Am scris cele ce urmeaza intrand intamplator pe facebook de 4 martie, unde am dat peste o amintire de-a unei prietene din copilarie, Lavinia, pe care cutremurul a prins-o in cladirea teatrului Bulandra, sala Schitu Magureanu… Lavinia, absolventa a IATC-ului si parte din distributia piesei ‘Raceala’ de Marin Sorescu, descria pentru prietenii de pe site primele impresii de atunci… Am fost oarecum surprins ca, pe parcursul zilei, imi aminteam de relatarea ei, in mijlocul obligatiilor curente, gandindu-ma doar ca nu mai faceam legatura intre data de 4 martie 1977 si ceea ce mi se intamplase si mie, chiar in acelasi loc…. Seara, ajungand acasa, am scris aproape fara intrerupere, urmatoarele:
…..Eram tot la Bulandra, in ‘Raceala’… Intrasem cu ‘Song’-ul sa facem partea muzicala a piesei, dar primisem si un rolisor in care intram de pe scena cu replici… Era primul spectacol de dupa premiera care avusese loc cu doar cateva zile mai devreme… Cand a inceput cutremurul eram cocotat pe o scara de metal, peste nivelul reflectoarelor, urmand sa cobor in curand (faceam parte dintr-un fel de echipa de ‘comando’ a ostenilor romani, iar ideea regretatului regizor Dan Micu era cumva de efect…). Lucrurile au inceput sa se clatine in jurul meu, am auzit strigatele de „cutreeemuuuur’, au cazut si vreo doua lumini, sau una din ele a exoplodat din cauza vreunui scurt… Am inceput sa cobor spre scena, in sala se auzeau tot felul de tipete (unele, bineinteles, isterice…) si cineva a strigat din public „Liniste, idiotilor!!… Vreti sa muriti ca niste sobolani!!! Liniste!”… cu efect (terapeutic) miraculos!
Am auzit diferite chemari, inclusiv vocea lui Ogasanu strigand dupa Vali, sotia sa, ajunsesem intre timp la usa din afara scenei (dadea catre ‘avizierul’ de care vorbeste Lavinia), pe culoar se vedea lampa mare clatinandu-se si cadrul ferestrei parca luand forme ciudate (m-am intrebat uneori daca partea cu fereastra n-a fost decat in capul meu, mai tarziu!), trecusera probabil vreo 20-30 de secunde, auzeam inca un uruit… M-am gandit, amuzat (!!!???), cat de absurd ar fi sa mor asa… Am avut timp chiar sa remarc cu neplacere cum, in graba cu care actorii si figurantii incercau sa iasa cat mai repede in strada, unul dintre actorii-vedeta a impins-o pe Tania Filip, sa iasa el inainte… (Tania, care ulterior a ajuns actrita, avea la vremea aceea 16-17 ani, abia intrase in Song, si era ca o… nuielusa de fragila…). Am luat-o de mana, era intr-adevar panicata… probabil ca se oprise cumva incurcand circulatia …. am ajuns in strada si am tinut-o in brate o vreme sa se linisteasca…
Dupa doar cateva minute a aparut fratele meu, Valentin… (El fusese deja la premiera piesei… cutremurul l-a prins pe strada la Universitate… A vazut cu ochii cazand ‘Dunarea’, ‘Intercontinentalul’ clatinandu-se, auzind desigur si zgomotul prabusirii blocului unde s-a prapadit Toma Caragiu… A luat-o in goana catre Bulandra, pe ‘6 Martie’, observand cladirile avariate si – cum mi-a spus mai tarziu – gandindu-se, ca student la arhitectura, ca structura cladirii teatrului era de acelasi tip cu cele care se prabusisera…. Frate-meu stia ca in sala Bulandra, in afara de mine, se aflau parintii nostri – care nu fusesera la premiera – precum si Magda si Noni – prietenii mei cei mai buni la vremea respectiva – invitati special de… ziua de nastere a lui Noni…. ).
Am aflat atunci de la Valentin despre nenorocirile petrecute… aparusera intre timp in strada si parintii nostri, impreuna cu Noni si Magda, sanatosi… Ne-am retras cu totii in jurul statuii lui Kogalniceanu, unde se adunasera si oameni speriati, iesiti din blocurile dimprejur… In alte timpuri am fi facut haz de amestecul acela straniu – haine civile printre costume stilizate de tarani romani si de turci… Mi se pare incredibil ca atunci, dupa o vreme, cand ne-a luat si cu frig, ‘actorii’ s-au inapoiat in cladirea Bulandrei, sa se schimbe in hainele civile… Noi, ‘songhistii’ si cei cativa studenti de la teatru care aveau tot ‘rolisoare’ in piesa si cu care imparteam un vestiar la etajul intai, ne-am imbracat pe intuneric, gasindu-ne pe pipaitelea ce era al fiecaruia… Am aflat ulterior ca se pot prabusi cladirile si dupa o vreme… Zidul de la cabina respectiva era crapat vizibil… (adica dupa ce am constatat ulterior)…
Am mers cu ‘ai mei’ intai la casa parintilor – in capul Cismigiului, pe Schitu Magureanu… Calcanul cladirii vecine se prabusise pana la etajul trei, facand gramada de caramizi de un metru jumate… Se putea intra insa pe scara noastra, catre apartament, iar inauntru lucrurile erau… ‘bine’… cazusera si se sparsesera doar cateva obiecte… Am plecat cu Noni si Magda catre C A Rosetti, locuiau langa Scala, si acasa o lasasera pe Irina, fetita lor, cu Mamaie… Desi linistiti oarecum de Valentin, (cladirea unde stateau nu ar fi avut structura celor cazute), cred ca aveau si ei nevoia sa fim impreuna, si sa vorbim… I-am lasat si pe ei acasa, (dar am tras intai o tuica, in strada, si am fumat o tigara, pe fuga, in semn de… usurare!) Cu noi sa afla si Corina Stan, studenta la teatru si parte din distributie, care ni se alaturase ca sa nu mearga singura pana acasa, langa in Pta Rosetti, auzind ca oricum mergem in zona si o vom conduce si pe ea….
Ajunsi aproape de statuia de pe ‘Republicii’, am dat nas in nas cu… taica-sau, care a inceput sa urle la Corina, cum ca de ce n-a venit glont acasa…. Desigur, neliniste de parinte… dar pe mine m-a apucat revolta.. si am inceput eu sa tip la el, cum adica, in loc sa se bucure ca o vede intreaga, cand s-au prabusit blocuri si sunt cu siguranta multi morti, etc… Era prima mea ‘rasuflatoare’ din socul in care ne aflam cu totii…. Nu mai stiu ce am mai zis eu, el n-a raspuns, iar eu cu frate-meu am luat-o indarat catre Scala…. (Am aflat mult mai tarziu ca taica-sau era de fapt colonel cu ‘grad mare’, nu cred ca ridicase vocea la el vreodata un ‘putzoi’ ca mine… ).
M-am plimbat cu Valentin pe strazi, prin toate zonele afectate… pe langa Armeneasca, pe strazile intunecate, bantuiau masini cu faza mica aprinsa, din cand in cand vedeam cate un foc arzand… se auzeau si vaicareli si plansete…
Am ajuns acasa in Schitu pe la 3 dimineata, am adormit abia spre ora cinci si m-am sculat la 7, cu grija ca aveam o intalnire de servici la ora 9 (!!!) Lucram pe vremea aceea, abia absolvent de la engleza, pe un post ‘facatura’ la… Centrala de Constructii Montaje, si fiindca eram traducatorul materialelor tehnice, am primit sarcina sa ma intalnesc la hotel Dorobanti cu Mr. Cecil Witherow, expert ONU in structuri de rezistenta cladirilor (sic!) si pe care sa-l aduc la Centrala pentru discutii tehnice… M-am dus la intalnire nauc, cu un sentiment al datoriei pe care mi-e greu sa il descriu acum decat ca efect al starii psihice speciale in care ne aflam cu totii! Mr. C.W. mai ca nu si-a facut cruce cand a fost chemat de la receptie, in hol, si m-am prezentat… M-a invitat la o cafea, desigur, spunandu-mi ca ii este clar ca intalnirea cu directorul a cazut… I-am povestit ce mi se intamplase mie, el aflase stirile… dar nu parasise hotelul de cand sosise in Bucuresti…. in dupa amiaza zilei de dinainte…
Se pare ca aparitia mea la hotel, in acea dimineata, si starea de surexcitare in care ma aflam, i-au facut oarece impresie, intrucat la intalnirea cu Directorul General, peste cateva zile, Mr.C W. a declarat ca reusit sa vorbeasca intre timp la ONU si s-a aprobat echipment special de interventie in valoare de 20 milioane de dolari…. Aveam sa fiu chemat dupa cateva luni de Director si intrebat ce relatie speciala am avut cu acest… ‘individ’, incat sa faca un asemenea gest…. Am revenit deci din cutremur in… comunism.
Am scris mai mult decat credeam ca o sa fac, pornind de la amintirea Laviniei… M-am mirat cumva ca e singura care a mentionat cutremurul…. Apoi mi-am amintit ca nici eu nu mi-am amintit de el anul trecut… Am retrait aici primele 12-14 ore de atunci, in care ‘psihicul’ mi-a intrat automat in starea de defensa unde sentimentele traite sunt inregistrate parca in alt loc decat impresiile si detaliile momentului, trairi care te ajung din urma cu mult mai tarziu, si nu neaparat deodata… Asa cum mi-am reamintit astazi, doar pentru ca am intrat pe facebook dimineata, vazand postarea Laviniei… Uitasem si ca e 4 martie… Mi-am amintit si ca uitasem ca astazi era ziua lui Noni, care s-a prapadit si el intre timp…