caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Zori Incetosate – Capitolul IV

de (29-6-2008)

Vijelia
I
Uneori tata mă trimetea să-i cumpăr ţigări. Pe colţul străzii cu Giuleşti era tutungeria domnului Bucur. O încăpere mică, îngustă, în care nu puteau intra în faţa tejghelei mai mult de doi clienţi, era ticsită cu ziare şi reviste înşiruite în suporturi de sârmă pe toată înălţimea peretelui din spatele uşii. Ţigările erau stivuite în rafturile din spatele tejghelei, pe calităţi, înfăşurate în coliţe de hărtie, câte 10, 8 sau 6 după preţ, într-un pacheţel care valora un leu. Domnul Bucur, un om în vârstă cu părul argintiu, rar, o mustăcioară şi ochelari, era apreciat de clienţii care zăboveau în mica lui prăvălioară, rezemaţi de tejgheaua înaltă, cu care dezbătea problemele zilei. Probabil asta a fost şi cauza pentru care ani mai târziu a fost ridicat de comunişti şi dus undeva în Siberia, de unde ave a să revină după mulţi ani, slăbit, fără dinţi şi îmbătrânit cumplit. Dar acum, cunăscător bun al fiecărui client, de câte ori mă vedea intrând in prăvălie, ştia că am venit după Naţionale, pe care mi le servea strânse mănunchi de opt sau zece ţigări de un leu pentru că tata nu lua nici odată un pachet întreg. Când el nu era în prăvălie, fata lui, o domnişoară cu părul negru legat într-o coadă groasă la spate, mlădioasă şi deosebit de frumoasă, îi ţinea locul. Odată în timp ce ea mă servea, am scos din suportul de sârmă din perete un număr din revista Universul Copiilor care avea pe paginile din mijloc prinse într-o capsă desene cu Aventurile lui Haplea şi nevasta lui Frosa. Povestea continua din număr în număr şi eu eram mereu tentat să aflu ce au mai născocit. Paginile revistei nu erau tăiate şi eu nu puteam răsfoi în interior să văd continuarea povestirii, ori alte poveşti noi. Atunci fata domnului Bucur m-a învăţat cum să desfac cu un cuţit agrafa de pe mijlocul revistei şi apoi m-a lăsat să iau revista acasă s-o citesc în linişte. „Dar ai grije să n-o murdăreşti, că atunci n-o mai cumpără nimeni şi trebuie s-o plăteşti,”- mi-a spus ea la plecare. De atunci, în fiecare miercuri când apărea revista, treceam pe la debitul de tutun din colţ să iau numărul proaspăt acasă la noi. Uneori, venea şi Simona lângă mine să citesc cu glas tare. Poveştile lui Moş Nae apăreau în revistă de fiecare dată noi şi interesante, continuând în numărul următor şi până atunci rămâneam cu sufletul la gură aşteptând o săptămâna întreagă. De pe acum zilele se făcu-ră mai scurte şi nu mai era lumină pe stradă. Geamurile la case trebuia să fie blocate pe dinăuntru din cauza camuflajului, ca să nu se vadă lumina din afară. Mama punea o pătură groasă peste geamul de la bucătărie. Oamenii mergeau pe stradă folosind lanterne cu baterie să le lumineze drumul. Unii aveau lanterne cu dinam care trebuia să fie pompat în permanenţă cu degetele de la mână. Tata, venind odată acasă, s-a lovit piept în piept cu un ofiţer german care tocmai dădea să iasă afara din sifonărie pe gangul întunecos de la intrarea în curte. Ofiţerul s-a scuzat politicos, dar pe tata l-au trecut toate năduşelile. Când a intrat în bucătărie, mama s-a speriat văzânu-l alb ca varul. Pe Crângaşi, la numărul 11, clădirea lipită de croitoria unchiului Aurel era restaurantul domnului Iliescu. Domnul Iliescu era cunoscut în cartier de când lumea. Stătea la o masă lângă perete, totdeauna îmbrăcat în costum şi cravată, ţinându-şi bastonul între picioare. Avea degetele de ambele mâini deformate groaznic de artrită şi rare ori intra în vorbă cu clienţii. Într-o zi l-am întrebat dece are degetele de la mâini strâmbe, la care el mi-a zis că nu a fost cuminte când a fost mic. Mulţi ani după, trăind cu frică, m-am întrebat ce rău a făcut când a fost mic, că i s-au strâmbat degetele în halul acesta? Lângă perete, în colţ, pe o masă străjuia un aparat mare de radio a cărui muzică era mai totdeauna acoperită de gălăgia clienţilor. Domnul Iliescu de la masa lui urmărea pe cei ce intrau sau plecau din local, era atent la băieţii de la tejghea care serveau sau spălau paharele şi-l privea pe Petrică, omul lui de încredere, un nepot crescut de el care acum era răspunzător de cele petrecute în local. După masa de seară, tata mergea uneori acolo ca să asculte ştirile de la radio sau de la oamenii cu care ciocnea rareori un dorobanţ de ţuică, o bere sau un pahar de vin, pentru că la noi în casă nu se găsea băutură. Într-o seară doamna Fridman, vecina, ne aduce ştirea că cumnata ei, a murit. Locuia pe bulevardul Titulescu care începea de la treptele podului Basarab pe sub care trenurile intrau sau ieşeau din peronul Gării de Nord. Venea acasă în bezna nopţii şi-a camuflajului, şi traversând strada de la staţia de tramvai, a căzut pe scările ce coborau la closetul public subteran. A fost descoperită în dimineaţa următoare jos lângă uşa încuiată de la intrare, pentru că pe timpul nopţii closetul nu funcţiona. Era cam la cincizeci de ani, soţia unui ceasornicar care avea prăvălia lângă casă şi nu aveau copii. El arăta mult mai bătrân, gras cu talia rotunjită, o mustaţă ce-i acoperea buza superioară şi în faţa nenorocirii părea frânt de durere şi neajutorat. Peste ei trecuse o viaţă de probleme şi greutăţi care i-au legat sufleteşte pentru totdeauna. La câteva săptămâni de la înmormântare, tata l-a întâlnit pe domnul Jean, ceasornicarul, la un mezelăria Paţac pe calea Griviţei. Ceasornicarul a început să i-se plângă: ”Domnu’ Kimel, poţi să-ţi imaginezi? După moartea neveste-mi, toate rubedenile ei au tăbărât în casă şi au luat totul, tot ce aveam. Mi-au golit casa, domnule! Totul, înţelegi? Totul…” Omul părea disperat şi neputincios. Două zile mai târziu, seara, tanti Fani şi domnul Fridman care nu obişnuia să vină la noi, au bătut la uşe. Sau aşezat în jururl mesei de la bucătărie, el şi-a aprins o ţigare şi a început să-i explice lui tata că de fapt înainte de-a se prăpădii, sora lui, parcă presimţind ce are să se întâmple, a zis că în caz de ceva rău, cum sunt zilele astea aşa de tulburi, cum să împartă lucrurile lor. “A fost ultima dorinţă a moartei, domnule!” Apoi ne-a mai spus că el era un coate goale, un leneş, un nesimţit care toată viaţa nu a făcut nimic şi nu a dus un ac în toată casa aceea. Nici nu merită nimic. După plecare lor, mama l-a întrebat pe tata: “ Ce zici?” Tata a răspuns: “Du copii la culcare, stinge lumina, şi lasă uşa deschisă , să intre aer curat!”

II
După cum începuse, ziua asta nu s-ar fi deosebit cu nimic de celelalte zile. Veneam acasă de la şcoală cu servieta plină de lecţii pentru a doua zi, fără să bănuiesc că a doua zi nu va mai exista şcoală. Tramvaiul nu a venit nici mai încet, nici mai repede decât în alte zile şi soarele-şi arunca lumina domol în această zi de aprilie în care mama m-a făcut să merg încă cu paltonul de iarnă la şcoală. Sirenele au vuit prelung în ziua acea la fel ca şi în celelate zile şi nimeni nu le mai băga în seamă. Am coborât din tramvaiul 6 la Podul Grant şi treceam pe pasarela de lemn pentru pietoni, uitându-mă ca de obiciu la trenurile care lunecau pe dedesubt din ambele direcţii. După ce am trecut de pasarelă, am zărit venind dinspre stadionul Giulesti formaţii, formaţii de avioane strălucind în soare pe azuriul curat al cerului. Între stadion şi Podul Grant, la şosea era o clădire mare, gri, ce aducea cu silueta unui vapor care găzduia comandamentul şi spitalul unui detaşament al armatei germane. Pe acoperişul ei siluete de militari mânuiau ca la un exercitiu tunurile antiaerene dispuse în baterie acolo sus. Până să traversez strada, avioanele trecură peste capetele noastre cu uruit greu de motoare, ca gâfâitul omului la efort. Acasă mama m-a ajutat să mă dezbrac şi pregătea masa pentru noi. Deodată, pe când deabia am început să mâncăm, o bubuitură cumplită a făcut pământul să se mişte cu casă cu tot. Simona s-a speriat şi a început să plângă, iar mama s-a înălbit la faţă. Un moment mai târziu o altă bubuitură parcă mai puternică decât ce-a dintâi şi mai aproape ne-a zgâlţâit, făcând pământul să se mişte ca la cutremur. Mama ne-a ridicat de la masă şi ne-a strâns în jurul ei, neştind încotro să meargă. Până la urmă ne-a tras de mâini afară şi ne-a îngrămădit în closetul strâmt din curte, care era clădit din cărămidă şi ciment. Acolo i s-a părut a fi mai în siguranţă şi ne-am încuiat pe dinăuntru. Bombă după bombă continua să cadă în jurul nostru cu bubuit înfiorător şi zgâlţâit din ţâţâni. Mama ne ţinea lângă ea, murmurând fără sfârşit o rugăciune în limba ei, iar noi, înfricoşaţi, plângeam lipiţi de trupul ei ca de stâlpul unicei salvări la care speram în acele clipe de groază. Clipele acelea însă păreau că nu se mai sfârşesc. Fiecare nouă bubuitură o făcea pe mama să strige “Oh, Doamne! Doamne!”, până când nu a mai putut răbda nici şuierul căzând al bombelor, nici exploziile din jur şi nici nesiguranţa din acest closet şi ne-a scos afară. Am fugit toţi trei, mână în mână, până la vecinii de la numărul 7 care au săpat un adăpost în curte. Mama a săltat uşa culcată peste intrarea în adăpost şi am coborât scările in grabă, mama întâi ca s-o prindă pe Simona în braţe şi apoi eu. Aici mai erau şi alţi oameni, mulţi pe care nu-i văzusem nici odată, trecători din stradă. Stăteau cu toţi în întunericul din adăpost, pe băncile de la perete, făcându-şi semnul crucii şi bătându-se cu pumnii pe piept, rostind rugăciuni. La fiecare nouă cădere de bombă ce făcea pământul să se clatine şi cernea ţărână peste capetele noastre, unii se aşezau in genunchi pe pământul gol ce părea că se răzbună şi făceau mătănii, sărutându-l. Am stat un timp îndelungat în şantul acela acoperit cu bârne de lemn peste care pământul se acoperise cu iarbă proaspătă. Când s-a făcut linişte, nimeni încă nu a avut curajul să iasă afară. După un timp cineva a deschis uşa de-afară, spunând că putem ieşi; avioanele au plecat. Tot atunci a apărut şi tata cu cămaşa udă de transpiraţie pe el şi cu suflare grea ca găfâitul unei locomotive. Trecuse mai întâi pe acasă şi când a văzut că nu ne găseşte, a venit aici. La întrebările oamenilor a spus că toată calea Griviţei a fost bombardată la metru pătrat. Nici pe Podul Grant nu se mai poate trece, sunt găuri mari peste tot. Când am ieşit în stradă, se vedeau fumuri negre ridicându-se către cer din toate direcţile. Strada era plină de oameni agitaţi, cu părul răvăşit şi feţe îndurerate, alergând, întrebând, plângând, şi jelind. Câte doi sau trei cărau trupuri de răniţi la Stadion cu speranţa că acolo se va găsi ajutor. Am regăsit casa într-o stare de ne recunoscut: geamuri sparte, cioburi împrăştiate peste tot şi tablourile din perete căzute la pământ. Mare noroc că tablourile bunicilor erau fixate pe deasupra paturilor şi nu s-au spart. Farfuriile cu mâncarea noastră de la prânz erau şi ele transformate în cioburi, iar mâncarea împrăştiată peste preşul din bucătărie. În mijlocul curţii am găsit înfipt în pământ, în spatele cişmelei, o şină groasă de cale ferată azvârlită de suflul bombelor tocmai până la noi. Tata a povestit ce a văzut, venind acasă în plin bombardament. Se anunţase că în ziua asta se va face un exercitu de alarmă cu sunete prelungite care era diferit de sunetele alarmei reale cu întreruperi intermitente. Dar când alarma a vestit apropierea avionelor de bombardament, nimeni nu a făcut distincţia între sunetul prelung de exercitiu şi cel real. Curând bombele au început să curgă, geamurile sau spart, mărfurile din vitrine sau risipit pe străzi si cărămizi sau alte obiecte zburau din toate direcţile pe deasupra capetelor. Nu aveai unde să te ascunzi, dintr-o dată nimic nu mai prezenta siguranţă şi oamenii fugeau îngroziţi, în neştire pe străzi. Tata a alergat acasă cu un singur gând în minte: să fie alături de noi. Bombele nu conteneau în jururul lui pe calea Griviţei, în spatele căreia se afla linia ferată, calea de aprovizionare a frontului şi de retragere a nemţilor din ţară. Dar ele nu au reuşit să-l oprească pe tata din drum. Nu s-a oprit nici când un bloc din strada s-a prăbuşit la căţiva metri în urma lui, nu s-a oprit nici când un rănit cu burta spintecată de schije i-a cerut apă şi nici când pe pertea cealaltă a drumului un ins aduna dintr-o vitrină spartă obiectele răsturnate în stradă din ea. La bomba urmatoare tata nu a mai vazut în spatele lui nici omul, nici clădirea cu vitrina spartă. În noaptea acea am stat pe întuneric în casa cu geamurile sparte şi ne-am culcat îmbrăcaţi şi cu paltoanele pe noi. Mama ne strângea în braţe şi spunea că ce bine este că suntem cu toţi împreună. La miezul nopţii, când a sunat din nou alarma, noi eram deja în picioare. Tata nici nu se culcase; a stat la Iliescu, cu urechea la radio. Când a auzit că avioane ruseşti vin spre noi, a venit acasă să ne pregătească. Mama a început să tremure, şi auzeam cum îi clănţăne dinţii din gură. Tata ne-a spus să stăm liniştiţi, să vedem mai întâi despre ce e vorba. Mama ne-a zis că trebuie să ne rugăm cu ea. Cu palmele lipite în dreptul buzelor, ea, Simona şi cu mine, ne rugam cu lacrimi în ochi. Tata stătea sub tocul uşii de la bucătărie, privind jocul reflectoarelor de pe cer. Când avioanele sau apropiat mai mult de noi, bubuiturile tunurilor anti-aeriene, zgomotul avioanelor şi al mitralierelor pe sus era înfricoşător. S-a auzit bubuitul câtor-va bombe căzute mai la distanţă de noi, apoi s-a făcut linişte. După un timp sirena a anunţat sfârşitul pericolului. In felul acesta am petrecut zi după zi tot timpul pănâ aproape de sfârşitul lunii August. Dar această zi, unică şi surprinzătoare, nu va putea fi ştearsă din memoria noastră colectivă, ca fiind una dintre cele mai sângeroase zile din istoria oraşului Bucureşti, ziua de 4 Aprilie 1944.

III
În ziua aceea de 4 Aprilie gazonul stadionului Giuleşti s-a transformat în spital. Răniţii erau aliniaţi pe iarba moale a terenului de fotball şi mulţi oameni de inimă, doctori şi voluntari, căutau, în ciuda mijloacelor inexistente, să vină în ajutorul celor suferinzi. În sălile de sub tribune erau aduşi cei foarte grav răniţi şi li se da ajutorul cuvenit. Numărul celor ce au pierit în această zi era aşa de mare încât în curtea unei biserici de pe Giuleşi, către strada Tabla Buţii, s-a făcut o groapă comună, adâncă şi foarte largă, în care au fost depuse trupurile sfârtecate de bombe. Mulţi neindentificaţi au fost deasemeni îngropaţi în această groapă. Cimitirul acesta a căpătat numele de „4 Aprilie”. Bucureştiul s-a cufundat într-un nou tip de existenţă, paralizat, cu populaţie redusă şi activitate inexistentă. Majoritatea populaţie s-a refugiat prin sate şi localităţiile din provincie. Vecinii din curtea noastră au dispărut şi ei care încotro. Domnul Nicu, croitorul, a încuiat prăvălia, a lăsat oamenii să meargă şi a plecat şi el. Familia Fridman, s-a dus la familia ei care locuiau undeva prin centru, iar domnul Pernos cred că s-a aranjat într-un fel şi-a plecat în provincie la nişte cunoscuţi. Tata a aflat că se fac liste la primărie pentru copiii care nu au unde să meargă. S-a pregătit în grabă o colonie undeva mai în siguranţă, în centrul ţării. Am mers şi noi acolo. La primăria de pe Banu Manta, care are o scară grandioasă la intrare şi un turn lateral străjuit de statuia unui lănicer în armură şi cu-n steag fălfăind în vânt, sute de oamnei, însoţiţi de copii cam de aceaşi etate cu noi, aşteptau la coadă. După o lungă aşteptare am ajuns în faţa unui birou în interiorul primăriei. O doamnă drăguţă, în rochie înflorată, având în faţă multe liste, a început să complecteze formularele pentru mine şi Simona. Când tata i-a spus că suntem evrei, s-a oprit din scris, s-a scuzat cu vădită părere de rău, şi ne-a spus că evreii nu sunt admişi. A doua zi s-a auzit că un tren încărcat cu copii a fost interceptat de avioane şi mitraliat în afara oraşului. Venind spre casă, pe calea Griviţei, priveam uluiţi spectacolul acesta înfricoşător în care nimic nu mai era la fel ca mai înainte. La staţia Stoica Ludescu, sus pe terasa unui bloc cu numeroase etaje în care partea din spate a fost năruită de-o bombă, se profila silueta unui automobil negru în poziţie normală, de parcă ar fi gata să demareze într-o cursă de-acolo, de sus. Şoseaua era ciuruită de gropi, unele adânci în care apa oglindea pete de cer, tramvaie neînsufleţite staţionate ici şi colo, câteva maşini ce-au rămas parcate la margine şi, cu excepţia câtorva trecători, nimic nu mai mişca pe această arteră veşnic plină de viaţă. Puţine prăvăli mai ţineau deschis câteva ore pe zi, de unde se putea cumpăra pâine şi câte ceva de-ale mâncării. Şi piaţa a amorţit, pentru că doar puţini ţărani din jururul Capitalei se încumeteau să aducă produse pentru vânzare. Lăptăreasa noastră a încetata şi ea să ne mai aducă măsura zilnică de lapte notată cu creta pe tocul de la uşă. Şi tata a renunţat să mai plece la lucru în fiecare dimineaţă. Acum era împortant să găseşti un adăpost mai sigur, pentru că şanţurile acestea săpate prin curţiile oamenilor nu păreau să facă faţă unei bombe. Pe-o străduţă de pe lângă Regie o bombă a căzut exact pe-un adăpost săpat în pământ şi toţi cei ce s-au adăpostit acolo au fost sfârtecaţi şi împrăştiaţi împreună cu pământul şi lemnele cu care a fost acoperit. Mulţi se ascundeau prin beciurile de sub casă şi nici ei nu au mai ieşit de acolo. În tot Bucureştiul numai două adăposturi erau mai sigure: Palatul Telefoanelor şi construcţia încă neterminată a Palatului Câilor Ferate de la Gara de Nord. Se spunea că în această clădire planşeurile dintre etaje sunt armate cu şine de cale ferată şi deci nici o bombă nu poate răzbi până la adăpost. Dar în aceste locuri se sta la coadă zi şi noapte, mulţi nici nu mai treceau pe-acasă, fiindu-le frică să nu-i apuce un nou bombardament pe drum. Odată tata ne-a dus şi pe noi acolo. Până la şuieratul înspăimânător al sirenelor stăteam liniştiţi la rând pe stradă, pentru că învăţasem cu timpul că avionele nu ajung până la noi înainte de ora 11. Când a sunat alarma, am fost lăsaţi să coborâm pe scări largi într-un subsol adânc şi răcoros, mai multe etaje sub nivelul străzii. Mulţi şi-au adus plăpumi şi perne de-acasă, dar noi eram îmbrăcaţi ca de vară, numai în cămaşe şi panatloni sau cu o rochiţă subţire. De frig, ne-am zgribulit unii în alţii ca să ne încălzim. De-acolo nu se auzea ce se întâmplă afară şi după ce s-a dat încetarea, ne-am întors acasă obosiţi şi foarte înfometaţi. În anul acela Paştele a fost un Paşte trist, fără culoarea şi veselia din ceilalţi ani. Până atunci, în fiecare an de Paşte, tata cumpăra pentru noi hăinuţe şi pantofi noi cu care ne mândream şi dam buzna afară să vadă şi ceilalţi copii ce haine frumoase avem. De data asta nu au fost nici haine noi, nici pantofi cu care să ne mândrim şi nici ouă roşii pe care Stela, fata sifonarului sau alţi vecini, veneau la mama să le dea în dar. A fost o zi cu soare sărbătoresc pe care nimeni nu a avut inimă s-o celebreze şi în care nici bombardamentul nu a încetat.
IV
7 Mai 1944 cred că era duminică, dar nu sunt sigur. De când tata era cu noi acasă în fiecare zi, toate zilele păreau a fi duminică. Restaurantul domnului Iliescu s-a transformat într-un fel de stat major al cartierului, deşi domnul Iliescu era plecat din oraş şi în locul lui, Petrică, acest bărbat înalt şi vânjos, era prezent pretutindeni. De când cu bombardamentele, restaurantul era deschis şi noaptea, pentru oamenii aşteptau noutăţile de la transmisia radioului, în special direcţia avioanelor care ne vizitau permanent cel puţin de două ori pe zi. Dimineaţa îl vedeai pe Petrică din nou proaspăt, ca după o noapte bună de somn, tragând obloanele la prăvălie, gata pentru o nouă zi lungă. Aici, la Iliescu, cineva a venit cu ideea să se cerceteze canalul de zăpadă care corespundea cu apele Dâmboviţei, din afară oraşului. În fiecare iarnă muncitorii de la UCB descărcau în aceste canale de pe Crângaşi maşini întregi de zăpadă culeasă de pe străzile Bucureştiului. Canalul trecea de-a lungul străzii până afară din oraş către comuna Roşu la mare adâncime sub pământ, pentru că se pare că venea pe sub căile ferate de undeva din calea Griviţei. Oamenii s-au pus imediat pe treabă; cu un târnăcop au dat la o parte capacul de fontă al canalului care se afla chiar in faţa sifonăriei, cineva a coborât in interior pe barele de metal zidite pe-o latură a gurii adâncite în fundul căruia nu se vedea decât un hău întunecat. De-acolo, din fundul întunecat, omul striga la cei de afară că înăuntru a dat de un tunel lung, oval, pe fundul căruia trecea un fir de apă. In tunel era întuneric, nu se vedea nimic, dar era înalt de peste doi metri. După el, au coborât şi alţi oameni în canal. Curând vecinii sau pus pe treabă. Au construit din scânduri un podeţ peste şuvoiul de apă ce trecea pe fundul tunelului şi au meşterit bănci de stat pe amândouă laturile de-a lungul pereţilor. În dreptul celorlalte guri de intrare, oamenii au continuat să amenajeze podeţuri şi bănci pentru populaţie, aşa că întregul cartier avea acum un adăpost sigur la mare adâncime. Oamenii trebuiau să coboare insă cu multă atenţie, ţinându-se de barele de metal ce ieşeau din zidul vertical şi mulţi ameţeau privind numai jos la hăul acela întunecat care mirosea a stătut şi igrasie. Copii foarte mici erau aşezaţi într-un coş legat cu o funie groasă şi lăsaţi incetişor până cineva de jos reuşea să-i prindă şi să-i aşeze pe băcile din tunel alături de părinţi. Când a sunat alarma în dimineaţa aceea, mama a început ca de obiceiu să tremure cu clănţănit de dinţi care nu se putea domoli şi cu rugăciuni în surdină. Tata ne-a dus până la gura canalului şi a lăsat-o pe mama să coboare prima. După mai multe trepte, când mama se adâncise cu un metru în interior, tata a jutat-o pe Simona să coboare, spunându-i să se ţină bine de barele de oţel şi să coboare cu atenţie. Apoi a fost rândul meu. Când am ajuns pe la jumătate, era aşa de întuneric că nu se mai vedea nimic. Înăuntru era frig, pereţii erau umezi şi lâncezoşi şi barele de care mă ţineam erau alunecoase. De-odată o aud pe mama ţipând. Simona a scăpat strânsoarea pe una din bare şi a căzut pe capul lui mama. Noroc că distanţa dintre ele a fost mică şi că a putut s-o prindă. Când am ajuns jos la podeţ, un domn cu o lumănare lungă de botez în mănă ne-a arătat pe unde să mergem în susul tunelului unde era loc liber pe banca de lemn lângă ceilalţi oameni. Mai erau şi alţii care au adus de-acasă lumănări şi puteam să ne cercetăm la lumina lor obscură, chipurile. După noi au fost puţini cei care s-au adăugat pe această parte a tunelului, câtre Podul Grant. Dincolo tunelul se pierdea în întunericul de nepătruns ce aducea din depărtare ecoul unui zumzet înfricosător. Mirosea teribil a mucegai şi pe pereţii betonaţi se scurgea până jos o zeamă groasă, închegată în picături cu lunecare lentă ce târa dâre în relief. Când avioanele au ajuns deasupra noastră cernând cu ploaia de bombe, bărbaţii, între care şi tata, care au rămas la gura canalului afară, au intrat unul câte unul înăuntru. Ultimul din capul scărilor mai arunca câte o privire în jur să vadă ce se întâmplă. Noutăţile de afară erau transmise până jos la noi din gură în gură ca printr-un neobişnuit telefon fără fir. Lângă noi mama, plină de nelinişte, se frământa continuu de grija lui tata şi de necaz că nu a insistat îndeajuns ca să-l determine să vină cu noi aici, să fim împreună. La un moment cineva transmite ştirea că a luat foc casa din spatele lui Iliescu. Mama s-a dus până la omul cu lumănarea de botez să-l întrebe unde e tata. Acesta a scuturat din umeri: “Păi unde să fie cucoană? Cine poate să vadă de aici?”- şi-a rugat-o să se întoarcă la locul ei. După mai multe insistenţe şi rugăminţi, cineva de pe scară îi comunică mamei că l-a văzut pe tata sus, că e intreg şi să nu-şi facă grije. Bombardamentul încă nu se treminase, ştiri veneau în continuare că şi alte case au luat foc sau au fost dărămate, că aproape toată strada era în flăcări şi că tata nu se mai vedea nicăieri. Deodată, dinspre piaţa Grant, un suflu puternic ajunge până la noi, stingând lumânările şi împingându-ne unii în alţii în direcţie opusă. Mama, pe bancă între mine şi Simona, ne strângea în braţe plângând în tăcere. Plângeam şi noi. Fără să ne dăm seama, plângeam de o vreme, simţind-o pe mama atât de zbuciumată, pe tata care lipsea de lângă noi şi cu frica care încolţise în fiecare că ceva atât de groaznic s-a petrecut în aceste momente. Şi nu eram singurii care plângeam. În întunericul de după suflul din tunel mulţimea era în panică, se auzeau vociferări împletite cu rugăciuni şi ţipete de copii speriaţi. După suflu câţiva oameni s-au ridicat de la podea, lumânările au fost reaprinse şi lucrurile s-au mai calmat în jur puţin. Era o luptă chinuitoare cu aşteptarea care nu se mai sfârşea, iar acum mama şi cu mine presimţeam că pe tata nu o să-l mai vedem niciodată, pierit în flăcările infernului de sus. Când târziu, aproape de asfinţit, am fost lăsaţi să ieşim afară, în mijlocul şoselei, chiar lângă gura canalului am văzut tăbliile paturilor noastre, noptierele, toaleta cu oglinda din mijloc spartă şi alte lucruri din casă. Aşezat pe o somieră, tata ne aştepta aici, cu mâinile şi faţa înegrite, cu răni şi umflături pe dosul mâinilor, sub ochi şi pe frunte, cu părul lui ondulat ars pe alocuri, dar cu ochi vii, aproape zâmbitori. Când mama a dat cu ochii de el, l-a luat în braţe, plângând fără ştire. Tata însă căuta s-o liniştească, arătându-i cu mâna: “Uite vezi, numai atât am putut să scot din foc.” Mama a protestat: “Cine are nevoie de astea? Noi credeam că tu eşti mort”
V
Mama nu a avut nici o îndoială că tata e plin de arsuri pe tot corpul. Avea nevoie de îngrijire şi noi nu aveam nici de unde să bem apă. Casa noastră, curtea, întrega proprietate era o ruină. În jurul nostru Crângaşul ardea şi pe o parte şi pe cealaltă. Dacă voiai să ceri cuiva ajutor, nu găseai pe nimeni care să te asculte, fiecare avea răni de lecuit, pierderea cuiva drag sau alte urgenţe. Fară să ne spună nici un cuvânt, mama ne-a lăsat cu tata şi a plecat la comandamentul german de lângă Podul Grant. A mers la primul ofiţer întâlnit şi i-a spus că ea este nemţoaică, că soţul ei este rănit, că are copiii în mijlocul străzii şi că are nevoie de ajutor. Revine însoţită de patru, cinci soldaţi germani care au adus o targă pentru tata, iar ceilalţi au început să care paturile şi restul obiectelor din stradă în curtea comandamentului, lângă poartă, pe iarba din jurul clădirii. Tata a fost dus imediat in spital, spălat şi îngrijit. Noi am rămas lângă lucrurile noastre pe gazonul verde, în timp ce mama a început să pregătească lucrurile pentru noapte. Înainte de a se întuneca, comandantul german a venit să vorbească cu mama şi i-a zis că putem merge jos la cantină să luăm masa. După ce am mâncat, ofiţerul neamţ a venit din nou la noi, a ridicat-o pe Simona pe genunchiul lui şi ne-a dat ciocolată. Înainte de-a pleca, a asigurat-o pe mama că poate veni la cantină pentru tot ce are nevoie, iar în privinţa lui tata să nu-şi facă probleme pentru că rănile sunt superficiale şi că va fi îngrijit cum se cuvine. In noaptea aceea şi în nopţile care au urmat, am dormit sub cerul de vară luminat de stele. Soldaţii care făceau de gardă lângă poartă cu puşca pe umăr se abăteau şi pe la noi, spunându-i lui mama despre nevestele şi copii lor lăsaţi acasă în Germania, că situaţia pe front nu e prea bună şi că se temeau că în curând, dacă lucrurile continuă la fel, ceea ce se întâmplă aic, se va întâmpla şi acolo. După două zile tata a ieşit din spital. Avea bandaj proaspăt pe mâini, fruntea şi nasul erau cojite de piele şi înroşite. Adoua zi dimineaţa ne-dus să vedem casa noastră din Crângaşi 9. Trecând peste dărămituri, căţăraţi peste cărămizi arse, moloz si tablă chircită de foc, am ajuns în mijlocul curţii, lângă cijmea. De jur împrejur totul era ars şi dărămat, cu excepţia a două camere din fund în care locuia familia Fridman şi a salcămului din mijloc care mai păstra verdeaţa frunzelor doar pe vârf şi puţine crângi pe laturi. În ziua acea de 7 May a ploat cu bombe încendiare. Au venit una lângă alta pachet, străpungând cu forţă acoperişul caselor, aprinzând cu furie tot ce putea să ardă. Întâi a ars casa noastră şi croitoria lui Nicu. Tata a scos lucrurile din casă şi le-a depozitat in mijlocul curţii sub salcâm. A scos din foc paturile, hainele, maşina de gătit, a vrut să scoată şi şifonierul, dar acesta avea trei corpuri de dezasamblat şi nu era timp pentru că acoperişul era în făcări, şi la fiecare intrare nu ştia dacă mai iese afară. A renunţat să mai intre în casă când a văzut tablourile părinţilor lui căzând din perete şi prefăcându-se în tândări. În timpul acesta casa lui Pernos luase foc şi acum era în flăcări. Salcâmul din curte, bătrănul nostru salcâm care se întindea peste acoperişuri, a luat şi el foc. Tot ce a salvat din casă, părea să fie sortit focului sub salcâm, şi atunci a gândit că trebuie să scoată lucrurile în stradă, acolo unde le-am găsit noi. După ce le-a dus, revenind înapoi în curte, si-a dat sema că focul avea să treacă de la Pernos la Fridmani şi a hotărât să izoleze casa lui tanti Fani care avea bucătăria şi cămara sub bucătăria lui Pernos. Restul casei nu avea etaj. Tata pune mâna pe topor şi sparge duşumeaua, scoate uşa din ţâţâni, şi când vede ca focul a ajuns la pod, intră în pod şi sparge acoperişul. În rest, casa lui tanti Fani a rămas intactă. Dormitorul şi camera din miloc, cu uşe largă şi scară pentru intrarea musafirilor, erau aşa cum le-a lăsat la plecare. Camera dinspre bucătărie, sufrageria, era în parte demolată. Tavanul, spart pe jumătate, lăsa tabla de pe acoperiş să cadă ca faldurile unei uriaşe coverturi peste spărtura fostei uşi de la bucătărie. Duşumeaua era inexistentă sub ea. Tata, după ce i-a arătat lui mama ce a salvat, i-a spus că vrea să dormim aici la noapte. Adoua zi a găsit câţiva vecini care să-l ajute şi a adus toate lucrurile noastre în casă. La prânz încă mai primeam mâncare de la germani, dar după o săptămână, Comnadamentul a fost mutat în afara oraşului în cazemata săpată în dealul din comuna Roşu, ocolit de apele Dâmboviţei.
VI
Trăiam în dărâmituri. În camera pe jumătate arsă, cu duşumeaua spartă şi tabla de pe acoperiş căzută în valuri până jos, tata a adăpostit mobila noastră rezemată de-un perete. Intram în casă prin uşa musafirilor în care mobila lui tanti Fani a fost împinsă la perete ca să putem instala maşina de gătit cu burlanul tras afară pe spărtura din geam. Oalele le-am găsit arse prin dărâmături şi acum le foloseam aşa cum erau, arse şi cu smalţul sărit. Ca să le dezinfecteze, mama a fiert cenuşă în ele. Ne culcam în patul lui tanti Fani. Era vară, cald şi puteam merge cu picioarele goale prin curte, pentru că tata a curaţat molozul şi obiectele care ar fi putut să ne rănească. Acum Simona şi cu mine aveam spaţiu şi materiale din plin ca să ne putem construi la gard propria noastră „casă”. În dărâmături găseam tot felul de materiale de constructie, făşii de tablă căzute de pe acoperişuri, bârne pe jumătate arse, ceasuri deşteptătoare trecute prin foc, cu arcurile desfăşurate şi minunăţii din sticlă topită ce s-a contorsionat în forme fantastice şi culori lichide. Intram în căsuţa noastră de lângă gard ce ne adăpostea chiar şi pe timp de ploaie şi ne jucam absorbiţi până ce mama ieşea să ne cheme la masă, ori întunericul ne mâna acasă. Era ca şi cum tot cartierul devenise al nostru, pentru că nimeni nu ne oprea să facem expediţii şi prin alte curţi părăsite de pustiul focului unde puteam găsi prin dărâmături tot felul de obiecte preţioase cărora, cu ingeniozitate, le găseam folosinţa în joaca noastră. Odată am dat de rotiţele de fontă de la o maşină de gătit. Le-am adus la casa nostră cu mare grije să nu se spargă, apoi am căutat o sârmă mai tărişoară pe care am îndoit-o la capete cu meşteşug ca să am la un capăt mâner şi la celălat un ghid în formă de U. Şi, aşa cum am văzut la copii mai mari de pe stradă, am învăţat şi eu să împing roata de fontă cu sârma din spate. Altă dată am găsit o sanie de fier fără şezut pe care am adus-o acasă pentru la iarnă. În alt loc am găsit un căruţ cu patru roţi, un fel de miniatură al unei căruţe adevărate, numai că era făcută pentru copii. În curtea aceea a ars orice, casa şi magazia, chiar şi copacul din curte, dar ca printr-o minune căruciorul acesta a scăpat neatins. Am urcat-o pe Simona în el şi am tras-o până acasă. Bombardamentele continuau nestingherite să ne ducă în canalul din stradă de două ori pe zi. Deveniseră parte din rutina zilnică, aproape că am învăţat pe din afară şi ora la care trebuia să sune sirenele. Ca la o comandă, cum auzeam sirenele vuind, intram automat la adăpostul din inima pământului, devenind experţi în coborârea pe scara de metal şi aşteptând în întuneric să sune încetarea. Între alarme vecinii se adunau în strada, la garduri, în grupuri, dicutând de toate. Viaţa s-a mutat mai mult pe stradă, ca fiind cea mai bună sursă de noutăţi şi uitare. Oamenii care anii de zile nu au schimbat două vorbe între ei, acum au legat prietenii şi s-au redescoperit, nu ca simpli vecini de cartier, ci ca fiinţe umane. Tata se aşeza pe banca de la gard, sub dudul de la numărul 7, cu vecinul de alături, domnul Jenică, care era plin de glume şi istorioare hazlii, care-i făcea pe amândoi să râdă cu poftă, iar eu nu mă săturam ascultându-le. Şi nu mint când spun că la rândul meu am vândut şi eu multe din ele. Nevasta lui nea Jenică, tanti Maria, era cu mult mai tânără decât soţul ei, era foarte slabă şi tusea tot timpul fincă suferea de plămâni. Din cauza asta nea Jenică nu venea cu noi la canal, ci se ascundeau în adăpostul de pământ din curtea lor, aşteptând împreună sfârşitul. Tanti Maria purta mereu cu ea la piept o iconiţă cu Maica Domnului pe care adesea o scotea la iveală şi-o săruta, făcânduşi de mai multe ori semnul crucii. Deşi era foarte evlavioasă, avea o doză de fatalism la care se pare că l-a convertit şi pe nenea Jean. Domnul şi doamna Fridman au venit întro zi să vadă ce mai e pe-acasă. Ştiau că întregul cartie a fost groaznic bombardat, dar nu aveau idee ce s-a întâmplat cu casa lor. Mama le-a arătat tot ce a fost salvat, că neavând unde să ne ducem, locuim în casa lor, dar imediat ce va fi posibil să găsim un alt adăpost, le vom ceda înapoi casa aşa cum se află. Doamna Fridman, înduioşată, a îmbrăţişat-o pe mama şi i-a spus să stea fără grije. “Ce e al meu, e şi al tău. Stai aici cât e nevoie, nu e nici o supărare. Dar spune-mi, nu ai găsit cumva o cutie de metal sub pat?” Mama a dat din umeri mirată: “Nu ştiu, nu am văzut. De fapt nu m-am uitat deloc să văd ce e sub pat”. Atunci tanti Fani a îngenunchiat la o margine a patului lângă perete: “Uite-o dragă, e acolo. Dă-mi ceva s-o trag afară, că nu ajung la ea” A scos de sub pat o caseta de metal verde cu încuietoare. A strâns-o la piept şi a ieşit cu ea afară unde aştepta domnul Fridman pregătit cu o sacoşă de pânză gata deschisă, numai s-o pună înăuntru. A mai scos din dulapul de la sufragerie căteva obiecte, apoi din dulapul de haine din dormitor, şi când au plecat, aveau braţele încărcate ca un pom de Crăciun. Când i-a povestit lui tata toată întâmplarea, mama îşi punea întrebarea, mai mult pentru sine: “Cum oare au putut să meargă până la casa lor, cu braţele încărcate, că nu cred că au găsit vre-un taxi care să-i transporte?”
VII
Se ştia că pe front lucrurile merg din ce în ce mai prost. Se mai ştia că ruşii au întrat în ţară şi circulau zvonuri că ăştia sunt puşi pe furtişaguri, violuri şi alte nelegiuri. Zi după zi refugiaţii din Moldova aduceau cu ei ştiri ingrozitoare din ţinuturile capturate de ruşi. Propaganda oficială nu dezminţea zvonurile şi oamenii erau îngroziţi de frică. Fiecare se întreba prin ce ne-o mai fi dat să mai trecem? Curierul de Seară, care acum apărea numai într-o singura foaie, a publicat fotografia unei arme misterioase inventată de nemţi, o bomba zburăroare care putea fi trimisă de la sol pe o distanţă de sute de kilometri, fără pilot şi cu o încărcătură destul de mare, ca să facă ravagii pe unde o ajunge. În ziar era denumită “Bomba Zburătoare V-2” Tot în ziar se mai spunea că nemţii mai au şi alte arme secrete cu care puteau obţine victoria. Oamenii analizau în şoapte ştirile şi nu ştiau ce să creadă. Speranţa fiecăruia era aceea că în curând, foarte curând, americanii vor ajunge şi la noi, înaintea ruşilor şi că nemţii vor fugii de ei mâncând pământul. Fiecare discuţie se termina cu fraza: “Numai de-ar veni americanii mai repede!” Cu aceste gânduri fiecare părea împăcat şi părea suficient ca să readucă un optimism general, promiţător, după atâtea veşti proaste. 23 August 1944. Dintr-odată a început o circulaţie furibundă de-a lungul Crângaşului. Tata a adus vestea că Armata Română a întors armele contra nemţilor. Strada se umpluse de oameni, maşini încârcate cu bărbaţi purtând arme şi steaguri roşii treceau în goană pe stradă. La colţ cu şoseaua Giuleşti un cetăţean dirija circulaţia dinspre pod sau celealte direcţii. Se auzeau şi împuşcături, dar nu ştia de unde. Părea un început de zi neobişnuită, tare neobişnuită. Deodată o escadrilă de avioane Ştiuca cu crucea germană pe ele se lasă în picaj peste oamenii strânşi pe la colţuri şi-i seceră cu mitralierele. Ţipete, fugă, spaimă din nou. Tata ne adună ca pe pui şi ne vâră iară în canalul de care pentru un moment ne-am crezut scăpaţi. La fel şi ceilalţi cunoscuţi din zilele şi nopţile vegheate aici de teama morţii. După scurt timp tata revine in tunel cu haine groase pentru fiecare din noi şi câte ceva de mâncare. De-afară ajungea până la noi ecoul bombelor razante, a tunurilor antiaeriene şi a mitralierelor. Aceste ecouri aveau să ne ţină captivi in tunelul acesta întunecat, plin de duhoare şi pestilentă lâncezeală, timp de trei zile şi trei nopţi. Trei zile şi trei nopţi au fost lupte de stradă. Nemţii, mai bine echipaţi şi organizaţi, cunoscători ai topografiei locale, au făcut ravagii, bombardând centrul Capitalei cu bombe razante care-şi împrăştiau ucigătoarele schije pe rază de zeci de metri, nimicind sute de vieţi şi distrugând obiective de vitală importanţă în economie şi comunicaţie. Trei zile şi trei nopţi de crâncenă răfuială, dar după aceste trei zile, nemţii au fost alungaţi. După trei zile şi trei nopţi, când s-a făcut linişte în jur, am putut reveni pe înserat la casa noastră, dornici de aer curat, de-o baie înviorătoare şi de un pat unde să ne culcăm în aşternutul moale şi proaspăt de care am fost lipsiţi atâta timp. Acum nu mai trebuia să dormim ca să visăm că e pace; era în noi, o respiram şi o vedeam cu ochii larg deschişi.

Ecouri

  • Anton Constantinescu: (29-6-2008 la 00:00)

    Domnule Kimmel, apreciez foarte mult sinceritatea acestor randuri si tragismul care rezulta implicit.ain plus, averti si talent. Vas doresc sa aveti curajul de a scrie o carte despre acele vremuri!

  • Cornel,Capitanu: (29-6-2008 la 00:00)

    Stimate domnule David Kimel,
    Regret sa va dau o veste cat se poate de proasta. Acel colt de rai Giulesti cu Crangasul lui
    Nu mai exista! Decat in amintirile celor nascuti crescuti pe acele locuri… Dupa tavalugul Ceausist urmeaza acum un nou tavalug! Si uite asa am impresia ca va fi fara sfarsit. Proiectele de modernizare (?!) urmand unu dupa altul fara finalizare. Parafrazez „Vechiul primar amurit!” ,”Traiasca noul primar „!La oameni noi > Proiecte noi!



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Regizorul Silviu Purcărete pe scenă în Marea Britanie

Iubirea și alți demoni este adaptată după romanul lui Gabriel García Márquez‘Love and Other Demons’ Composed by Peter Eotvos. Directed...

Închide
3.238.121.7