ACUM.TV

10-9-8-7-6-5-4-3-2-1-0 …deceniul al 9-lea! Cam așa trebuie să fi numărat ultimele secunde înainte de 1 ianuarie 1980, un an care nu prevestea cine știe ce. Așteptam o serie de premiere: terminam facultatea în București și urma să încep o viată nouă, undeva în România, cu familia, în casă nouă și toate celelalte.

Biografia mea nu e de interes, dar așternând câteva crâmpeie aici poate ca ea, acestea, împletindu-se cu amintirile contemporanilor mei vor consolida o imagine care acum pare să se destrame.

Revoluția inversă în agricultură

Câteva luni mai încolo, în toamnă, mă aflam la ,,primul loc de munca” în Băilești, la ,,capătul Olteniei”.

Pentru cine nu (mai) știe, absolvenții de facultate erau repartizați centralizat de către institutele respective, în ordinea mediei generale din timpul studiilor, la câte un post. Se puteau face opțiuni în limita posturilor rămase libere, într-o ,,bursă” a posturilor care avea loc într-o zi fierbinte de vară. Emoțiile erau mari pentru cei care simțeau că aveau ceva de pierdut neputând alege serviciul sau locul dorit. Bursa era o teleconferință pe tară, pentru ca facultăți similare erau si în alte centre universitare. Un student căsătorit cu un coleg cu medie mai mare îl urma automat pe acesta. În ziua repartiției am fost chiar luați prin surprindere de mici lovituri de teatru: X se căsătorea peste noapte cu Y. Prilej de comentarii pline de invidie.

La fel ca în bancul cu Bulă numărul 23499 (bancurile trebuie să fi fost numerotate centralizat și ele) eu, cu media mea ,,stabilă” în jurul lui 7 (șapte) am nimerit undeva pe la 300 și ceva de km de capitala deși ținteam cumva să ,,prind” Piteștiul fiindcă Stockholm-ul, deși deja bine înșurubat în mintea mea nu era pe nicio lista dara dacă as fi avut o medie mai mica asa, la limita – 5 – poate l-as fi prins. Asa… era de ,,săpat” pentru ca în România, știți bine, ,,totul” se ,,rezolva”.

N-am să povestesc cum tot timpul prejudecățile mele de copil răsfățat erau date peste cap. Erau oameni blânzi, ,,haioși” în acest colțișor de tara. ,,Socializam” cu colegii de serviciu fără ca să am habar de notiune. După serviciu, la restaurantul din centru (trebuie să fi fost unul și bun), berea sau vinul, se scurgeau confortabil pe sarcofag, cum se exprima maistrul ,,Crocodanu’”.

Ca proaspăt inginer cu viitor luminos lucram la o fabrica high tech: sape, lopeți și târnăcoape, livrate pe piața ,,internațională” (Libia). Terminasem Metalurgia, care în mod nedrept era socotita aproape sinonima cu ratarea, dacă nu erai capabil de o Medicina, Stomatologie, Aerospațiale, Electronica sau Automatica. Restul facultăților (umaniste, you name them) erau pentru nenorociții muritori de foame idealiști Am prins din mers marile dileme ale firmei: de ce crapă cărămida din cuptoare după numai 3-4 luni și de ce planul se realiza, cum raporta fâstâcit, de fiecare data, maistrul șef de secție, doar ,,cantitativ” dar nu și ,,calitativ”. Asta însemna ca erau mult prea multe rebuturi.

Atunci în 1980 toamna, când se pregătea strângerea recoltelor, a explodat o mica bomba. Chiar în Băilestiul ,,eminamente agrar” dispăruseră ca prin minune gogonelele, castraveții, mălaiul și alte de-ale gurii care obișnuiau să fie în abundentă. Cum… și de ce!? Colegii erau perplecsi pentru ca asta ne făcea să fim ,,mai râu ca bulgarii”.

Chiar dacă știrea a fost introdusa discret în public, impactul ei a fost aproape imediat.

Nu a durat mai mult de vreo săptămână și cele doua cotidiene românești au început să tune și fulgere împotriva ,,hârciogilor”. X fusese demascat cu cămara plina de provizii – cartofi, mălai, zahar, ulei și faina – kilograme! Principalii vinovați erau scoși pensionarii care aveau mai mult timp să stea la cozile adevărate apărute în premiera. De la asta pana la ridicarea tuturor romanilor (mai puțin reprezentanții lor) la rangul de ,,viermi” nu a mai fost decât un pas. Imediat, cu ajutorul doctorului Mincu au apărut normele de ,,alimentație rațională”. Teza era ca romanii mănâncă cel mai mult dintre toți europenii. Eram revoltați pentru ca știam ca noi de felul nostru ciuguleam ca niște vrăbiuțe. Mai târziu, undeva într-un viitor îndepărtat, aveam să constat cu stupoare ca, în cazul ,,romanului mediu” (excluzându-i pe cei cu deosebita nedare de mana sau cu ,,gărgăuni la cap”) acesta era un adevăr. Obiceiul de a înfuleca fără noima dublat de băutul fără măsură era, și mai este și astăzi, un numitor comun. Este mândria gazdei să-și alerge în jurul mesei oaspeții care cumva ar ar da dovada de impertinenta de a manca și bea cumpătat Este musai să vadă lumea ,,ca mai avem” ca nu suntem nicidecum niște ,,muritori de foame” ci trăim în belșug. Am fost odată martor la una din multele scene penibile în care paharul meu era umplut cu sila cu o jumătate de litru de Whisky iar fiicei de 13 ani i se turna cu forța niște ,,lichior” străin, care imediat s-a dovedit a fi șampon – primele semne au fost spumele la gura.

Dar atunci refuzam cu vehementa nedreapta învinuire, pentru ca venea din gura dictatorului devenit antipatic, și în lipsa unor modele pe care să le vedem cu proprii ochi. Tot romanul spune ca gura păcătosului adevăr grăiește.

Nu am înțeles niciodată de ce în decurs de vreun an doi au dispărut toate alimentele din magazine și restaurante. Zeci de metri de rafturi și vitrine erau pline cu borcane cu conținut decolorat de compot Și morcovi în apa. Laptele a devenit o problema strategica iar cel procurat de pe la tara de la câteva biete vaci se transforma imediat într-un lichid de culoarea și gustul fierii. ,,Gurile rele” (nu exista niciun fel de informație în care să ai încredere) dădeau vina pe TBC. Apa pe care o luam de la izvor din centrul Piteștiului ca să nu o bem pe cea de la robinet (când nu era oprita cu orele): gălbuie, cu miros de peste, cu picioare și aripi de muște, plus temuta și invizibila Giardia prin ea. Tot gurile rele, destabilizatoare, șopteau ca apa de izvor trece mai întâi peste cadavrele din mormintele cimitirului din deal.

Apoi au apărut cotele lunare de ulei, faina și mălai, bonurile la pâine. Laptele se dădea pe rețeta medicala pentru copiii pana la 5 ani. ,Lumea bună” făcea rost pe sub mână de lapte praf Humana proveniență occidentală.

Unde se duceau toate acestea?! Mă tem că nici acum nu știm bine.

Rezistăm (= ne ,,descurcăm”)

Pe principiul acțiunii și reacțiunii, un organism stresat își construiește mecanismele de apărare și compensare. Bineînțeles, pe seama unor pierderi colaterale.

În mod aproape inexplicabil, când și benzina a fost raționalizată la o cotă, niciodată știută, de 15-25 litri pe lună, când cafeaua a dispărut, înlocuită de un amestec dubios ,,cu înlocuitori” numit în batjocoră ,,nechezol”, am reușit să ne asiguram rația lunară cumpărându-le la preturi incredibile. Un salariu bun, de inginer cu 6-7 ani vechime era de 3000 lei. Nu pot sa-mi explic nici acum cum puteam da la negru 800 lei pe rația de cafea (un kilogram), 6-700 lei pe benzina (20 lei litrul, în loc de 9 lei oficial) și câte și mai câte.

Tot atunci am început să ne dezbinam și să ne și solidarizam în același timp. Exista o minoritate, tineri de vârsta noastră, puțin trecuți de 30 ani, pentru care aprovizionarea, concediile în străinătate nu erau o problema. Noi ceilalți ne simțeam excluși și câteodată ne mai bucuram de privilegiul de a culege câteva firmituri oferite de o cunoștință mai binevoitoare din înalta societate. Câteodată erai în compania acesteia, având acces la ultimele producții pe caseta video cu Bruce Lee și alte spălări de creier. Cultura video tocmai exploda în tot Occidentul iar noi, dacă nu voiam să ne mulțumim cu 10 minute ,,Mihaela” (desen animat insipid) și cu ,,Actualitatea economica” (total doua ore pe zi la Televiziunea Roman) trebuia să punem jos 25000 lei (8-9 salarii lunare) pentru cel mai simplu aparat. Însăși posesia unui video te transforma într-un subiect șantajabil de către structurile represive ale statului. Teoretic, achiziționarea unui obiect din străinătate era considerată o încălcare gravă a legii valutei, iar vizionarea casetelor video era considerată aproape sinonima cu consumul de pornografie , strict interzis de autoritățile dictaturii.

Aș avea multe de spus

Spațiul unui singur articol este insuficient pentru a veni cu amintiri reprezentative și a putea face comentariile necesare cat și o sinteza de pe urma căreia cineva (noi, cei care nu ne-am putut împărtăși unii altora experientele atunci dar și cei nenăscuți sau de vârsta prea fragedă) să tragă foloase.

Senzația de neputință e copleșitoare. Iar dacă printr-o minune o astfel de încercare ar reuși, planează amenințarea desființării ei prin atitudinea negationista a unor cinici, nu puțini la număr.

De exemplu, am vorbit prea mult de lipsa alimentelor. Pana la urma nu asta a fost principala mea problema atunci. Mi-am construit sofisticate mecanisme pentru a o escalada. Am reușit, în ciuda faptului ca prin 1985 erai deja în afara legii dacă erai ,,prins” cu o ciozvârtă de carne de vită, vițel sau miel. Cu cat ni se interzicea mai mult, cu atât deveneam mai îndârjiți și mai imprudenți. Dacă înainte te mulțumeai cu 1-2 kg de carne, acum am fost în stare să vin acasă la bloc cu un vițică întreg transportat în pătură pe post de ,,Maica Mare cea Bolnavă” – mai bine zis, ,,Bunica, mea Vițica”.

Lucrurile nu stăteau mai bine nici la serviciu. Lucram la Fabrica de Motoare Electrice, o unitate industriala ca orișicare alta, dar care prin aerele pe care și le dădea conducerea (îmboldită probabil de actorii represiunii din județ) părea a fi o ditamai întreprindere militarizata. Ca inginer se aștepta de la tine să dai sancțiuni pe banda rulanta. Șeful personalului, un coleg de nici 35 ani și-a pus capăt zilelor după ce luni întregi a fost tracasat de conducerea fabricii dar și de subalterni (coconite neveste de ștabi de la județ plasate într-un post călduț). Nu fusese ,,suficient de dur” cu personalul fabricii.

Se poate spune ca în fiecare an din ultimul deceniu al comunismului se strângea șurubul cu o tura întreagă. Devenea de doua ori mai greu cu fiecare an ce trecea.

Conștiința ca nu sunt liber, ca îmi aparțin, spaima ca viata ne era pusa în pericol prin neglijentele la care eram supuși (în 1984 explozia elctrocentralei nucleare Cernobal, după o scurta perioada în care presa a informat populația, s-a lăsat o tăcere care înspăimântă) senzația continua de umilință, deznădejdea ca trăiești într-o enorma închisoare în care eventual te puteai simți cat de cat bine. Acestea erau coordonatele vieții noastre

Când grotescul abundă

As mai putea să (re) amintesc legea prin care circulația se oprea la pe toată perioada sezonului de iarna și era din nou permisă la date niciodată cunoscute (bunul plac). Interdicția de a circula duminicile cu sau fără soț, în funcție de numărul mașinii Acestea au durat de prin 1984 pana la căderea dictaturii comuniste.

Ploconirea în fața celor care ne vindeau la preturi cel puțin duble, ,,pe sub mână” cate ceva.

,,Colții securității” pe care o simțeam prin apropiere. De prin 1987 am fost loviți de o psihoza națională. Crezându-ne urmăriți, sau, mai bine zis ca să nu riscam inutil, stăteam cu perna pe telefon, despre care se zvonea ca ar putea fi folosit și în stare închisă pentru interceptare.

Săptămânal eram trimiși cu forța la munca câmpului, adesea în remorcile cu gratii luate de la penitenciar.

Spaima de a putea primi vizita unui străin sau prieten stabilit în străinătate Prin 1985 am încercat-o pe propria piele când am avut invitat la cina pe un prieten din Suedia. Ne-am lungit și, după terminarea mesei și a discuțiilor prietenul s-a întins să se odihnească, plecând acasă cu taxiul spre dimineata. Era considerată încălcare a legii să permiți prezenta acasă a unui străin după miezul nopții – aceștia trebuia să fie cazați numai la hoteluri, pentru ca statul să nu fie păgubit de sursa de ,,valuta”.

După câteva zile am fost chemat la ,,Securitate”. Am recunoscut, scârbit, pentru care am plătit o amenda de vreo 2-3 salarii lunare. Dar nu asta ma înspăimântă ci amenințarea lor ca nu voi mai primi niciodată un pașaport.

Epilog

În vara lui 1989 am reușit să ,,distrag atenția” autorităților. Sugerând ca as folosi concediile în tarile socialiste pentru a ma aproviziona cu ceea lipsea în tara, și ca voi generos la întoarcere, am primit în mana pentru ultima oara pașaportul meu și al soției, pe ele cu un formular-stampila pe care era scris de mana ,,Ungaria-Cehoslovacia-RDG” încadrate de tilde.

La ieșirea din tară, Suedia tocmai introdusese viza pentru romani, pentru prima oară.

Pentru a putea primi aceste pașapoarte a trebuit să fac demersuri extraordinare să ma transfer de la fabrica în care lucram la un institut mai omenos, Institutul de Proiectări Județene Transferul, care era un prilej pentru autorități ca să te șantajeze, a fost și el în sine o aventura. Întâmplarea a făcut ca vecina soției mele să fie căsătorită cu însuși ministrul industriei. La rugămințile ei, ministrul l-a sunat pe directorul care teroriza 3000 de salariați rugându-l să-mi aprobe transferul. Nu avea mare lucru de pierdut cu asta. În fond,  pentru el si nu numai, eram un nimeni.

Replica directorului, povestită mai târziu de ministru m-a umplut de spaimă: ,,NU! Dacă pleacă de la mine ăsta fuge în Suedia”. Făcusem totul atunci ca planurile mele de a fugi din tară să fie un secret bine păzit. Practic nu exista niciun suflet, nici părintii mei sau al soției, care să stie de asta. Și totuși, acest monstru, care îmi intercepta până și gândurile, din exces de zel, de bună voie și nesilit de nimeni, își arogase dreptul să mă tină legat pe vecie. Ar fi fost în stare să mă dea în primire celui care i-ar fi urmat la conducerea întreprinderii. Făceam parte din inventar.

Ieit din tară, în drumul spre Germania Democrată nu aveam niciun fel de idee cum vom ajunge în Suedia. Nu aveam cum să ne informăm, iar tot ce știam este ca încercarea de a ieși din RDG fără ca pe pașaportul nostru să fie scris Suedia se va solda cu arestarea noastră și stigmatizare pe vecie în tară.

Pentru ca în Germania Democrata încă era normalitate am putut găsi culoarea potrivită de cerneala cu care sa-mi umplu stiloul. Mi-a luat vreo trei ore ca să măsluiesc cele două înscrisuri din pașapoarte, ștergând tilda finală, adăugând numele Suediei și scriind apoi tilda la loc. Trebuia șters cu lama peste hârtia cu filigran a pașaportului, dar din fericire acolo la magazine se găseau și lame de ras!

În prealabil, făcusem, plin de spaimă, o vizită la Ambasada Suediei din Berlin, unde consulul mi-a spus relaxat ca voi primi viza la frontiera suedeză (de stampila din pașaport se sinchiseau doar țările comuniste) pentru ca părăsisem România după introducerea cerinței de viză. A fost o ușurare enormă.

Ideea de a scrie pe pașaport ne-a dat-o la telefon o prietenă inimoasă din Suedia. Nici ei nu știau mai mult dar ea a fost singura care a îndrăznit să-și ia răspunderea.

Odată pașapoartele puse la punct pe un câmp gol în afara Sassnitzului (de unde se lua feribotul) am avut surpriza să constatam ca suntem urmăriți de o mașină est germana. După câțiva kilometri ne-au lăsat în pace. Am așteptat și noi pană la următorul feribot după care, pentru ca nimic nu s-a mai întâmplat, am intrat cu mașină în raza îngrădită a portului turistic. După trei controale succesive, la care nu ți se spunea niciun cuvânt, am nimerit – se lăsase deja întunericul – în fața gheretei a doi milițieni de frontiera. Încercam să par relaxat la volanul mașinii. Milițienii au început plictisiți să răsfoiască fiecare câte un pașaport.

La un moment dat, unul din ei s-a oprit din răsfoit și a devenit atent. A apropiat pașaportul de un imens tub de neon, l-a răsfoit cu atenție înapoi și înainte. I-a atras atenția colegului care a făcut și el același lucru după care s-au sfătuit puțin în spatele geamului gheretelor. Mi-au făcut semn să ma apropii.

Mi-au întins pașapoartele mormăind ceva – nu știam dacă era de bine sau de rău. Atunci a apărut un personaj, tot în uniformă, dar zâmbitor și amabil. Era angajatul suedez al feribotului care ne-a invitat să cumpăram bilete. Bineînțeles ca am cumpărat demonstrativ bilete dus-întors.

Peste câteva ore, după miezul nopții, la biroul politiei de frontiera suedeze, cu un trosnet îngrozitor, în pașapoartele noastre s-a împlântat câte o ștampilă cu coroana regală. Ne-a fost clar că nu mai e cale de întoarcere – cu atât mai bine, am spus.

Am pornit mașina bâjbâind după drumul care credeam că trebuia să ducă spre capitală (de frica controalelor în România nu luasem nici măcar o harta rutiera cu Suedia) și pe un ton solemn le-am spus soției și fiicei, atunci de 8 ani, că asta a fost ultima noastră minciună. Pe amândouă le-au podidit lacrimile. 13 iulie 1989 – Epoca Luminilor luase sfârsit…

…

Ne-am ținut de cuvânt.

Acest articol a fost publicat duminică, 11 martie 2012 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.