Nu mă pot măsura cu tine.
Tu ai sânii cât Dealurile,
picioarele cât pilonii Podului.
Nici când râzi, nici când plângi,
nici când dormi culcată de-a lungul Grădinii,
nu mă pot măsura cu tine, Mijlocitoareo.
Nimeni nu poate păşi peste munţi,
nici sparge pietre, nici seca mările.
Nimeni nu poate vorbi cu Soarele, nici spăla
străzile metropolei cu ploi indecente.
Şi apoi să se înfăşoare
ca o movilă în ceaţă. Şi să adune
cântecele risipite ale pitpalacului.
Şi să împletească din ele o frânghie
de legat noaptea de zi.
E de ajuns să te faci că întrebi, să
te uiţi cruciş, să
clipeşti repede din ochi, spre a înţelege
cât de cuprinzător ţi-e gândul, cât
de puternică răsuflarea.
Încă mai scazi, mai inmulţeşti, mai împarţi,
te joci cu noi, Mijlocitoareo.
Ne târăşti după tine, amăgindu-ne.
Ne laşi să plecăm, să ne scufundăm în lumina neagră,
pe rând, ca animalele, ca plantele, ca aburul.
Şi vorbeşti, şi râzi, nu renunţi niciodată.
