caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Apostoleasca

de (11-3-2012)
9 ecouri

– Ieri am văzut-o pe Apostoleasca, spuse madam Popescu în timp ce scotocea în poșeta voluminoasă cât o geantă de voiaj. Scoase un evantai chinezesc de hârtie, îl desfăcu și începu să-l vânture în dreptul feței.

Madam Zamfir, căreia îi fusese adresată informația, tocmai turna cafea dintr-un ibric în cele două ceșcuțe de pe măsuța joasă dintre canapea și fotoliu, cu grijă să nu strice stratul de caimac. Se întrebă în sinea ei, ”Cine-o fi Apostoleasca asta?” Aroma cafelei se răspândi în aerul stătut din garsonieră. Jaluzelele erau trase la ambele ferestre, blocând lumina soarelui de după amiază dar și bruma de briză de-afară.

Tocmai atunci urletul strident de sirenă străpunse liniștea camerei— o mașină de pompieri, sau poate o ambulanță, urmat imediat de o altă sirenă. Mâna în care ținea coada ibricului începu să-i tremure. Așa pățea ori de câte ori auzea sirene, începea să tremure și-și amintea de ambulanța care i l-a luat pe Zamfir pentru totdeauna. Au venit, l-au ridicat, și gata. ”Pompieri,” decise madam Zamfir, încercând să-și controleze tremurul mâinii, să nu verse cafeaua pe de lături. Zgomotele stridente o nervozau, îi creau o stare de panică.  Aici la New York  tot timpul se întâmplă câte ceva, ba foc, ba accident și sirenele urlă zi și noapte. Mai avea și ghinionul că apartamentul ei de o cameră să fie  la parter și la stradă. A fost cel mai ieftin pe care l-a putut închiria. Cum să nu regrete apartamentul de la București, din Berceni? Două dormitoare, etajul nouă, balcon încărcat cu ghivece de mușcate albe și sângerii. Ce-a mai plâns după mușcatele ei! Avea priveliște, avea aer, vedea cerul, doar când se strica liftul trebuia să urce sacoșele pline nouă etaje, și nici apa nu ajungea întotdeauna până sus. Cada de la baie era veșnic umplută cu rezervă de apă. Dar tot era mai bine ca aici.

-Apostoleasca arăta jerpelită rău, continuă madam Popescu. Flac-flac-flac făcea evantaiul din mâna ei. –Am auzit că doarme pe sub poduri cu cerșetorii. Era cu una, o cioroaică din alea grase cu popoul cât o baniță, abia mergea de grasă ce era, nu știu ce tot scotoceau într-un chen de gunoi.

Pufni dezaprobator, ațintind-o pe madam Zamfir cu o privire avunculară. ”Ochi de pradă,” gândi madam Zamfir, așezând farfuriuța cu ceașca de cafea aproape de madam Popescu. ”Chenuri!” O amuza păsăreasca asta, nici românească, nici englezească, vorbită de românii din diasporă. Ce, nu poate să spună cutii de gunoi? Trash cans au devenit chenuri în păsărească. Nu-i vorbă, ca să fie sinceră, și ei îi mai scăpau astfel de mutilări verbale.

-Cine-i Apostoleasca? întrebă madam Zamfir, așezându-se în fotolul din partea opusă canapelei. Se foi un pic, să-și așeze fesele mai comfortabil în groapa din șezutul fotoliului, parcă stătea pe colacul unui closet. Pusese ea o pernă dar nu era suficient. De aceea nici nu-l oferea musafirilor. O vechitură târâtă de pe stradă în miez de noapte, să n-o vadă vecinii. Nu se îndura să dea bani pe mobile noi. Economisea cât putea, pentru zile negre, nu știi niciodată ce te-așteaptă aici, printre străini. A muncit la fotoliul ăsta de s-a spetit, l-a șpreiat cu dezinfectant Lysol, i-a cusut o învelitoare nouă, i-a țintuit pe dedesubt o bucată de cearșaf vechi că-i curgea umplutura. N-a spus la nimeni. Chiar și pe ai ei i-a mințint că i l-a dat o vecină din  bloc, și gata. La fel și cu canapeaua, tot de pe stradă. Micile ei secrete.

-Ei cum, nu-mi spune că n-o şti! Apostoleasca . . . aia de-a venit după fata ei, dar au dat-o afară . . . Madam Popescu se opri ca să sufle în ceșcuță, ţuguindu-şi buzele subţiri, după care sorbi delicat din cafea.

”Oare n-am venit aici noi astea, femeile bătrâne, după copiii noştri?” îşi spuse madam Zamfir, încleștându-și degetele în poala rochiei. Așa a fost și cu ea. Fiica şi ginerele ei au adus-o aproape forţat la New York, aici în Queens, să le crească băiatul. Care băiat acum nici nu mai vrea să vorbească româneşte cu ea, ba chiar o face proastă în faţă (old stupid) şi când ea se plânge fiică-sii, Marinela râde şi zice că n-are ce să-i facă lui Ken—l-au botezat Ken, parcă alt nume românesc n-au găsit—că aşa sunt toţi copiii la vârsta lui, mami, nu mai pune la inimă că trece. Uite că nu trece. Te arde pe suflet ca un fier înroşit în foc, că tu ai făcut sacrificii, ţi-ai lăsat casă şi pensie şi ai venit aici printre străini să slugăreşti până cazi în brânci şi pe deasupra să mai fii făcută și old stupid.

-Bună cafea mai faci, madam Zamfir. Dar zău, ar trebui să-ţi pui un eăr condişinăr, nu te supăra. Pe căldura asta te sufoci, zău aşa.

”Da, şi să plătesc o sută de dolari la electricitate,” gândi madam Zamfir. Tare, spuse, -Da, o să iau unu. Mi s-a stricat ventilatorul taman acum în plină vară.

Ventilatorul, o vechitură, fusese și el adus din subsolul blocului, dar asta nu era nevoie s-o spună.

-Că n-o costa o avere, replică madam Popescu pe un ton subțire. Lăsă farfuria cu ceșcuța pe macrameul de pe tăblia măsuței, după care vântură viguros evantaiul, răcorindu-și subțiorile și fața uscățivă. Nasul acvilin îi dădea un aer de pasăre de pradă de te treceau fiori când erai în preajma ei. Madam Zamfir simţea acei fiori alunecând pe şira spinării la un loc cu picăturile de sudoare.

-Auzi, Apostoleasca asta a venit cu trei mii de dolari, continuă madam Popescu. –Nu știu cum a putut să-i scoată din țară. I-a dat toți banii fetei ei și uite-acum, a ajuns homlesă. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. I-am spus și lui Vintilă, eram cu Vintilă, tocmai ne duceam la mașină, fusesem la groseria aia ținută de bănățeni din Sunnyside, știi care. Cam scumpicei dar au cârnați cabanoși de bună calitate  și Vintilă e mort după cabanoși și—

-Îmi aduc aminte acum, o întrerupse madam Zamfir, care tot nu-și aducea aminte cine putea să fie Apostoleasca.

-Eram sigură că o cunoști. Tocmai îi spuneam lui Vintilă, uite-o pe Apostoleasca în ce hal a ajuns. Să umble prin gunoaie cu o cioroaică după ea. Si a avut bani la viața ei, crede-mă, i-a făcut din bișniță, așa zice și Vintilă, și nea Pavel zugravu’. Îl știi pe nea Pavel, nu-i așa, toată lumea îl știe că zugrăvește la toți.

Madam Zamfir nu-l știa nici pe nea Pavel zugravul. Poate era tipul ăla despre care vorbeau două femei la coadă la magazinul armeanului Baruir din Sunnyside, unde stătuse la coadă să cumpere telemea, ziceau femeile alea că zugravul Pavel este un excroc, te jupoaie de bani și face treabă de mântuială. Dac-o fi același Pavel.

-Cică nea Pavel a cunoscut-o la București, făcea bișniță cu aur și haine aduse de la Istanbul. Cum ajungea Apostoleasca acolo la Istanbul nu știu că doar nu oricine obținea pașaport—

-Ce căuta în chenurile de gunoi, doar nu mâncare? întrerupse madam Zamfir.   ”Doamne ce soartă,” se înfioră în sinea ei. ”Să ajungi să-ți cauți mâncarea în gunoi. Pentru asta ai venit în America? Mai bine stăteai cu Ceaușescu, așa nebun cum era, tot mai găseai ceva prin magazine.”

-Culegea chenuri de pepsi, de bere, sticle goale. Cioroaica împingea un şopingcart plin cu saci de chenuri. Crec că le duceau la vreun supermarket să le vândă. Când am trecut pe lângă ea, m-am făcut că n-o văd. Să nu se simtă prost . . . înţelegi, că doar sunt un om delicat, şi Vintilă la fel, dar am văzut-o în vitrina magazinului că s-a uitat la noi. Apostoleasca ne cunoaşte, doar a fost şi la noi în casă. Atunci ai cunoscut-o şi mata, ţii minte? Era a doua zi de Paști, acum vreo doi ani. Ştii că eu dau masă de Paşte de două ori, o dată cu ai mei, a doua zi cu femei și bărbaţi singuri, care n-au la cine să se ducă, îi adun la mine că tot am resturi de la masa cealaltă.

Madam Popescu îşi împinse bărbia ascuţită cu un gest de demnitate generoasă.

Madam Zamfir îşi aminti de acea masă unde nu ştia nici acum de ce s-a dus. Să mănânce pomana Popeascăi? Ce prostie, doar avea şi ea mâncarea ei, ba chiar mai bine gătită. Şi dintr-o dată îşi aminti de Apostoleasca. O femeie cu păr grizonat încreţit în permanent care stătea înţepată la un colţ de masă. Dar ce-a vorbit acea femeie, nu-şi mai amintea. Ea însăşi fusese supărată în acele zile. Avusese un scandal cu Marinela şi ginere-său. Se plânsese lor de Ken (a lovit-o cu bocancul în gleznă), iar ei au făcut front comun, apărându-şi odrasla, că poate ea, mamaia, l-a provocat, că altfel băiatul este un îngeraș. Iar ginerele i-a spus, neruşinat, că dacă nu-i place să se întoarcă în România. Auzi, să se întoarcă, după ce-şi abandonase apartamentul şi pensia? Atunci a luat ea hotărârea să nu mai fie dădacă (baby-sitter, cum spun americanii) la băiat care era deja mare şi care oricum nu mai avea nevoie de ea (old stupid), ci să muncească la case străine, să-şi suplimenteze pensia socială. Spăla, călca, făcea curăţenie la alţii, dar nu la români. Niciodată la români.

Slugărea la străini, dar slugărea pe bani. Avea clientela ei şi cât o vor mai ţine puterile, slavă Domnului, va munci. Nu va scotoci prin gunoaie după sticle şi chenuri de bere, să o vadă Popeasca şi să o bârfească prin alte case. Cu banii câştigaţi în plus uite, putea să-şi plăteasca ”renta” (o altă păsărească) la apartament. N-avea ea mobilă nouă—madam Zamfir strecură o privire de-a lungul camerei, mobilată cu piese adunate de ici de colo, de prin subsolul blocului. Mobile peste care a aşternut macrameuri lucrate de ea şi de mama ei, Dumnezeu s-o ierte, şi tişlaifuri, că aşa le-a plăcut lor, femeilor din familia ei şi chiar dacă Marinelei nu-i plac, că sunt demodate şi că nimeni nu mai pune macrameuri şi dantelării pe mese şi servante, ei personal îi plac şi îi place să facă ce vrea ea. Ăsta-i cuibul ei, locşorul ei unde să vină seară frântă de oboseală şi să-şi pună capul pe pernă—perna ei.

-Madam Popescu, am o rugăminte la mata.

Madam Popescu îi aruncă o privire suspicioasă, apucă mânerul poşetei ce zăcea pe podea la picioarele ei şi spuse: -Să nu-mi ceri bani, draguţo, ca n-am.

Cu o mișcare bruscă, aproape să dărâme măsuța cu ceștile de cafea, madam Zamfir se ridică din fotoliu.

-Niciodată n-am cerut bani de la nimeni, nici măcar un cent, şuieră printre dinţi.

Se duse la o fereastră unde zmuci de cordonul jaluzelei şi o ridică până sus. Un val de aer fierbinte şi umed ca un abur de supă îi pătrunse în nările fremătând de furie.

-Vai de mine, n-am vrut să te jignesc, o auzi pe Popeasca peste zgomotul străzii.

Pe trotuarul de vizavi, un grup de băieți și fete, păreau hispanici, ţineau şuetă. Unul dintre băieţi avea un aparat din acela cum avea și Ken, boom-box, din care bubuia muzică latină. Fetele erau îmbrăcate cu blugi fripţi pe şolduri şi pulpe, de le făceau picioarele ca nişte cârnaţi. Iar bluzele, scurte de li se vedea buricul. Deh, moda asta … ei i-ar fi ruşine să umble aşa pe stradă. Pe trotuarul din faţa ferestrei ei şchiopăta acum acel nenorocit, un cerşetor homles, numai Dumnezeu ştie ce naţie, abia i se vedea faţa de părul mat, neţesălat care-i cădea în leoaţe ce se adunau cu barba. Descărnat, îmbrăcat în zdrențe, cu picioarele goale, cu murdăria încleiată printre degetele ca nişte gheare. Îl ştia, chiar o dată i-a dat nişte mâncare şi un dolar. Nici nu i-a mulţumit, dar părea dus pe hăuri, beat sau drogat, sau poate nebun, cine putea şti. Cerşetorul molfăia  acum un ciot de banană, cu coajă cu tot. Madam Zamfir simţi cum i se strânge stomacul.

– … dar suntem şi noi cam strâmtoraţi acum de când–

-Să vorbeşti te rog cu soţul matale. Vreau să-l angajez pe domnul Vintilă marţi, când am zi liberă, spuse madam Zamfir, care,  abandonând scena străzii, își privea acum  musafira drept în ochi.

Madam Popescu stătea ţeapană pe marginea canapelei, cu poșeta la piept, gata să se scoale. Îşi ridicase sprâncenele vopsite în negru parcă făcute cu cremă de pantofi.

-Îl plătesc, n-avea grijă, o asigură madam Zamfir. -Domnul Vintilă are taxi, umblă de colo-colo, cunoaşte locuri. Vreau s-o găsesc pe Apo … pe doamna Apostolescu.

 

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (12-3-2012 la 02:36)

    …e scris cu talent , interersant si frumos,,,te pisca la inima odisea emigra ntilor varstnici desradacinati din locurile de bastina , cu dureri si necaz , si inca nu transplantati in realitatile aride inerente unui nou inceput , cu succes .

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 7 Nu-mi place 0

  • Daniel Onaca: (12-3-2012 la 04:33)

    O proza excelenta. Profunzimea patrunderii psihologice, acuitatea surprinderii detaliilor, limbajul perfect adecvat si nu in ultimul rând ironia fina, atotprezenta sunt semnele unei scriituri de maestru.
    A fost o plăcere s-o citesc.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Tania Iancu: (12-3-2012 la 05:25)

    Ce fel de lume este asta? Parca ar fi iesita din romanele lui Calinescu…
    Felicitari!

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Cristina Dobrin: (12-3-2012 la 06:54)

    Felicitari! O bucata de proza impresionanta. Tipologii familiare, situatii intalnite in Statele Unite, Canada, printre emigrantii romani. Doamne si domni in varsta, „adusi” de copiii lor sa le creasca progeniturile, case sau apartamente vandute in Romania, banii luati aici, dupa cativa ani aruncati in strada…Bunici lipsiti de dragoste, de ingrijire, in cautarea unei vorbe de mangaiere, a unui gest de omenie; trecuti cu mult peste varsta pensionarii, cand ar trebui sa se odihneasca, sa se bucure de anii batranetii,cauta de lucru prin casele altor romani, la lucrat gradina, impartit ziare, sa adune un banut, sa nu fie o povara pentru copiii lor mult prea ocupati cu viata lor de zi cu zi… Trist, dar adevarat.

    Proza ta, draga Doina, ar merita pusa in scena si evident, continuata…Sa te citim in continuare!

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 6 Nu-mi place 0

  • Stefan N. Maier: (12-3-2012 la 10:10)

    Doina a promis ca va reveni cu proza in ACUM.
    Nu va lasati inselati de cursivitatea frazei, de finetea detaliilor, de analiza psihologica derulandu-se in ritmul unei respiratii omenesti si tinand suspansul unui deznodamant care iti umezeste ochii, fara a apela la artificii patetice.
    In spatele acestei perle de literatura se ascund multe ore de munca, de teorie a scrisului, talent cizelat si un simt autocritic impins la extrem.
    Doina Manea este pur si simplu scriitoare, nu doar autoare de texte.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (12-3-2012 la 10:16)

    A bon entendeur salut…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • George PETRINEANU: (12-3-2012 la 17:47)

    Sper sa nu gresesc afirmand ca aceasta piesa literara este o premiera mondiala. Nu am avut cum sa citesc toata literatura contemporana in romaneste ca sa-mi sustin afirmatia, dar, din cate stiu (rog sa fiu contrazis de acei care au exemple) este prima data cand se abordeaza in romaneste o tema despre emigratia contemporana (a romanilor).
    Traind de peste doua decenii in afara tarii, recunosc tiparele care transpar din inspirata fresca a autoarei.
    Textul degaja in plus si multa caldura, aproape (psiho)terapeutica. In ciuda ironiei fine sau impreuna cu ea, se degaja compasiunea.

    Pe de alta parte, o mica reflexie. Exista si un universalism in cele scrise. Menirea individului, in functie de spectrul lui genetic, a fost ori sa ramana inradacinat in mediul in care s-a nascut (o utopie?) ori sa se desprinda si sa ricoseze undeva ,,mai departe”. Acest mai departe poate fi in casa socrilor, in comuna vecina, ,,la oras”, in alt judet,… ma intelegeti. Si asta nu e o noutate. Bunicul fredona de cand il stiu ,,De ce m-ati dus de langa boi” pentru ca, fara sa emigreze, nu a mai ajuns niciodata inapoi in targusorul copilariei. Faptul ca putem controla ramanerea pe loc, e dupa parerea mea, cel mai adesea o iluzie. Chiar si cand ne propunem sa ,,plecam pentru o vreme” ne intoarcem inapoi ca in basmul lui Ispirescu, ,,Tinerete fara batranete”. Cele mai mari bucurii si fiorii autentici raman pierduti in zona temporala (nu spatiala) a copilariei. Ne caznim sa le mai invocam cand si cand cu ajutorul ,,generatoarelor de iluzii” (arta, amintiri) in timp ce simturile adevarate s-au atrofiat.

    Imi cer scuze pentru lunga paranteza. Revenind, ar fi frumos, interesant, daca s-ar face sapaturi mai multe in acest strat al lumii emigrantului. Literatura, film, pictura… Probabil ca aceasta categorie sociala a fost ignorata si pentru ca nu era socotita a fi demna de pomenire, cum ar fi sa-ti pierzi timpul scriind epopeea unor ratati. Altii care ar fi putut sa scrie nu avut acces la aceasta lume in realitate.

    Voi urmari continuarile scrise de doamna Doina Manea.

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 5 Nu-mi place 0

  • Doina Manea: (14-3-2012 la 11:00)

    Dragii mei colegi, înainte de orice doresc să-mi cer scuze pentru răspunsul meu întârziat la comentariile dvs. Trei zile n-am accesat internetul, nici mailurile care mă ăşteptau nerăbdătoare în Inbox, iar noaptea târziu când aş fi putut s-o fac de acasa, mi se încrucişau ochii de oboseala. Trei zile? Parcă vorbim de trei ani, parcă n-am mâncat şi n-am băut, mai rău, nici n-am respirat.

    Doresc să vă mulţumesc cu recunoştinţă că aţi pierdut câteva minute din timpul dvs. preţios să citiţi povestioara mea şi să scriţi comentarii. Le primesc cu umilinţă, dar şi cu spaimă – aţi ridicat ştacheta sus sus sus, şi mă-ntreb dacă pot să ajung acolo.

    @ dl. Itzhak – aveţi dreptate. Te pişcă la inimă, ce bine aţi scris. Tinerii se adaptează repede, dar cei mai vârstnici … au probleme. Nu numai la noi, românii, dar şi la alte neamuri. Avem vecini chinezi, trei generaţii locuiesc la un loc în apartament. Ore cum s-or simţi bunicii, ce-o fi în capul lor, cum s-or împăca cu nora sau ginerele, sau cu copilul americanizat de-acum?

    @dl. Onaca – bine v-am găsit aici! Vă mulţumesc pentru aprecieri. Şi eu vă citesc cu plăcere, aveţi multe de spus, şi ştiţi cum să le spuneţi.

    @Tania! Lumea lui Călinescu? Îmi vine să-mi pun cenuşă-n cap şi să-mbrac un sac de cartofi, aşa măruntă mă simt pe lângă titan. Recunosc, Scrinul Negru a fost primul roman serios, lung, complicat, citit de mine, şcolăriţa curioasă. Ce m-am mai luptat cu romanul acela, dar ce bine mi-a prins mai târziu, ca referinţă! Mulţumesc pt. felicitări, returnate cu drag. Mi-a plăcut ce-ai publicat aici.

    @Cristina! Mulţumesc pentru vorbele bune. Ai analizat bine, ai găsit vorbele potrivite pentru întreaga situaţie, reală şi ficţională. Povestioara mea este un puzzle, fragmenţele adunate de ici, de colo, desigur personajele sunt fictive, nici nu mi-aş permite altfel. Chiar mă întrebam, oare o exista vreun zugrav Pavel în realitate, dacă cumva citeşte ce-am scris şi mă dă în judecată că-i stric reputaţia? E riscant când scrii despre o comunitate mai mică, trebuie să fii foarte atent, căci nu vrei să jigneşti pe nimeni, nimeni nu ţi-a făcut ţie niciun rău personal. Să ştii că şi ideea cu sărbătoarea de Paşte (masa de a doua zi cu resturile) este preluată, dar nu mai ştiu de unde.

    Ref. la continuare. Se poate pune ceva „flesh” (sau fleşuială, în păsărească) pe scheletul povestioarei. Madam Popescu mi-a şoptit subţire, la o cafeluţă, că nici ei nu-i place cum i-a făcut stilista sprâncenele, parcă unse cu cremă de pantofi, n-o să se mai ducă la ea. M-a lăsat să înţeleg că nu prea-i place cum am prezentat-o, ca o caricatura, „kartunish, drăguţo! Vezi ce faci cu mine, că am şi eu necazurile mele, nu numai Apostoleasca şi Zamfireasca. Am necazuri cu Vintilă, cu copiii … m-ai descris răutăcioasă şi bârfitoarea, dar n-am fost aşa, să ştii, viaţa m-a făcut.” Am lăsat-o să-şi depene povestea ei şi a lui Vintilă, şi drept să spun, m-a impresionat. Te uiţi la aparenta bunăstare (au taxi, business, şi-au cumpărat apartamentul co-op …) dar nu ştii ce-i in spatele ferestrelor şi uşilor închise. Fiecare fiinţă poartă o carte – cartea vieţii. Iar personajele mele au un obicei prost: se ţin scai de mine, nu mă lasă până nu le bag în seamă. To be cont.!

    @dl Maier – mulţumesc pt. aprecierile dvs. Aveţi dreptate, fiecare paragraf a trecut prin furcă şi greblă, s-a folosit barda, toporul, foarfeca şi pieptene ca să se ajungă la forma asta dintr-o claie informă, fără cap şi coadă. Picioare umflate de la şezut noapte întreagă la computer, ochi încrucişaţi a doua zi, creier înceţoşat de nesomn. Şi tot s-au strecurat câteva typos. Spunea, cică, unul din cei mari, nu mai ştiu dacă Cicero sau Cezar, „N-am avut timp să scriu mai concis.” Short story e mai greu de scris decat un roman. Nu prea ai loc de-ntors, de dezvoltat personajele.

    @Petrineanu – mulţumesc că aţi citit. Ecoul dvs. e lung dar merită recitit şi un răspuns separat dar nu pot acum căci am făcut o pauză la servici, special să răspund comentariilor colegilor. Lumea imigranţilor din America, mediul pe care-l cunosc personal, a fost descris în ficţiunea unor scriitori proveniţi din alte neamuri, hispanici, coreeni, indieni. O scriitoare pe care o iubesc, o citesc şi răscitesc, este Jhumpa Lahiri, Bengali-American. Colecţia ei de povestiri Interpreter of Maladies a câştigat Pulitzer Prize for Fiction în 2000. Adevărat, ea s-a născut la Londra din părinţi Bengali, deci n-a trecut prin procesul adaptării, ca părinţii ei, dar a fost crescută în tradiţia Bengali, deci a avut ochi şi „nas” la care se adaugă talent, pentru a descrie acest gen de comunitate. A propos de asta, mulţi români nu-şi mai cresc copiii în tradiţie, spre deosebire de alte naţii, precum chinezii, japonezii, hispanicii, indienii (există excepţii, pozitive, ca peste tot.) Subiectul este complex şi nu se poate epuiza aici în câteva fraze.

    @Clej – salut à vous aussi, et merçi beaucoup!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • itzhak bareket: (29-4-2012 la 05:32)

    …corespondenta , inspiratele si cizelatele dta-le. taspunsuri la toti comentatorii,fac parte integrala din personalitatea creativa al unui spirit generos si multi lateral .
    multumiri din toata inima , itzhak bareket.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.161.77.30