eu, pana la acea varsta, nu avusesem in viata mea 100 de marci vest germane in buzunar. Incerc sa refuz, dar mi-o taie scurt: “Ba’, eu ma irit usor cand ma contrazic fraierii. Vezi sa nu se rupa schema in dreptul tau, s-a inteles? Hai, ia’ banu’ de la mandelu’ si urca in masina, sa te duc la tine in cartier. Tu nu supravietuiesti singur aici nici zece minute, ca esti cam palid – nu uitase povestea “cromatica” , cum ar fi putut de fapt?”. Ce puteam sa-i spun, ca as fi vrut ca lucrurile sa fie altfel, dar am fost si neputiincios si putin las?
Ma urc langa el la volan cu un nod in gat. Voiam sa-i spun ca nu e bine ce face, ca o sa se termine rau. Ca a deveni infractor nu este o solutie. Nu i-am spus insa nimic fiindca realizasem ca nu aveam nici o alternativa sa-i propun. Era oare aiureala de “Educatie Gratuita” in care incepusem deja sa ma impotmolesc o “solutie”?
Pentru Gari de fapt NU mai exista nici o solutie… De fapt, nu a existat niciodata vreo solutie.
Ne-am despartit fara un cuvant, dar ne-am privit in ochi. Pentru o clipa am avut impresia ca i-a disparut acel licar salbatic din privire si ca m-a privit cu drag. Poate a fost doar o iluzie, nu stiu – a trecut prea multa vreme de atunci.
De atunci nu ne-am mai vazut. Dar “intram” din cand in cand pe teritoriul controlat de “baietii de dupa bloc” (cred ca lasase vorba sa nu se atinga nimeni de mine, altfel nu-mi explic de ce nu am fost cotonogit niciodata) ca sa intreb de el. Devenise un fel Toma Alimos, haiduc din Tara de Jos, exact asa cum il vedeam eu in copilarie.
Sfarsitul
Nu cu mult timp inainte sa imi inchei definitiv socotelile cu “Educatia Gratuita”, dupa ce explorasem deja ambele parti a baricadei, aud ca a mierlit-o Gari. Adica a mierlit-o “pe bune”. S-a facut scrum intr-un bloc de emigranti ilegali, tot tuciurii ca si el, dupa ce o banda dementa de skinheads le-a dat foc si le-a blocat iesirile cu sticle incendiare.
Confesez acum, in paginile ACUM, ca am trecut atunci mult prea usor peste socul si durerea momentului. Fiindca, cel mai probabil, eram la fel de las ca ceilalti si in egala masura egoist. Fiindca ma gandeam in primul rand la mine, cum dracu‘ sa evadez , sa ma salvez de “Educatia Gratuita” ce-mi transformase deja viata intr-un cosmar cotidian, cum sa supravietuiesc.
Dar… dupa aproape doua decenii, Gari a revenit. A revenit cu privirea lui salbatica de animal haituit in visurile mele. A revenit sa ma intrebe unde am fost eu atunci. Sa ma intrebe de ce nu am luptat impreuna pana la capat, asa cum faceam cand mardeam impreuna golanii din curtea scolii si le haleam victoriosi pachetul cu mancare. Sa ma intrebe ce s-a intamplat cu mine atunci, ce s-a intamplat de fapt cu noi toti atunci! Iar eu… ma uit in ochii mortului noapte de noapte si, scaldat in sudoare rece, nu am puterea sa ii raspund. De aceea, in loc de raspuns, i-am dat tiganului mort glas in paginile Acum.
Si i-am spus tot adevarul, fara manusi „chirurgicale”.
I-am spus ca am fost cu totii angrenati intr-o masinarie sociala primitiva, pervertita pana in maduva oaselor, provinciala dar in acelasi timp necrutatoare. O masinarie sociala ce ne-a subminat umanitatea pana la limita extinctiei. O masinarie care ne-a educat ca daca ne mancam in tacere salamul cu soia si mai supravietuim inca o zi, suntem “salvati” si ca totul “e bine” iar cei din jurul nostru nu mai conteaza. O masinarie ce ne-a invatat ca discriminarea, primitivismul, indiferenta fac parte din instinctul nostru de conservare… a valorilor „traditionale”. O masinarie impotriva careia nici unul dintre noi nu a avut curajul sa ridice vocea, si fie vorba intre noi, cei mai multi dintre noi nici nu isi puneau problema – era preeeeea “bine”. O masinarie ce ne-a ucis si pe noi in egala masura (nu numai pe tine, Gari) transformandu-ne in morti vii, in handicapati. Asta este tot Gari … asa ca, te rog, nu ma mai vizita dupa miezul noptii. Nu mai pot repara nimic acum, dar totusi ti-am spus povestea – asa cum a fost. Am strigat-o de fapt! Poate macar asa, cineva, candva ma va auzi macar in ceasul de pe urma si va invata ceva si poate… tu ma vei ierta. Acum, lasa-ma sa ma odihnesc Gari, este deja tarziu…Poate prea tarziu.
Epilog
Pentru cei ce inca nu au inteles cine l-a ucis pe Gari, pentru cei ce inca nu inteleg peiorativul termenului “tigan” si contesta in permanenta termenul de rrom, pentru cei ce nu inteleg ca odata cu Gari am murit intr-un fel cu totii, sa va raspund la intrebarea din titlu.
Pe Gari l-am ucis noi. Adica si eu, desi l-am iubit, copil fiind. L-am ucis prin indiferenta noastra. Prin lasitatea noastra de a nu ne fi unit glasurile urland: NU.
Daca in plus va intrebati de ce este Gari atat de important incat sa devina un subiect in Acum, dupa aproape douazeci de ani, va voi raspunde si la aceasta intrebare. Noi toti putem fi, unii poate chiar suntem deja un … “Gari”.
De ce? Este foarte simplu. Indiferenta se intoarce intotdeana ca un bumerang si asta exact atunci cand credem ca totul a trecut, ca nu s-a intamplat nimic.
Revenind la “Cine l-a ucis pe Gari”… v-am spus deja. Daca vreo instanta morala si-ar invinge indiferenta si ar dori sa abordeze intr-un tarziu cazul lui Gari, eu stiu ce voi face. Si de data aceasta nu voi mai ezita. Voi bea linistit un pahar de Bordeaux, dupa care ma voi preda si voi pleda VINOVAT.
D-le Burghelea,
Orice superlativ mi se pare prea palid pentru a-mi exprima admirația față de articolul dv. O asemenea îmbinare a emoționalului cu o logică „de fier”, de-a dreptul… matematică, aproape că nu-mi amintesc să mai fi întâlnit vreodată!
Atâta doar, că îmi permit să fiu sceptică în privința impactului pe care l-ar putea avea asupra celor atrași de furibunda propagandă fascist-rasistă-legionară din zilele noastre! Mai ales că majoritatea, nu par să aibă nici minte, și nici măcar un „rudiment” de suflet, deși chiar într-un recent comentariu cineva își manifesta… iubirea de oameni!
În cele din urmă, cred că predomină, totuși, prejudecățile, care din câte am citit, țin tot de latura noastră emoțional-afectivă!
Chiar în articolul dv., pomeniți de eterna amenințare, la care am avut cu toții dreptul din copilărie, și anume că atunci când întreceam anumite limite, cu poznele, părinții ne amenințau că… ne dau la țigani!
În ce mă privește, cred că amenințarea în cauză a fost de natură să-mi producă prima traumă serioasă din viața mea: nu aveam nici patru ani, dar mama, probabil pentru a fi mai convingătoare cu amenințarea în cauză, îmi arăta iarna, pe stradă, țigăncile care cerșeau cu copiii de mână (vorbim de sfârșitul anilor ’40), îmbrăcați în zdrențe, prevenindu-mă că așa o să ajung, dacă voi mai continua să fac pozne! Rezultatul? Într-un magazin universal din București, unde mi-am petrecut copilăria mică, era o mică expoziție de jucării, în mijlocul căreia era o păpușă mare, blondă, pe un leagăn, care m-a fascinat. Mama, văzând că nu mă dau dusă, s-a îndepărtat vreo doi-trei metri, pînă la cel mai apropiat galantar, unde nu știu ce văzuse. Când am vrut să plecăm, mi-am dat seama că mama nu mai era lângă mine și în aceeași clipă, am dat nas în nas cu două țigănci, (le-am reținut până azi figura, una vârstnică și una tânără). Am raționat scurt, la vârsta aceea, conchizând că mama, dacă nu mai era în raza mea vizuală( era aproape, dar în spatele meu), m-a și „dat la țigani” Am izbucnit în asemenea urlete, de-am speriat tot magazinul, începând cu mama, care s-a gândit că pățisem ceva!
Acasă, când i-a povestit tatei, nu știu ce-au discutat ei în germană, limbă „conspirativă”, ca să nu înțeleg eu, dar tata mi-a făcut o „prelucrare”, cum că mămica a greșit și ea, că oricine greșește și că țiganii nu fac nici un rău, că sunt oameni buni, ca noi, etc. etc… Dar cred că a trecut mult timp până să-mi înving frica aceea cumplită, iar tata, văzând cum mă lipesc de el și-l strâng de mână, a oprit o dată pe stradă niște țigănci, pe care le-a rugat să-mi repete ceea ce-mi spusese el de multe ori, iar una dintre ele chiar m-a mângâiat. Era atâta căldură și înțelegere în acea mângâiere, încât doar atunci, am simțit că groaza mea se topește! Dar acum întreb, câți au procedat ca tata? Și-atunci, dacă ne-am preda și am pleda vinovați, așa cum scrieți, nu cumva prejudecățile ar constitui serioase „circumstanțe atenuante”?
Ar fi inteersant de gasit – la fel ca in cazul acuzatiei luarii de sange pentru azima evreiasca – de unde vine aceasta credinta si cum de se perpetueaza.
Bunica mea adoptiva – originara dintr-o familie maghiara de vechi intelectuali – avea un tinichigiu rom care se venea in fiecare primavara pentru a petici burlanele si vesela de alama. Bunica vorbea cu el tiganeste si imi spunea „trebuie sa inveti si tu, e o limba vorbita de multa lume si te va ajuta in viata”. Eu priveam destul de neincrezatoare barbatul cu mustata stufoasa si clop in cap si i-am soptit bunicii „N-o sa mai dai la tigani?”. (auzisem si eu zvonul acesta de la copiii din vecini), atunci bunica mi-a explicat ca e o credinta prosteasca si asa cum noi nu furam copiii altora, nici tiganii nu-i fura si nu-i iau pe copiii rai. Ce sa faca cu ei, cand au puradeii lor si buni si rai!
Stimata Dna Grindea,
Aveti perfecta dreptate. Prejudecati de o natura sau alta au existat, exista si probabil ca vor exista intotdeauna. Fac parte din … „natura umana”, din „eternul uman”. Dar putem face totusi ceva si cred ca TREBUIE sa facem ceva. Putem controla astfel de prejudecati, ne putem ridica impotriva lor prin auto-analiza, prin deschidere culturala, printr-un efort sustinut de a inlocui provincialismul pe care ni l-a predat „Educatia Gratuita” cu multiculturalism, cosmopolitism, toleranta. Pe scurt, sa inlocuim provincialismul primitiv de a carui duhoare eu, personal m-am saturat, cu civilizatia. Eu inca nu mi-am pierdut speranta in astfel de idealuri iar ecoul Dvs. de mai sus ma face si mai increzator in viitor. Va multumesc,
Al Dvs.
Teodor Burghelea
Domnule Burghelea, povestirea dumitale imi aminteste de povestirea (de fapt scrisoarea) „Vasile Porojan” de Vasile Alecsandri. Cu diferente, legate de generatia lui Alecsandri si generatia „epocii de aur”. Dar scrisa frumos. Precum si de Cantecele Tiganesti ale lui Miron Radu Paraschivescu. Si mai adaug ceva ca fost galatean: este o tragedie ca asemenea comportare (desi uneori intrase in folclor) s-a dezvoltat in acest oras cosmopolit, care si-a pierdut aspectul astazi. Drama din timpul copilariei mele este ca, desi oamenii de diferite etnii erau in legatura intre ei, pastrau unele reticente, care s-au accentuat, s-au agravat cu timpul in loc sa se estompeze. Asa cum a fost in cazul tiganilor (sau rromilor, termen pe care il gasisem scris, dar nimeni nu-l folosea), evreilor, grecilor, turcilor, germanilor. Odata cineva mi-a spus ca…pe mine ma accepta, pentru ca sunt un evreu bun, ca sunt „de-al lor”, dar nu pe ceilaltl, „ai mei”, pentru ca ei sunt altfel. O data, o fata mi-a spus ca tatal ei i-a zis ca mai bine sa o vada ca se marita cu un maturator de strada roman decat cu un student evreu (asta nu a mai fost la Galati).Din nenorocire, ura etnica apare peste tot, uneori chiar si intre grupuri diferite de aceeasi etnie. Oare este numai un aspect etnic si religios, sau exista si alte aspecte (economic, social, cultural)? E tragic. Imi aduc aminte ca termenul „tigan” era folosit adeseori, iar termenul „jidan” era inlocuit cu „mexican” in urma unui film despre imigrantii mexicani in SUA. Tragic este ca era si o anumita „ordine etnica”, tiganii fiind considerati cei mai de jos, dispretuiti chiar si de oameni increzuti si primitivizati din alte etnii, nu numai din cea romana…Vreau sa sper ca aceasta ura etnica va disparea treptat, odata cu restratificarea si modelarea culturala. Legenda rapirii copiilor de o ceata de tigani am auzit-o in copilarie, despre o tanara care ulterior ar fi fost regasita de parinti intr-o satra, iar cand ei au rechemat-o acasa ea nu a vrut sa revina, era logodita cu unul dintre tiganii din satra. Cred ca legenda – pe care am auzit-o de la bunica – aparuse inca in secolul al 19-lea si se transmitea folcloric din generatie in generatie. Asemenea legenda (dar fara happy-end) a fost prezentata in versuri de poetul A. Ebion (Sami Weinstein-Boiangiu) din Daranani, in volumul de poezii „Pulbere de aur”, aparut la sfarsitul anilor 30. Ulerior, el nu a mai reeditat-o…
Teo, ca si Rodica Grindea, nu am cuvinte sa exprim impresia puternica pe care mi-o lasa marturisirea ta. Nu vad nici ce valoare adaugata as putea aduce.
Poate doar o intamplare din vremea cand aveam vreo paisprezece ani si incepusem sa calatoresc prin Bucuresti cu mijloacele de transport in comun ca sa vad cartierele. Intr-una din zile m-am nimerit intr-un autobuz „37” cam gol si la Conservator, in statia de langa Cismigiu, a urcat un tigan care a remarcat cu voce tare puloverul cu care eram imbracat si de care eram foarte mandru: „Bai, misto pulovar”. In clipa aceea am avut ca o revelatie complexa: ca el nu putea sa-si permita un asemenea obiect de imbracaminte, ca ma atasasem eu insumi prosteste de acel articol, ca totul e trecator si greu de inteles si am fost atat de coplesit de toate aceste senzatii incat putin inainte de urmatoarea statie m-am dezbracat, i-am dat pulovarul cu un zambet incurajator dar fara sa-i spun nimic si am coborat cand a oprit autobuzul. A fost modul meu copilaresc de a rezolva o problema care era clar si a mea dar ma depasea la nivelul mintii mele de atunci si al educatiei acelor ani. A fost modul meu instinctiv si naiv de a pleda VINOVAT.
Am incercat, in timp, sa mai fac cate ceva pentru cei discriminati, dar batalia asta (care este mai ales pentru „noi” – in realitate neexistand un „ei”) nu se termina niciodata.
(Am utilizat termenul „tigan” in contextul timpului in care s-a petrecut intamplarea)
Cu acest articol autorul a scos ,,vinul bun” la sfarsitul mesei (gandindu-ma la ce a scris pana acum in aceasta publicatie).
Problemele puse de el sunt, pentru mine, ca o masa elastica pe care incerci sa o invingi intorcand-o pe toate partile. Gestul povestit de Stefan e rar si pretios. O spun calcand peste modestia lui, nu am ce-i face.
In acest peisaj social ostil, auster, pe care il prezinta articolul, ne-am comportat diferit. In fond, linia era sa cantam dupa aceeasi partitura. Doar cate unul, si-a dat pulovarul de pe el cel putin. De unde a avut insipiratia asta?? Unii au avut vocatia de ,,ingeri”, tragand, chiar cu eforturi impotriva curentului. Prea putini. Ceilalti au urmat valul indiferentei si cinismului perioade mai lungi din viata, asa cum am facut-o si eu, chiar daca din intamplare nu am comis rele eu insumi.
Daca nu ai prins trenul din prima (cum ar fi nu te-ai nascut si inger – in sensul simbolic al vocatiei empatice – si intelept) viata iti mai da sanse si ghionturi. Una din ele a fost pentru mine emigratia. Chiar daca nu am avut ceva de suferit direct in noua lume, am inteles pe viu cat de oribil e sa pecetluiesti soarta unui copil nenascut cu un stigma social: acel copil, din primele lui clipe de constientizare a lumii, nu va avea aproape nicio clipa de relaxare. Va invata sa traiasca in alterta continua asa cum o pasare trebuie sa dea din aripi ca sa nu se prabuseasca. De ce!?
In problema romilor, un tanar intelectual rom, Valeriu Nicolae, a scris un eseu care mi-a spulberat confuziile. Cateva pagini publicate de el in forumul de atunci al Romaniei Libere.
Un ultim gand. Cu exceptia unor indivizi cu ,,inspiratie divina”, venim cu totii dintr-o societate in care am cantat dupa o partitura invechita. Nu ma refer la naravurile comuniste ci la unele cu o istorie mai veche. Intre timp, la varste si momente diferite, din aceasta masa amorfa s-au desprins multi si au sarit in trenul normalitatii cum au putut. Ceva le-a dat energia sa sara pe un alt nivel cuantic. Dar jocurile inca nu sunt facute. Cred ca trebuie sa fim atenti cu cei potentiali care vin din urma asa cum se pricep, mai impleticit la inceput dar tot mai sigur. Sa nu le trantim usa trenului in nas de exemplu printr-o atitudine prea instransingenta daca tot se vede ca incearca. Pentru ca, nu-i asa, nu multi au fost de la inceput in vagon dar rezultatele se numara mai la sfarsitul cursei.
Toate cele scrise mai sus, sunt adevarate ! Dar ce pot face, intelectualii umanisti, daca nu au si PUTEREA? Numai cu literatura, nu se .indreapta Raul, sub toate aspectele lui.Si eu,un biciclist oarecare,am simtit amaraciunea urei dintre grupuri diferentiate (prin etnie,educatie,avere,etc), cand un preot, destinat sa-i invete pe oameni sa respecte cele 10 porunci, mi-a spus: „Esti de al-nostru, nu-i asha?”
Cele scrise de D-ul Burghelea,ma fac sa pun intrebarea:oare ura dintre oameni nu are un caracter ereditar, si care nu are nici-o legatura cu educatia?. Doar promotorii urei au fost si intelectuali, bine educatzi !
A-ti pune intrebarea daca ura dintre oameni nu are caracter ereditar este o cochetare cu principiile naziste.
Si eu am o poveste asemanatoare celei al Dnei Grindea.
Intr-o zi am venit acasa si i-am spus mamei mele ca am auzit ca Dna Ionescu a amenitat-o pe Nelly(prietena mea cea mai buna) ca daca nu este cuminte o s-o dea la tigani si astia o vor arunca pe Nelly “din cazan in lighian” si vice versa. M-am inspaimintat . Mama si tata mi-au spus ca sa nu ma sperii, ca nu exista asa ceva, ca tiganii sint oameni ca oricare dintre noi. Ca sa-mi dovedeasca asta, cind un grup de tigani au venit pe strada noastra ca sa taie lemne, mama m-a luat de mina si m-a dus linga ei si i-a intrebat daca vor ceva de mincare . I-a poftit in bucatarie sa manince. Eu eram disperata, Nelly s-a ascuns in dormitor sub pat si mama mea a trebuit cu forta s-o ia afara de dedesupt si s-o faca sa spuna buna ziua la invitatii de la masa. Apoi a inceput o lectura interminabila si de cite ori auzeam pe strada ca alti copii ii huiduiau pe rromi sau aruncau pietre in ei, Nelly si cu mine le tineam o lectura. Bineinteles, ca nu a ajutat la nimic, dar cel putin doi copii de pe strada mea, nu mai aveau acesta frica nevalidata.
Pe marginea comentariului ing.sfartz pincu:
Am urmarit un documentar despre psihoze, varianta care da nastere la gesturi violente prin lipsa empatiei. Intre altele, un cercetator a localizat modificari ale creierului generate de o ,,gena violentei” si care sunt frecvente la pshihotici violenti, dupa parerea lui. Ca o coincidenta, el a descoperit aceleasi mutatii in propriul corp. Morala era (si o simtim cu totii) ca, chiar in prezenta unor predispozitii, ele nu se concretizeaza daca nu sunt alimentate in perioada formarii. Asta pastrand proportiile.
De aici trag concluzia ca gena violentei nu ma preocupa. De la intelectualul umanist nu cred ca se asteapta sa ,,salveze lumea” ci doar sa posede principiile si sa le fie consecvent; pe cat se poate, sa nu le ascunda, dar asta depinde si de presiunea sociala.
In opinia mea, actele cele mai crunte de ura si violenta sunt comise de oameni in virtutea unor principii (cvasi)morale impotriva altor semeni care ei considera ca incalca aceste principii. Nu e vorba de orice principii morale, ci de acelea care se bazeaza pe psihologia urii. Exemplu practic este Anders Breivik. Crescut intr-o familie instarita, cultivat, politicos, capabil si, in ultima instanta, absolvit de catre ultima comisie de pshihologi de maladii psihice grave. Principiul lui a fost sa apere, cu orice pret, Norvegia de gunoiul civilizatiei. Un principiu cavaleresc. Si-a construit cu minutiozitate o ideologie si o strategie pentru a sari in apararea idealului pe care singur l-a declarat, acela de ,,a face curatenie”. A fost suficient de inteligent sa nu atace efectul (imigrantii) asa cum au facut-o rasistii de duzina, inclusiv cei din articolul de fata. Si-a dat seama ca trebuie sa loveasca nu in ,,gunoi” ci in cei care i-au deschis portile, norvegienii insisi, tineri politicieni sau copii norvegieni angajati in politica. Nu are niciun fel de remuscari, doar parerea ca nu i-a exterminat pe toti din tabara de pe insula.
Cu alte cuvinte, ma tem de oamenii cumsecade care cred in principii (evident, nu orice fel de principii) si sunt gata sa faca orice pentru ele. Mai mult decat bruta care te tranteste la pamant.
Nu stiam ce sa cred despre lenea proverbiala a „conlocuitorilor” (cum li se spune acum cu acelasi dispret si smecherie pesudointelectuala) dar am aflat adevarul cind imi aparam patria cu arma in mina culegind porumb prin Baragan cot la cot cu singurii CAP-isti ce apareau, dimineata inainte de rasaritul soarelui, la cules „holdele”. Cit vedeai cu ochii eram numai ei (mai mult ele) si noi impartind acelasi cazan puturos de apa, cite-o sticla de vin si cintece ale caror versuri inca nu le-nteleg dar le pot reproduce aproximativ.
Dupa ’90 am aflat apoi cu totii ca oamenii care nu muncesc nu sint lenesi ci numai intr-o tara (lume) gresita.
Domnule Sfartz, si ce raspuns va dati la intrebarea privind caracterul ereditar al urii? V-ati documentat in acest sens? Aveti o opinie, in afara de intrebare care, doar prezentata in sine, pare intr-adevar desprinsa din prejudecatile care alimenteaza xenofobia in general si antisemitismul in special?
Eu, fara sa fi fost „conlocuitor”, am incercat spre sfarsitul aventurilor mele cu „Educatia Gratuita” o lene si mai abitir decat cea in mod curent atribuita rromilor. De fapt ceilalti o numeau lene dar era de fapt o doar mare lehamite si o contra ofensiva. O lehamite atat de mare incat incepusem sa chiulesc cat cuprinde la cursuri, sa evit pe cat se putea orice forma de socializare, sa ma izolez in lectura si Hard Rock si … chiar sa dorm imbracat! In general, nu mai aveam absolut nici un chef sa fac ceva pe bune in contextul societatii ce parea sa nu ma accepte nicicum. Mecanismul refuzului meu era foarte similar cu cel al lui Gari. Ma prinsesem (e drept, mult mai targui decat Gari) ca sunt un indezirabil asa ca ma comportam ca atare. Numiti-l spirit de fronda daca doriti eu il numesc instinct de conservare, de supravietuire interioara. Refuzam sistematic sa contribui la „valorile” sistemului, devenisem ironic si acid cu toti „integratii” in sistem – ceea ce ei traduceau „se da mare”, e „arogant”. „Driblam” sistemul si il ridiculizam de cate ori aveam ocazia. Pe scurt, am reactionat oarecum la fel ca si Gari fara … a fi rrom: „A, da, ma refuzati, foarte bine, vedem noi care pe care”. In acest sens povestea lui Gari este poate mult mai universala decat pare.
Domnule Sfartz, va voi raspunde eu la intrebarea retorica daca ura este ereditara. Raspunsul este exact ce scrie in poza articolului meu. Dar sa va demonstrez. Fiindca intr-un ecou anterior postat cu in urma cu vreo doua saptamani v-ati devoalat pasiunea pentru matematica, voi alege din cele cateva metode ce le am la indemana metoda reducerii la absurd si ceva calcul propozitional. Sunteti gata, incepem!
n.a. P5, de exemplu, inseamna propozitia 5
P1: Ura este intr-adevar ereditara.
P2: Ura este un sentiment negativ si primitiv.
P1+P2 —> P3: Exista sentimente negative si primitive ereditare.
P4: Zestrea ereditara este specifica unui grup etnic ce poseda un ADN similar.
P3+P4 —> P5:Exista grupuri etnice predispuse la primitivism si ura.
P6: Primitivismul si ura sunt caracteristici ale unui grup inferior.
P7: P5+P6 —>> P7: Exista grupuri etnice INFERIOARE.
Ma opresc aici cu inferentele Dle Sfartz, fiindca urmatoarea ar propaga un mesaj nazist, lucru ce nu voi sa-l scriu nici in ruptul capului….
Admitand ca P7 este falsa (sper sa fiti de acord cu mine) si conform metodei reducerii la absurd, presupunerea ca URA este ereditara este falsa.
Domnule Sfartz,
Nu va lasati impresionat de demonstratia lui Teo. Spuneti sincer ce credeti si cum argumentati. Daca n-o faceti, voi crede ca intrebarea dv. este neserioasa si voi ajunge sa ma intreb cat de serioase sunt intr-adevar comentariile dv. Sper sa nu se intample asa ceva.
Dau mai intai un raspuns colectiv, D-lorPetru Clej,George Petrineanu,Stefan N.Maier, si un raspuns separat pentru D-ul Theodor Burghelea.
1.Este un obicei, al meu (prost sau bun, nu stiu), ca intr-o disputa sa ma situez intotdeauna pe pozitia de adversar, pentru a stoarce tot ce se poate, de la adversarul de disputa ! Deaceea am facut o observatie de genul „oare ura nu are un caracter ereditar?” Categoric,stiam apriori, ca NU!!(ca in poza din erticolul D-lui Burghelea!).Sustzin ca nuami prin educatie se poate indrepta raul, dar nu orice educatie, ci una COMPLECTA,care opereaza de la 3-4 ani, pana la Majorat!Si cum educatia are doua componente: elevi si profesori, copii si parinti si de ce nu , si femei si barbatzi,esentiala este CALITATEA,COMPETENTZA,si UMANISMUL, celor care PREDAU !!
Stimate Domnule Burghelea, logica Dvs. Matematica, se situeaza calitativ,la acelasi nivel cu valoarea literara a celor scrise de Dvs.Din studentie, aveam convingerea ca orice fenomen,manifestare,eveniment,cuvant, pot capata si o expresie matematica, si ma straduiesc si acum, la aproape 80 ani de viata, sa demonstrez ca si reciproca e valabila,adica orice nazbatie matematica,imaginata de creerul uman, are un corespondent fizic,spiritual,eventual si supranatural in lumea noastra !Raman totusi ,cu convingerea ca numai prin literatura,chiar de calitate foarte buna, dar fara PUTERE,nu se va schimba, mai nimic,lasand puterea in mana ticalosilor.De aici si intrebarea:nu era mai indicat titlul de „OBSERVATOR” in loc de „ACUM”?
Sa revin la oile noastre! Sa plecam de la axioma matematica ca „daca doua cantitati sunt egale cu a treia, ele sunt egale si intre ele”,Putem inlocui cuvantul cantitate cu cel de „entitate” si axioma ramane in picioare! Acum o reciproca:Daca o entitate este egala cu fiecare entitate dintr-o multime de entitati,atunci EA intruneste toate calitatile grupului de entitati si este egala cu fiecare dintre ELE:!! Aplicatie: Romanii sunt biciclisti la fel de buni ca evreii,le place la fel sa adune bani si sa aibe avere ! Romanii sunt la fel de buni ca tziganii,in ceeace priveste libertatea de miscare, cantecul si au aceiasi inteligenta la furat, poate la scara mai mare chiar(a se vedea viteza cu care au furat propria tzara !) Romanii au aceleasi indemanari in meserii, ca si sasii si shwabii.Romanii au aceleasi indemanari la pescuit, ca si lipovenii, cu deosebirea ca unii pescuiesc in ape limpezi, iar ceilalti sunt specialisti la pescuitul in ape tulburi !Etc. Si de aici rezulta o alta axioma:
„Fiecare natiune, are etnii conlocuitoare,cu trasaturile principale ale gazdelor !” Tziganii nu sunt la fel,in Romania,Ungaria,Austria,Spania,Rusia etc ! Evreii nu sunt la fel, in toate tarile! Pentruca e specific etniilor mici sa practice mimetismul si cameleonismul ca sa ia chipul gazdelor !Iar gazdele le urasc tocmai pentruca etniile sunt oglinzile de calitate venetiana,care le reflecta fidel defectele! si deaceea si poporul gazda si Conducatorul lui, cand se numea Ion Antonescu,au vrut sa-i deporteze in Transnistria si chiar mai departe, si daca va fi posibil, dincolo de Urali ! Singura exceptie o constituie indivizii cu adevarat Umani,universali cum este si stiinta, dintre care, un prototip bine conturat se gaseste in persoana bunicii D-nei Andreea Ghita, de-ar fi mai multe ca ea!
D-le Sfartz,
Dv. va place sa discutati, iar eu nu am sa va rapesc aceasta placere. Situarea *intotdeauna* pe o pozitie de adversar nu e o idee prea buna din punctul meu de vedere.Lumea e plina de adversitati si necunoscute ca sa mai inventam si noi unele noi Din acest motiv la ACUM suntem mai degraba preocupati de a adauga valoare decat de a crea probleme artificiale (de multe ori dezavuand ridicarea naiva de probleme care au fost rezolvate de mult si reprezinta un bun cultural comun al civilizatiei umane).
Este un obicei, al meu (prost sau bun, nu stiu), ca intr-o disputa sa ma situez intotdeauna pe pozitia de adversar, pentru a stoarce tot ce se poate, de la adversarul de disputa ! Deaceea am facut o observatie de genul “oare ura nu are un caracter ereditar?” Categoric,stiam apriori, ca NU!! Dați-mi voie să nu vă cred, domnule Sfartz. Așa ceva poate ține prin birturile de la Onești, dar nu aici.
Va cer scuze, Domnule Clej,ca am introdus elemente de discutie de „birt” in clubul Dvs.select ,(de tip englez),dar la birt (unde de fapt nu am fost niciodata)macar ashi putea spune ce vreau, fara sa mi sa puna pumnul in gura ! Va promit ca in viatza urmatoare, nu o sa fiu un promotor al actiunii, ci o sa ma ocup doar de literatura. Sa fitzi sanatoshi !!
Domnule Sfartz, v-am mai spus, bine ar fi să nu mai practicați cu asiduitate sportul național românesc, vorbitul după ureche. Nu vă pune nimeni pumnul în gură, ori de câte ori o dați în bară (foarte frecvent), sunteți amendat. Și veți fi amendat până veți abandona acest obicei păgubos.
Un articol excelent, un strigăt de revoltă care răscolește, înfioară,reamintindu-mi complicitatea și indiferența de care m-am făcut și eu vinovată în multe instanțe. Ne-am angrenat cu toții într-o mașinărie diabolică, necultivând toleranța, dragostea față de cel de lângă noi.
Tragedia lui Gari este tragedia multora, a celor discriminați sub o formă sau alta, a celor împinși spre marginea prăpastiei creată tot de noi, cei care ar fi trebuit să fim acolo, lângă ei, cu ei, pas cu pas, în drepturi și îndatoriri egale.
Felicitări autorului pentru mărturisirea făcută și asumarea netăgăduită a unei vinovății de altfel, colectivă.
Sper din tot sufletul ca acest articol manifest să fie citit de cât mai mulți, răspândit în toate colțurile internetice, iar cicatricea indiferenței pe care o purtăm cu toții în suflet să ne amintească mereu despre nevoia toleranței, a acceptării și promovării diferențelor.
Mulțumesc, Teo: ACCEPT!