ACUM.TV

– Ieri am văzut-o pe Apostoleasca, spuse madam Popescu în timp ce scotocea în poșeta voluminoasă cât o geantă de voiaj. Scoase un evantai chinezesc de hârtie, îl desfăcu și începu să-l vânture în dreptul feței.

Madam Zamfir, căreia îi fusese adresată informația, tocmai turna cafea dintr-un ibric în cele două ceșcuțe de pe măsuța joasă dintre canapea și fotoliu, cu grijă să nu strice stratul de caimac. Se întrebă în sinea ei, ”Cine-o fi Apostoleasca asta?” Aroma cafelei se răspândi în aerul stătut din garsonieră. Jaluzelele erau trase la ambele ferestre, blocând lumina soarelui de după amiază dar și bruma de briză de-afară.

Tocmai atunci urletul strident de sirenă străpunse liniștea camerei— o mașină de pompieri, sau poate o ambulanță, urmat imediat de o altă sirenă. Mâna în care ținea coada ibricului începu să-i tremure. Așa pățea ori de câte ori auzea sirene, începea să tremure și-și amintea de ambulanța care i l-a luat pe Zamfir pentru totdeauna. Au venit, l-au ridicat, și gata. ”Pompieri,” decise madam Zamfir, încercând să-și controleze tremurul mâinii, să nu verse cafeaua pe de lături. Zgomotele stridente o nervozau, îi creau o stare de panică.  Aici la New York  tot timpul se întâmplă câte ceva, ba foc, ba accident și sirenele urlă zi și noapte. Mai avea și ghinionul că apartamentul ei de o cameră să fie  la parter și la stradă. A fost cel mai ieftin pe care l-a putut închiria. Cum să nu regrete apartamentul de la București, din Berceni? Două dormitoare, etajul nouă, balcon încărcat cu ghivece de mușcate albe și sângerii. Ce-a mai plâns după mușcatele ei! Avea priveliște, avea aer, vedea cerul, doar când se strica liftul trebuia să urce sacoșele pline nouă etaje, și nici apa nu ajungea întotdeauna până sus. Cada de la baie era veșnic umplută cu rezervă de apă. Dar tot era mai bine ca aici.

-Apostoleasca arăta jerpelită rău, continuă madam Popescu. Flac-flac-flac făcea evantaiul din mâna ei. –Am auzit că doarme pe sub poduri cu cerșetorii. Era cu una, o cioroaică din alea grase cu popoul cât o baniță, abia mergea de grasă ce era, nu știu ce tot scotoceau într-un chen de gunoi.

Pufni dezaprobator, ațintind-o pe madam Zamfir cu o privire avunculară. ”Ochi de pradă,” gândi madam Zamfir, așezând farfuriuța cu ceașca de cafea aproape de madam Popescu. ”Chenuri!” O amuza păsăreasca asta, nici românească, nici englezească, vorbită de românii din diasporă. Ce, nu poate să spună cutii de gunoi? Trash cans au devenit chenuri în păsărească. Nu-i vorbă, ca să fie sinceră, și ei îi mai scăpau astfel de mutilări verbale.

-Cine-i Apostoleasca? întrebă madam Zamfir, așezându-se în fotolul din partea opusă canapelei. Se foi un pic, să-și așeze fesele mai comfortabil în groapa din șezutul fotoliului, parcă stătea pe colacul unui closet. Pusese ea o pernă dar nu era suficient. De aceea nici nu-l oferea musafirilor. O vechitură târâtă de pe stradă în miez de noapte, să n-o vadă vecinii. Nu se îndura să dea bani pe mobile noi. Economisea cât putea, pentru zile negre, nu știi niciodată ce te-așteaptă aici, printre străini. A muncit la fotoliul ăsta de s-a spetit, l-a șpreiat cu dezinfectant Lysol, i-a cusut o învelitoare nouă, i-a țintuit pe dedesubt o bucată de cearșaf vechi că-i curgea umplutura. N-a spus la nimeni. Chiar și pe ai ei i-a mințint că i l-a dat o vecină din  bloc, și gata. La fel și cu canapeaua, tot de pe stradă. Micile ei secrete.

-Ei cum, nu-mi spune că n-o şti! Apostoleasca . . . aia de-a venit după fata ei, dar au dat-o afară . . . Madam Popescu se opri ca să sufle în ceșcuță, ţuguindu-şi buzele subţiri, după care sorbi delicat din cafea.

”Oare n-am venit aici noi astea, femeile bătrâne, după copiii noştri?” îşi spuse madam Zamfir, încleștându-și degetele în poala rochiei. Așa a fost și cu ea. Fiica şi ginerele ei au adus-o aproape forţat la New York, aici în Queens, să le crească băiatul. Care băiat acum nici nu mai vrea să vorbească româneşte cu ea, ba chiar o face proastă în faţă (old stupid) şi când ea se plânge fiică-sii, Marinela râde şi zice că n-are ce să-i facă lui Ken—l-au botezat Ken, parcă alt nume românesc n-au găsit—că aşa sunt toţi copiii la vârsta lui, mami, nu mai pune la inimă că trece. Uite că nu trece. Te arde pe suflet ca un fier înroşit în foc, că tu ai făcut sacrificii, ţi-ai lăsat casă şi pensie şi ai venit aici printre străini să slugăreşti până cazi în brânci şi pe deasupra să mai fii făcută și old stupid.

-Bună cafea mai faci, madam Zamfir. Dar zău, ar trebui să-ţi pui un eăr condişinăr, nu te supăra. Pe căldura asta te sufoci, zău aşa.

”Da, şi să plătesc o sută de dolari la electricitate,” gândi madam Zamfir. Tare, spuse, -Da, o să iau unu. Mi s-a stricat ventilatorul taman acum în plină vară.

Ventilatorul, o vechitură, fusese și el adus din subsolul blocului, dar asta nu era nevoie s-o spună.

-Că n-o costa o avere, replică madam Popescu pe un ton subțire. Lăsă farfuria cu ceșcuța pe macrameul de pe tăblia măsuței, după care vântură viguros evantaiul, răcorindu-și subțiorile și fața uscățivă. Nasul acvilin îi dădea un aer de pasăre de pradă de te treceau fiori când erai în preajma ei. Madam Zamfir simţea acei fiori alunecând pe şira spinării la un loc cu picăturile de sudoare.

-Auzi, Apostoleasca asta a venit cu trei mii de dolari, continuă madam Popescu. –Nu știu cum a putut să-i scoată din țară. I-a dat toți banii fetei ei și uite-acum, a ajuns homlesă. Nu mi-a venit să-mi cred ochilor. I-am spus și lui Vintilă, eram cu Vintilă, tocmai ne duceam la mașină, fusesem la groseria aia ținută de bănățeni din Sunnyside, știi care. Cam scumpicei dar au cârnați cabanoși de bună calitate  și Vintilă e mort după cabanoși și—

-Îmi aduc aminte acum, o întrerupse madam Zamfir, care tot nu-și aducea aminte cine putea să fie Apostoleasca.

-Eram sigură că o cunoști. Tocmai îi spuneam lui Vintilă, uite-o pe Apostoleasca în ce hal a ajuns. Să umble prin gunoaie cu o cioroaică după ea. Si a avut bani la viața ei, crede-mă, i-a făcut din bișniță, așa zice și Vintilă, și nea Pavel zugravu’. Îl știi pe nea Pavel, nu-i așa, toată lumea îl știe că zugrăvește la toți.

Madam Zamfir nu-l știa nici pe nea Pavel zugravul. Poate era tipul ăla despre care vorbeau două femei la coadă la magazinul armeanului Baruir din Sunnyside, unde stătuse la coadă să cumpere telemea, ziceau femeile alea că zugravul Pavel este un excroc, te jupoaie de bani și face treabă de mântuială. Dac-o fi același Pavel.

-Cică nea Pavel a cunoscut-o la București, făcea bișniță cu aur și haine aduse de la Istanbul. Cum ajungea Apostoleasca acolo la Istanbul nu știu că doar nu oricine obținea pașaport—

-Ce căuta în chenurile de gunoi, doar nu mâncare? întrerupse madam Zamfir.   ”Doamne ce soartă,” se înfioră în sinea ei. ”Să ajungi să-ți cauți mâncarea în gunoi. Pentru asta ai venit în America? Mai bine stăteai cu Ceaușescu, așa nebun cum era, tot mai găseai ceva prin magazine.”

-Culegea chenuri de pepsi, de bere, sticle goale. Cioroaica împingea un şopingcart plin cu saci de chenuri. Crec că le duceau la vreun supermarket să le vândă. Când am trecut pe lângă ea, m-am făcut că n-o văd. Să nu se simtă prost . . . înţelegi, că doar sunt un om delicat, şi Vintilă la fel, dar am văzut-o în vitrina magazinului că s-a uitat la noi. Apostoleasca ne cunoaşte, doar a fost şi la noi în casă. Atunci ai cunoscut-o şi mata, ţii minte? Era a doua zi de Paști, acum vreo doi ani. Ştii că eu dau masă de Paşte de două ori, o dată cu ai mei, a doua zi cu femei și bărbaţi singuri, care n-au la cine să se ducă, îi adun la mine că tot am resturi de la masa cealaltă.

Madam Popescu îşi împinse bărbia ascuţită cu un gest de demnitate generoasă.

Madam Zamfir îşi aminti de acea masă unde nu ştia nici acum de ce s-a dus. Să mănânce pomana Popeascăi? Ce prostie, doar avea şi ea mâncarea ei, ba chiar mai bine gătită. Şi dintr-o dată îşi aminti de Apostoleasca. O femeie cu păr grizonat încreţit în permanent care stătea înţepată la un colţ de masă. Dar ce-a vorbit acea femeie, nu-şi mai amintea. Ea însăşi fusese supărată în acele zile. Avusese un scandal cu Marinela şi ginere-său. Se plânsese lor de Ken (a lovit-o cu bocancul în gleznă), iar ei au făcut front comun, apărându-şi odrasla, că poate ea, mamaia, l-a provocat, că altfel băiatul este un îngeraș. Iar ginerele i-a spus, neruşinat, că dacă nu-i place să se întoarcă în România. Auzi, să se întoarcă, după ce-şi abandonase apartamentul şi pensia? Atunci a luat ea hotărârea să nu mai fie dădacă (baby-sitter, cum spun americanii) la băiat care era deja mare şi care oricum nu mai avea nevoie de ea (old stupid), ci să muncească la case străine, să-şi suplimenteze pensia socială. Spăla, călca, făcea curăţenie la alţii, dar nu la români. Niciodată la români.

Slugărea la străini, dar slugărea pe bani. Avea clientela ei şi cât o vor mai ţine puterile, slavă Domnului, va munci. Nu va scotoci prin gunoaie după sticle şi chenuri de bere, să o vadă Popeasca şi să o bârfească prin alte case. Cu banii câştigaţi în plus uite, putea să-şi plăteasca ”renta” (o altă păsărească) la apartament. N-avea ea mobilă nouă—madam Zamfir strecură o privire de-a lungul camerei, mobilată cu piese adunate de ici de colo, de prin subsolul blocului. Mobile peste care a aşternut macrameuri lucrate de ea şi de mama ei, Dumnezeu s-o ierte, şi tişlaifuri, că aşa le-a plăcut lor, femeilor din familia ei şi chiar dacă Marinelei nu-i plac, că sunt demodate şi că nimeni nu mai pune macrameuri şi dantelării pe mese şi servante, ei personal îi plac şi îi place să facă ce vrea ea. Ăsta-i cuibul ei, locşorul ei unde să vină seară frântă de oboseală şi să-şi pună capul pe pernă—perna ei.

-Madam Popescu, am o rugăminte la mata.

Madam Popescu îi aruncă o privire suspicioasă, apucă mânerul poşetei ce zăcea pe podea la picioarele ei şi spuse: -Să nu-mi ceri bani, draguţo, ca n-am.

Cu o mișcare bruscă, aproape să dărâme măsuța cu ceștile de cafea, madam Zamfir se ridică din fotoliu.

-Niciodată n-am cerut bani de la nimeni, nici măcar un cent, şuieră printre dinţi.

Se duse la o fereastră unde zmuci de cordonul jaluzelei şi o ridică până sus. Un val de aer fierbinte şi umed ca un abur de supă îi pătrunse în nările fremătând de furie.

-Vai de mine, n-am vrut să te jignesc, o auzi pe Popeasca peste zgomotul străzii.

Pe trotuarul de vizavi, un grup de băieți și fete, păreau hispanici, ţineau şuetă. Unul dintre băieţi avea un aparat din acela cum avea și Ken, boom-box, din care bubuia muzică latină. Fetele erau îmbrăcate cu blugi fripţi pe şolduri şi pulpe, de le făceau picioarele ca nişte cârnaţi. Iar bluzele, scurte de li se vedea buricul. Deh, moda asta … ei i-ar fi ruşine să umble aşa pe stradă. Pe trotuarul din faţa ferestrei ei şchiopăta acum acel nenorocit, un cerşetor homles, numai Dumnezeu ştie ce naţie, abia i se vedea faţa de părul mat, neţesălat care-i cădea în leoaţe ce se adunau cu barba. Descărnat, îmbrăcat în zdrențe, cu picioarele goale, cu murdăria încleiată printre degetele ca nişte gheare. Îl ştia, chiar o dată i-a dat nişte mâncare şi un dolar. Nici nu i-a mulţumit, dar părea dus pe hăuri, beat sau drogat, sau poate nebun, cine putea şti. Cerşetorul molfăia  acum un ciot de banană, cu coajă cu tot. Madam Zamfir simţi cum i se strânge stomacul.

– … dar suntem şi noi cam strâmtoraţi acum de când–

-Să vorbeşti te rog cu soţul matale. Vreau să-l angajez pe domnul Vintilă marţi, când am zi liberă, spuse madam Zamfir, care,  abandonând scena străzii, își privea acum  musafira drept în ochi.

Madam Popescu stătea ţeapană pe marginea canapelei, cu poșeta la piept, gata să se scoale. Îşi ridicase sprâncenele vopsite în negru parcă făcute cu cremă de pantofi.

-Îl plătesc, n-avea grijă, o asigură madam Zamfir. -Domnul Vintilă are taxi, umblă de colo-colo, cunoaşte locuri. Vreau s-o găsesc pe Apo … pe doamna Apostolescu.

Acest articol a fost publicat duminică, 11 martie 2012 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.