Pe 24 februarie s-au împlinit 70 de ani de la scufundarea vasului “Struma”, un alt capitol tragic al Holocaustului românesc. Chiar dacă nu toate cele 768 de victime au fost evrei români, “Struma” a fost un vas închiriat în România, plecat de la Constanţa cu acordul tacit al autorităţilor române care, acum se ştie, nu l-au oprit, fiind conştiente că nu va ajunge niciodată la destinaţie, în Palestina. 
lucrurile nu sunt lămurite pe deplin, a lovit “Struma” care s-a scufundat. Cu excepţia unui tânăr care a supravieţuit ca prin minune şi trăieşte în America, toţi pasagerii- femei, bărbaţi şi copii – au murit înecaţi. Nimeni nu a venit să-i salveze.
Evenimentul cu acest sfârşit tragic a fost comemorat atât în România cât şi în Israel. Pentru prima dată, la iniţiativa unui grup de evrei originari din România care marchează în fiecare an tragedia “Strumei” (şi a celuilalt vas scufundat, “Mefkure”), aceasta a fost evocată şi în Knesset. Timp de două zile, într-un grup mai restrâns apoi în plen – în prezenţa preşedintelui Federaţiei Comunităţilor Evreilor din România, deputatul dr. Aurel Vainer, invitat la eveniment – s-a vorbit despre drama evreilor români, despre soarta tragică a victimelor “Strumei” şi consecinţele trecute şi prezente ale manifestărilor antisemite care trebuie contracarate pentru a nu se ajunge la un nou Holocaust, indiferent sub ce formă.
La Bucureşti, cei 70 de ani de la tragedie au fost marcaţi solemn printr-o ceremonie religioasă la cimitirul evreiesc din şoseaua Giurgiului, la monumentul ridicat în memoria victimelor, precum şi printr-un simpozion, organizat de FCER, Comunitatea Evreilor din Bucureşti (CEB), Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România (CSIER) şi Institutul “Elie Wiesel”. La cimitir, în scurte alocuţiuni, Dan Ben Eliezer, ambasadorul statului Israel, ing. Paul Schwartz, vicepreşedintele FCER, şi Erwin Şimşensohn, preşedintele CEB, în prezenţa reprezentanţilor Preşedinţiei, Ministerului Culturii, mai multor culte şi autorităţilor locale, au evocat circumstanţele care au dus la această tragedie şi faptul că existenţa statului Israel este o garanţie în plus pentru ca astfel de lucruri să nu se mai întâmple.
Cine sunt răspunzătorii morali ai tragediei?
În centrul dezbaterilor simpozionului la care au participat cercetători, istorici, profesori universitari, doctoranzi, directori de instituţii, preşedintele FCER şi preşedintele CEB, s-au aflat în primul rând cauzele tragediei şi problema răspunderii. Dacă în primul caz, opiniile au fost unanime – politica antievreiască a regimului Antonescu şi a Germaniei hitleriste, în ce priveşte cel de-al doilea aspect, au existat discuţii în stabilirea ierarhiei- cui îi revine principala răspundere: Turciei, Marii Britanii , Germaniei sau României. Răspunsul, au susţinut participanţii, este foarte complex, fiecare dintre actorii acestei tragedii având partea lui de vină. S-a apreciat că Marea Britanie a purtat cea mai mare parte a răspunderii pe care nu şi-a asumat-o nici până astăzi. Londra nu a permis sub nici o formă ca “Struma” să ajungă în Palestina şi a respins chiar ideea de a li se aloca pasagerilor din cota permisă de emigrare, pe motiv că este vorba de “cetăţenii unui stat inamic”. Britanicii au aplicat presiuni extraordinare asupra Turciei şi la aceasta s-au adăugat şi presiunile Germaniei. Deşi Turcia era stat neutru, nu a putut rezista acestor presiuni.
Răspunderea României a fost de asemenea enormă. Doi istorici, dr. Lya Benjamin şi general dr. Mihail Ionescu, au evocat stenograme ale şedinţelor Consiliului de Miniştri din perioada respectivă în care s-a discutat de mai multe ori cazul vasului “Struma” şi unde s-a spus (aşa cum am arătat la început) că acesta nu va ajunge niciodată în Palestina şi că în fond România nu trebuie să fie interesată de soarta celor de pe vas, principalul este ca “jidanii să plece din ţară”. În acest context a fost abordată şi aşa zisa politică de emigrare a regimului Antonescu, o presupusă soluţie alternativă la deportări. Deşi în cercurile guvernamentale s-a vorbit despre emigrare, mai ales după bătălia de la Stalingrad când s-a conştientizat că există posibilitatea ca Germania să piardă războiul, nu s-a recurs la această măsură, statul nu a pus la dispoziţie nici un fel de mijloace de transport, iar din cei aproximativ 3000 de emigranţi care între 1940-1944 au încercat să plece pe mare spre Palestina în condiţii mai mult decât precare, o treime a murit, ambarcaţiunile cu care au plecat fiind scufundate, a arătat dr. Alexandru Florian, directorul Institutului “Elie Wiesel”. În plus, dacă li s-a permis unor grupuri mici să plece, emigrarea lor a reprezentat o sursă de câştig pentru guvern, emigranţii au fost obligaţi să plătească , în afara preţului călătoriei, taxe enorme pentru stat, fiind lipsiţi la plecare, aşa cum a arătat dr. Liviu Rotman, directorul CSIER, de toate valorile – valută, bijuterii, până şi verighete.
Cine a scufundat vasul?
Nu se ştie cu certitudine cui a aparţinut submarinul care a tras torpila către “Struma”. Dacă până în ajunul prăbuşirii Uniunii Sovietice, se susţinea că a fost vorba de un submarin german, se pare că la deschiderea unor arhive sovietice s-ar fi găsit un jurnal de bord al unui submarin sovietic în care s-a consemnat scufundarea vasului. Mulţi cercetători se îndoiesc însă de autenticitatea acestui jurnal, a afirmat la simpozion dr. Harry Kuller, contrazicând pe alţi vorbitori care susţineau ipoteza vinovăţiei sovieticilor. Răspunsul la această întrebare s-ar putea afla în epava unui submarin sovietic, găsit în urmă cu doi ani în apropiere de Constanţa, despre care se presupune că ar fi fost cel în cauză. Numai că, s-a arătat în reportajul TVR, despre găsirea epavei, prezentat la simpozion, doar Rusia poate permite accesul în interiorul acesteia unde eventual s-ar putea găsi documente care să dea un răspuns la întrebarea de mai sus.