ACUM.TV

La invitaţia editurii „Humanitas”, scriitorul israelian Amos Oz a efectuat o vizită de trei zile la Bucureşti. Oz a fost pentru a treia oară în România şi, dacă în primele două ocazii (2002 şi 2004) ,a rămas în mijlocul colegilor scriitori la Neptun unde a primit şi premiul “Ovidiu”, de această  dată a  ieşit în public, s-a  întâlnit cu cititorii săi, cu reprezentaţi ai presei, cu oameni de cultură, intelectuali. În programul lui, deosebit de bogat, au figurat o conferinţă de presă, un dialog cu Gabriel Liiceanu la Ateneul român, într-o sală în care nu puteai arunca un ac,  i s-a acordat titlui de ”doctor honoris causa” la Universitatea din Bucureşti, a petrecut câteva ore la o librărie pentru a da autografe cu prilejul lansării de către editură a unei colecţii a oprelor sale, a efectuat o vizită la Comunitatea evreilor din Bucureşti şi a dat mai multe interviuri.

Pentru mine, apariţia lui în sala conferinţei de presă a fost, în primul moment, surprinzătoare. Deşi i-am văzut fotografiile, chiar şi un film documentar despre el, nu mi-am dat seama că este mic de statură. Este desigur o prostie, dar când din paginile cărţilor lui se degajă atâta vitalitate, iar personajele lui sunt de multe ori oameni energici, ba unii dintre ei chiar fanatici care vor să-şi impună concepţiile, te-ai fi aşteptat ca şi autorul să fie altfel. În copilărie, Amos Oz a văzut în kibuţnic personificarea noului om israelian, puternic, tăcut şi fără probleme intelectuale, fără frământări interioare şi controverse,  şi ar fi dorit să ajungă aşa.. La 15 ani, a plecat în kibuţ dar, aşa cum recunoaşte el în interviul  pe care ne-a acordat nouă de la “Realitatea Evreiască”, acest lucru nu s-a întâmplat.  “Dimpotrivă, am găsit în kibuţ persoane chinuite şi ambivalente şi uneori cu o pregătire intelectuală excepţională, nu acel ţăran dur şi simplu pe care am aşteptat să-l întâlnesc”, ne-a spus scriitorul. Dar când a început să vorbească, cu o voce suavă despre mulţimea de probleme grave cu care s-a confuntat ca scriitor şi ca militant politic, ai uitat de fragilitatea lui. Amos Oz are păreri bine definite, fără ezitări. Şi mai are o mare calitate pe care l-a recunoscut în toate întâlnirile Este un om al compromisului (rezonabil), în familie, în soluţionarea unor conflicte ale eroilor săi, în politică. Şi este un duşman al fanatismului pe care-l condamnă cu tărie.

Ar fi multe de spus despre întâlnirile cu Amos Oz, dar aş vrea să menţionez  doar câteva care mi s-au părut  cele mai interesante.. În primul rând simpatia pentru publicul românesc, pentru limba română pe care a ascultat-o în copilărie , la nişte vecini din Ierusalim, proprietarii unui magazin de dulcuri. “Mi-am dat seama că deşi au plecat deoarece au fost persecutaţi, totuşi iubeau România şi le era dor”, spune scriitorul. Sentimente asemănătoare a constatat şi în rândul locuitorilor kibuţului Hulda unde a stat peste 30 de ani şi unde jumătate dintre kibuţnici erau români. “Limba română, melodia ei nu-mi erau străine şi când am venit în România, mi se părea familiară”, povesteşte el. Oz cunoaşte rolul  jucat de evrei în cultura română pe care l-a exprimat prin existenţa “generlor evreieşti în această cultură dar şi a genelor româneşti în Israel”, o referire la rolul evreilor români din Israel. Cunoaşte şi istoria evreilor din Româna, evocând, în cuvintele adresate publicului momentele grele prin care au trecut evreii în istoria ţării. Dar conştientizarea de către el a suferinţelor lor a reieşit din observaţiile făcute în timpul vizitei la Muzeului Holocaustului românesc din Sinagoga Mare din Bucureşti ,  scriitorul fiind extrem de impresionat de cele văzute.

Deşi nu a trebuit să se confrunte direct cu Holocaustul, Oz cunoaşte în profunzime suferinţele evreilor şi din această cauză are, ca să-l cităm, “o atitudine ambivalentă faţă de Europa” care i-a alungat părinţii, îndrăgostiţi de cultura europeană („Din fericire, spune el, altfel ar fi murit, aşa cum au murit rudele lor care nu au plecat”). Şi, referindu-se la Europa, o acuză şi de situaţia conflictuală dintre israelieni şi palestinieni, ambele popoare devenind  victime ale tiraniei europene.  Ceea ce nu înseamnă că în  Europa nu au existat victime ale Europei, a arătat el, răspunzând nemulţumirilor lui Gabriel Liiceanu, partenerul lui de dialog la Ateneul român.

Amos Oz a vorbit de mai multe ori, atât în public cât şi în interviurile acordate mediei române (TVR, TVR Cultural, posturi de radio, publicaţiile “Adevărul”, „Realitatea Evreiască” şi probabil şi altele,) despre situaţia din Israel. Este un susţinător pasionant al împăcării dintre israelieni şi palestinieni,  a soluţiei celor două state şi opinează că şi printre palestineni există o majoritate tăcută care ar dori să trăiască în pace cu israelienii. Numai că, liderii politici sunt laşi, nu au curajul să meargă până la capăt din cauza neîncrederii reciproce, spune el.

„Iubesc Israelul, chiar când nu-l pot suporta”

Totuşi, ceea ce a stat mai aproape de sufletul lui şi despre care s-a văzut că îi place cel mai mult să vorbească, a fost munca lui creatoare. A vorbit despre subiectele preferate ,în primu rând familiile nefericite, despre convingerea lui că familia nu este un concept desuet, că oamenii preferă să unească două singurătăţi (şi aici a făcut o diferenţiere între solitudine şi singurătate), despre necesitatea compromisului, despre sursele sale de inspiraţie (oriunde şi oricine) şi despre rolul esenţial al curiozităţii în creaţia unui scriitor. (“Dacă mi s-ar da să aleg între o călătorie spaţială spre Marte sau să fiu o muscă pe peretele locuinţei unei familii, aş alege pe cea de a doua, ca să aflu ce se întâmplă în acea familie”). Oz acordă un rol esenţial cuvintelor şi spune că îi este mult mai uşor să ia decizii despre probleme importante cu care se confruntă eroii lui decît cu privire la locul unui cuvânt în propoziţiune, pe care dacă-l plasează prost, cititorul îl va descoperi imediat şi-l va critica.

În sfârşit, ceea ce a reieşit din tot ce a spus este marea lui dragoste pentru Israel şi pentru israelieni şi aici aş dori să-l citez : „Esenţa civilizaţiei evreieşti este să-l critici pe Dumnezeu, să-i ceri lui Dumnezeu să apară în faţa tribunalului şi să se explice. Suntem un popor rebel, ne certăm tot timpul, în Israel există opt milioane de prim miniştri, de profeţi şi de Mesia şi fiecare are formula personală pentru mântuirea imediată, fiecare ştie mai bine ce trebuie făcut şi nimeni nu ascultă. Cu o excepţie: eu ascult şi din asta-mi câştig existenţa. Israelul este ca o piaţă încinsă de argumente, dar argumentele ne ajută să ieşim la lumină. De aceea, iubesc Israelul, chiar când nu-l pot suporta”..

Nu am vorbit despre o altă mare calitate a scriitorului – umorul. Umor există şi în cărţile lui şi în ceea ce spune şi cum spune. Aceasta pentru că, în căutarea unui panaceu împotriva fanatismului (pe care nu l-a găsit, altfel ar fi fost premiat cu Nobelul, recunoaşte el) , o armă esenţială este umorul. Da, Amos Oz şi-a păstrat umorul în zilele vizitei în România, altfel probabil nu ar fi rezistat iureşului programului său. Nu a respins pe nimeni, s-a dus peste tot, a vorbit cu toţii şi toate acestea le-a făcut zâmbind. Probabil că s-a gândit cât de copleşitoare este şi prea marea simpatie, dragoste pentru persoana şi faima sa, că nu va veni în curând în România şi că, plecând de aici, va reuşi să se retragă în deşertul lui drag de lângă Arad unde va avea parte de o odihnă desăvârşită.

Acest articol a fost publicat duminică, 4 martie 2012 la rubrica Perspective spirituale.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.