ACUM.TV

Sfârșitul sesiunii de iarnă din 1978 ne-a adus o veste bombă.Va trebui să plecăm la canal.

A două zi ședința cu anul nostru într-o aulă a facultății de mecanică din cadrul Institutului Politehnic din Cluj.Ni se explică că vom avea onoarea să reprezentăm județul Cluj în tabara de muncă a șantierului tineretului de la Canalul Dunărea-Marea Neagră.  Vom purta steagul brigăzii Napoca III. Echipa  va fi formată din 50 de băieți, ceilalți băieți și fetele din anul nostru vor face practică de atelier sau de uzină. Durata lucrărilor din 1 Martie până în 31 Mai. Cursurile se vor relua la vară  fără practica  normală  specifică formării noastre ca viitori subingineri TCM.

Zilele următoare a încercat să scape cine a putut, s-au obținut tot felul de certificate medicale,  s-au pus în funcțiune pilele. O treime din 75 de băieți avea șansa să rămână cu fețele.

Seară în ultima zi din februarie noi cei 50 am fost prezenți în gara  CFR Cluj. Atmosferă de plecare în armată. Ni s-a pus ladispoziție un vagon atasat la un accelerat.

La început liniște, dar încet-încet ies la iveală bunătățurile de acasă sub formă solidă și lichida. Nu trece mult timp și vagonul începe să răsune de cântece, unele improvizate. Un fragment reținut în memoria mea sună cam așa: – „Și I.T. vine cu noi, nu-l mai vedeți înapoi… Că poate vine un val…..”

I.T. a fost un asistent de la facultate, desemnat conducătorul brigăzii noastre. Bineînțeles că nu l-a luat niciun val, s-a întors după trei luni sănătos și bronzat.

Sosim dimineață în gara din Cernavodă, coborâm cam amețiți după chefuiala din tren și nesomn. Tabăra noastră se afla undeva în afara orașului și lângă tabăra muncitoreasca. Clădirile…niște barăci din PFL, camere cu cinci paturi….condiții de cămin.

Careu, discursuri în limbaj de lemn despre importanta menirii noastre acolo.

O impresie bună la primul prânz, mâncarea la cantină e destul de plăcută.

A două zi echipați de lucru cu salopete, bocanci, căști și bineînțeles sculele pentru nivelul nostru de pregătire (lopeți, târnăcoape, hârlețe) plecăm la lucru . Ne transporta un autobuz. Noroi peste tot, abia trecuse iarna, roțile înotau în fleșcăială pe drumurile șantierelor. După câteva săptămâni însă părea să fi fost o plăcere față de praful în care s-a transformat tot noroiul și mai ales după ce s-a ridicat în aer în urma roților sutelor de mașini și utilaje.

Muncile executate de noi erau: săpatul, lopătatul, încărcatul diferitelor materiale.De obicei eram feriți de locurile periculoase. Acolo erau folosiți militarii și pușcăriașii.

Purtatul căștilor era obligatoriu, și nu fără rost, aveau să demonstreze în câteva rânduri pietrele căzute din cer după câte o explozie controlată. Se dinamita în zonele stâncoase pentru execuția viitoarei ecluze. Cu ceva timp inainte de explozie ne avertiza sirena sa ne adapostim.

Era cam plictiseală la canal, muncă monotonă. Duminicile mai întrerupeau monotonia, de obicei eram liberi și puteam ieși cu bilet de voie în oraș sau făceam o vizită în Constanța.

Mai erau zilele cu ploaie. Dacă pornea ploaia, nu se oprea o zi, două și nu ne scoteau la lucru. Erau momente prielnice pentru cărți (de obicei poker), rummy, șah.

Chiar deasupra patului meu pătrundea apa prin acoperiș. Prima data m-a surprins noaptea în somn, și m-a făcut să sar din pat crezând că-i un coleg care face glume proaste cu apa. Realizând totuși sursa umezelii care picura pe fața mea, am tras patul din calea sa si continuam somnul.

Datele următoare picăturile au devenit sursă de plăcere, știind că nu mergem la lucru. Trăgeam patul și-i avertizam cu un strigăt fericit pe colegi:”dormiți fraților liniștiți, mâine avem zi de poker.”

Unii colegi cu pasiunea pescuitului au nimerit în raiul practicanților acestei preocupări. Canalul vechi, pornit la construcție în anii 50 cu participarea forțată a „dușmanilor poporului” era la vreo 100 metri de tabără. Lucrarea s-a abandonat atunci, dar cât s-a făcut s-a umplut cu apa din Dunăre și era plin de pești.

Eu n-am avut niciodată răbdarea suficientă pentru acest sport, dar am avut norocul într-o zi să găsesc la locul de muncă o broască țestoasă mărișoară, aproape cât casca de pe cap.A fost o surpriză, până atunci n-am văzut asaceva decât în poze. Este un soi care trăiește în Dobrogea, de culoare maroniu spre gri. Nu știu ce am avut în cap, cred că m-am gândit s-o aduc la sfârșit acasă, că am cazat-o în cameră. M-am împrietenit cu ea, dar nu cred că și ea cu mine, că se ascundea tot timpul unde apuca. Îi aduceam de mâncare și apa, dar niciun semn că se atingea de ceva.

Așa a stat câteva zile cu noi, până când n-am aflat de intențiile criminale ale unui coleg, care a prevazut pt. broasca mea un strălucit viitor pe post de  „scrumieră”. În seara aceea i-am dat drumul pe malul canalului.

Șantierul Tineretului avea mai multe locații,  de-a lungul canalului viitor, cred că patru în total. Fiecare găzduia câte 9-10 brigăzi din diferite județe. Între brigăzi se desfășura o întrecere socialistă, la sfârșit cei mai buni  plecau cu un trofeu acasă. La plecare din Cluj ni s-a atras atenția că n-ar fi frumos să stricăm tradiția după brigada Napoca II, care a ieșit pe primul loc. Cum am reușit, vă voi spune data viitoare.

Acest articol a fost publicat duminică, 11 martie 2012 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.