ACUM.TV

Ce reprezintă ultima zi de Pesah? Știm  că  este o  zi de sărbătoare, care este numită ”Achron șel Pesach”, fiind cea de șaptea zi a sărbătorii de Pesah (Paștele evreiesc). Această zi de sărbătoare urmează celor cinci zile de ”Hol HaMoed” (zile de semi-sărbătoare, dintre prima și ultima zi de Pesah), data ei în calendarul ebraic fiind 21 Nisan. Ce este specific în această zi de sărbătoare?

Comentatorii Bibliei Ebraice au pus această zi în legătură cu trecerea mării de către fiii lui Israel. În conformitate cu  povestirea existentă  în cartea biblică ”Șemot” (Exodul), după ieșirea din Egipt, celebrată în prima seară de Pesah,  fiii lui Israel au pornit la drum prin pustiu, călăuziți de Dumnezeu, care apărea ziua ca un nor și noaptea ca o coloană de foc. Foștii sclavi sperau într-un viitor mai bun. Se părea că ieșiseră din robie în mod definitiv, iar foștii lor stăpâni vor înceta să-i mai tracaseze în viitor pentru a-i înrobi a doua oară. Dar nu a fost așa. Faraonul a decis să pornească pe urmele lor cu armata sa pentru a-i ajunge, a-i prinde și a-i readuce în robie. Ceea ce a și făcut. Armata faraonului era bine înarmată și antrenată,  și a reușit să-i ajungă pe fiii lui Israel relativ repede. Fiii lui Israel erau îngroziți. În pustiu le era greu. Ei nu voiau să redevină robi, ci voiau să rămână oameni liberi, dar au început să creadă că oricum robia era mai bună, că în timpul ei trăiau, viața le era sigură dacă nu se revoltau împotriva stăpânilor.  Mai mult, ei au început sa regrete  robia, căutând anumite avantaje în perioada ei. Lucru care se petrece oriunde și oricând, în orice epocă, după o revoluție, atunci când apar greutățile reale ale schimbării în bine. Conștiința maselor este și rămâne o problemă, mai ales în cazul în care masele nu sunt pregătite pentru libertate.  După părerea unor comentatori, totul a avut loc pentru că Dumnezeu ar fi vrut  să-l facă  pe faraon să înțeleagă că El, Creatorul Lumii, Regele Universului, este mai puternic dcât un rege pământesc. Pe de altă parte, Dumnezeu ar fi vrut să-i facă pe fiii lui Israel să aibă încredere în El, să învețe să prețuiască atât credința, cât și libertatea. Acestea sunt explicațiile unor comentatori tradiționaliști ai Bibliei, atât evrei cât și creștini, interpretări făcute atât cu scop moralizator, cât și cu scopul întăririi credinței în Dumnezeu și puterea Lui.

Armata faraonului, în frunte  cu el însuși, era puternică. Textul biblic ne arată însă că ea a fost totuși învinsă de Dumnezeu, care s-a dovedit a fi mult mai puternic. Minunea făcută de Dumnezeu s-a dovedit a fi simbolul puterii Sale. Armata faraonului a fost înnecată în mare la un semn al lui Dumnezeu, făcut cu ”Mâna Dreaptă a Domnului” la răsuflarea Lui. Era Spiritul lui Dumnezeu. Fiii lui Israel erau urmăriți de armata faraonului, iar în fața lor era marea. Erau într-o situație extrem de grea, într-o poziție fără scăpare. Atunci au început  protestele și strigătele lor către Moșe (Moise),  acuzându-l că i-a adus la moarte în pustiu: mai bine să fim robi în Egipt decât să murim. După ce a căutat să-i liniștească, Moșe a cerut ajutorul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu  le-a înlesnit trecerea prin mijlocul mării, deschizându-le un drum uscat, apele mării retrăgându-se pe cele două laturi ale drumului uscat, arătând ca niște ziduri adevărate. Totul a durat până când  fiii lui Israel au trecut marea. Armata egipteană a venit după ei, dar în acel moment marea a revenit la ceea ce a fost, iar armata urmăritorilor s-a înnecat.  Fiii lui Israel au văzut salvarea, ajutorul lui Dumnezeu ”și au crezut în Dumnezeu și în Moșe, robul Lui”. Aceste fapte sunt povestite in capitolul al paisprezecilea din cartea biblică Șemot (Exodul).  Spre deosebire de porțiunile istorice, legislative, moralizatoare din Biblia Ebraică (în special din ”Humaș”, în traducere ”Pentateuc”), în acest capitol apare elementul mistic, al minunii facută de Dumnezeu pentru salvarea poporului Său.

Nu ne-am propus să analizăm aspectele istorice și aspectele mistice din cartea Șemot (Exodul). Nu ne-am propus nici să polemizăm cu oameni credincioși, evrei, creștini, musulmani, nici cu oameni necredincioși, atei. Disputele asupra aspectelor istorice ale ieșirii lui Israel din robia egipteană și asupra ”trecerii mării” sunt interesante, dar nu ne propunem să le prezentăm în cadrul de față.  După cum nu ne propunem să analizăm  elemente  mistice legate de acest aspect, nici problema rolului credinței în viața socială și în istorie. Faptele povestite au influențat evoluția istorică dealungul mileniilor, au contribuit la apariția și dezvoltarea societății omenești. Menționăm doar, că unii comentatori biblici au pus accentul pe aceste aspecte mistice, bazate pe legătura între om și Dumnezeu, precum și pe ideea prezenței minunii salvării, adăugând că în celebrarea celei de a șaptea zile de Pesah sunt elemente cabalistice. Un asemenea element, care include legătura între vii și decedați, este recitarea rugăciunii de ”Izkor”, pomenirea morților, în cadrul rugăciunii rostite in dimineața acestei zile. Această rugăciune, este recitată de patru ori pe an; celelate zile în care este recitată sunt: Iom  Kipur (Ziua Răscumpărării Păcatelor); Șemini Ațeret (Ziua Marii Adunări, în același timp a Bucuriei Torei, a încheierii lecturii unui ciclu și începerii lecturii altui ciclu anual al al Torei, respectiv a Pentateucului); Șavuot (Rusaliile Evreiești, Ziua Predării Torei, respectiv a Revelației Sinaitice). Toate aceste zile includ elemente mistice în cadrul sărbătorii, legate de relația între om și Dumnezeu, de prezența lui Dumnezeu în istoria iudaică (ulterior preluate și dezvoltate de mistica creștină și de mistica musulmană).

Bucuria salvării a fost imensă. Era bucuria rămânerii în viață. Salvarea a fost comparată cu eliberarea. Ca urmare, atât prima, cât și ultima zi de Pesah sunt zile de sărbătoare celebrate ca atare. Dar ultima zi, a șaptea (atențiune, Biblia Ebraică include  simetria bazată pe cifra 7 adeseori, probabil sub influența sistemului matematic sexagesimal babilonian) – nu are un nume special descriind sărbătoarea, ci un nume relativ simplu: ”Achron șel Pesach” (=Ultima zi de Pesah). Nu este denumită nici Sărbatoarea Libertății, nici Sărbătoarea Azimelor, nici Sărbătoarea Primăverii, nici Sărbătoarea de Pesah, a Ieșirii lui Israel din Egipt. Aceste denumiri sunt folosite pentru prima zi și (sau) pentru întreaga sărbătoare, inclusiv zilele  de semi-sărbătoare. Ultima zi de Pesah este cea venită să completeze sărbătoarea, să o aducă până la capăt prin salvare, prin confirmarea definitivă a eliberării cu ajutorul și prin Mâna lui Dumnezeu. Probabil că de aici aspectele mistico-cabalistice.

Dar să revenim la bucuria salvării. Ea a fost o răbufnire spontană. Aceiași oameni care anterior regretaseră robia (de teamă pentru viață, pentru prezent și pentru viitor), sunt conștienți de salvare. Reacția lor este exact inversă: de fapt, ei voiau libertatea, nu robia, deși nu aveau siguranța ei. Capitolul al cincisprezecilea al cărții biblice Șemot (Exodul) reflectă această izbucnire de bucurie, manifestată prin cântec și dans. Mai mult decât atât. Fiii lui Israel au compus o poemă (o ”cântare”) de bucurie și de mulțumire către Dumnezeu pentru salvarea lor, care reflectă și credința lor în Dumnezeu, ca urmare a minunii făcute, a salvării. Această ”cântare” a fost recitată (cântată) de Moșe și fiii lui Israel, fericiți că au supraviețuit, că Dumnezeu le-a salvat viața și libertatea. Majoritatea poemului a fost cântată de Moșe și fiii lui Israel. O parte a fost cântată de Miriam, sora lui Moșe și a lui Aharon HaCohen, împreună cu celelalte femei israelite. ”Cântarea Mării” a fost introdusă în capitolul 15 al cărții Șemot (Exodul),  versetele 1-21 și este considerată una dintre cele mai frumoase creații literare în limba ebraică biblică. Rima ei nu este bazată pe regulile contemporane, ci pe ritm și aliterație. Ea a fost tradusă în limba română  în cadrul întregii traduceri a Bibliei, în mod indirect, în proză, fără versificație. Ne-am gândit să oferim o traducere versificată din limba ebraică (originală) în limba română cititorilor, traducere pe care am făcut-o după puterile noastre, cu speranța că va umple un gol existent.  Necesitățile versificării ne-au silit să nu respectăm numărătoarea versetelor, împărțindu-le uneori în câteva versuri fiecare și completând uneori cu unele cuvinte izolate, care nu schimbă sensul cu nimic; oricum, aceste versete  au lungimi diferite, fiind scrise uneori în fraze lungi, alteori în fraze scurte, chiar în propoziții simple. ”Cântarea Mării” este continuă, de la verset la verset, fără strofe.  Observăm că o parte a poemului este descriptivă, alta declamativă, adresându-se direct lui Dumnezeu, cu aspecte de odă. Oricum, cu exceptia câtorva versete descriptive epice, este un poem liric.  Observăm de asemenea alternanța (deși inegală) în folosirea singularlui și pluralului.  Alăturăm traducerea mai jos.

CÂNTAREA  MĂRII

Traducere versificată de: Lucian-Zeev Herșcovici

Moșe și fiii lui Israel i-au recitat lui Dumnezeu această cântare:

”Pentru ca S-a înălțat mult și a zvârlit cal și călăreț în mare.

Dumnezeu a fost puterea mea, cântul meu, El mi-a fost mântuirea,

El este Dumnezeul meu și al tatălui meu, pe El îl voi slăvi,

Îl voi preamări,

El este fericirea.

Domnul este luptător în război,

Numele Lui este Atotputernicul, pentru toți, pentru noi!

Carele faraonului și armata lui în mare le-a aruncat,

Ofițerimea lui s-a înnecat.

Adâncul mării i-a acoperit, au căzut în abis ca o piatră.

Mâna Ta Dreaptă, Doamne, va fi sfărâmat dușmanul ce latră.

Cu  puterea Ta mai mare ca a lor ai distrus pe cei ce s-au ridicat împotriva Ta;

Mânia Ta ai azvârlit-o asupra lor, ca pe un pai i-a ars ea.

La răsuflarea Ta apele s-au înălțat,

Ca un zid, talazuri s-au ridicat,

În mijlocul mării, valurile au încremenit, s-au închegat, au înghețat.

Vrăjmașul a spus:  <<Îi voi urmări,

Din urmă îi voi ajunge,  prada o voi împărți,

Cu ei voi făcea orice voi dori,

Voi scoate sabia, îi voi distruge, îi voi căsăpi>>.

Dar cu Spiritul Tău ai răsuflat, iar marea i-a acoperit,

În străfundurile ei s-au scufundat ca plumbul netopit.

Nimeni nu e ca Tine, Doamne, între zei,

Nimeni nu e puternic în sfințenie ca Tine, între ei,

Cel mai strașnic în fapte de laudă, în minunile pe care le faci,

Pentru care, Doamne, tuturor le placi.

Ai întins Mâna Ta Dreaptă – și adâncurile pe dușmani i-au înghițit,

Cu îndurarea Ta, neamul salvat de Tine l-ai călăuzit,

Prin puterea Ta l-ai îndreptat spre Casa Ta cea Sfântă,

Veșnică și neînfrântă.

Neamuri au auzit și s-au mâniat,

Țara filistenilor  s-a cutremurat,

S-au îngrozit căpeteniile  edomiților,

Au tremurat șefii moabiților,

Canaanienii s-au umplut de teamă,

Simțind că-n fața Ta or  să dea seamă,

Spaima și teama au căzut asupra lor,

Venite parcă  dintr-un zbor.

Atunci când Mâna Ta a făcut fapte mărețe

Ei au amuțit ca piatra, trupurile lor păreau să înghețe.

Până a trecut poporul Tău, Doamne, neamul ce ai mântuit.

Tu îi vei aduce și așeza în Țara lui Israel ce le-ai dat-o, la Templul pe care Ți l-ai pregătit.

Dumnezeule, Casa care Ți-ai pregătit-o cu Mâinle Tale întotdeauna a Ta o să fie,

Dumnezeu va domni  pe vecie!

Caii faraonului, carele și călăreții lui s-au înnecat în a mării apă,

Iar fiii lui Israel au mers pe uscat în mijlocul mării, pe ei Domnul îi scapă”.

Și Miriam profetesa, sora lui Aharon Cohenul, a luat o tobă în mâinile ei,

Fiind urmată, cu tobe și surle, de celelalte femei.

Iar Miriam, cântând, le-a spus în strigare:

”Cântați-L pe Dumnezeu, pentru că este nespus de puternic și mare!

Cântați-L în sunet de caval, de cristal,

Pentru că a aruncat în mare călăreț și cal”.

Acest articol a fost publicat luni, 9 aprilie 2012 la rubrica Perspective spirituale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.