Teatrul Spălătorie (creat de dramaturga Nicoleta Esinencu) s-a afirmat deja în viața culturală de la Chișinău ca o estradă incomodă, spărgătoare de clișee estetice și stereotipuri ideologice. Acum acest teatru ne aduce în scenă, prin spectacolul „Clear History” (autor: Nicoleta Esinencu, actori: Veaceslav Sambriş, Doriana Talmazan, Irina Vacarciuc), un episod din istoria noastră recentă: segregarea, expulzarea şi masacrarea evreilor din România, Basarabia și Transnistria în timpul celui de al Doilea Război Mondial, sub regimul mareșalului Ion Antonescu. La prima vedere, ar părea ciudat că un teatru social, de atitudine, abordează un subiect de istorie, fie și nu tocmai îndepărtată. Ei bine, această incursiune în trecut nu este în acest caz un exercițiu de speculație istorico-dramatică, ci un gest de autentică atitudine civică și ar fi de așteptat ca acest spectacol să genereze o priză de conștiință publică în societatea noastră.
Spectacolul îmbină într-o formă polifonică mărturii ale victimelor, observatorilor și făptașilor la ceea ce se obișnuiește a numi în chip generalizat „holocaust”, cu înregistrări sonore ale acestora, fragmente de discursuri ale personalităților publice române din epocă (Ion Antonescu și Mihai Antonescu, de exemplu), imagini ale documentelor de presă, arhivă, fotografii, bucăţi de filme, date demografice de la recensămîntul din 1930 etc., prezentînd o imagine vie, sfîşietoare, a carnagiului care a avut loc în 1941-1943 în Basarabia și Transnistria. Spectacolul crează un efect de șoc mai ales pentru că arată participarea populației civile din Basarabia la masacre. Auzim din viul grai al martorilor şi din mărturiile documentelor cum ţărani moldoveni de la coarnele plugului, gospodari harnici și gospodine cinstite s-au dedat cu frenezie și în număr mare la jefuirea și la omorîrea vecinilor lor evrei .
Deşi nu eram un spectator neavizat, în fața acestui spectacol al cruzimii statului față de propriii săi cetățeni și a oamenilor de rînd față de semenii lor (de altă etnie), m-a copleșit un sentiment de groază și de vină.
De mai bine de 60 de ani, națiunea germană își trăiește vina tragediei la care a participat succesiv în calitate de călău și victimă în cel de al Doilea Război Mondial. În treacăt fie spus, în cele aproape trei decenii după cel de al Doilea Război Mondial, Europa occidentală a adoptat tacit o strategie de „clear history” (am putea să-i spunem acum, citînd titlul spectacolului) pentru a se concentra plenar asupra restabilirii administraţiei şi economiei țărilor europene profund afectate de marea conflagrație . Nu s-a putut însă amîna la nesfîrșit acel „moment al adevărului” din trecutul imediat al națiunii germane şi al ţărilor satelizate de al III-lea Reich, iar odată atins un nivel de echilibru economic și politic, aceste naţiuni (în principal nemţii) au trebuit să răspundă interpelărilor tot mai insistente cu privire la crimele de masă din cel de al Doilea Război Mondial. De ce a fost nevoie atunci, la începutul anilor 1970, în Occident și în speță în Germania, să se revină la această istorie copleșitoare, în loc să fie ștearsă din memorie, o dată pentru totdeauna? Voi risca un răspuns care poate părea simplu și în același timp pompos: pentru o izbăvire colectivă a națiunii germane de vina implicării în cel mai mare carnagiu pe care l-a cunoscut vreodată istoria; am în vedere deportarea și exterminarea planificată a milioane de persoane ce aparțineau unor anumite categorii (evrei, țigani, homosexuali, persoane handicapate etc.) stigmatizate drept „dușmani” ai Reich-ului şi ai rasei ariene. Diabolizarea lui Hitler (ca și aceea a lui Stalin, mai întîi în 1956, apoi o dată cu perestroika), promovată de cei care dețineau controlul asupra instituțiilor ideologice (presă, școală, instituții academice), urmărea într-o primă instanţă spălarea responsabilității de pe sute de mii şi chiar milioane de executanți mai mult sau mai puțin docili şi zeloși ai sistemului politic (și economic) care au înfăptuit masacrul cu sîrg și eficiență, pentru a le asigura un trai confortabil şi productiv. Astăzi, în Germania nu se mai întîlnesc practic luări de cuvînt negaţioniste (care neagă amploarea sau chiar existenţa holocaustului), iar cazurile izolate de astfel de manifestări generează de fiecare dată scandaluri publice sau procese de judecată .
În România şi Republica Moldova, persoana care a orchestrat deportarea și exterminarea evreilor în 1941-1943 în teritoriile controlate de regatul român, mareşalul Ion Antonescu, fie că este cinstit în continuare ca „erou național” (pentru „dezrobirea” Basarabiei în 1941), fie că este ignorat cu desăvîrșire de către cei mai mulţi cetăţeni ai acestor state. Cu atît mai puțin se vorbeşte astăzi de o asumare publică a responsabilității morale – a noastră a tuturor – pentru crimele colective comise împotriva populației evreiești și rome de către autorităţile române şi cu susţinerea mai mult sau mai puţin activă a unei părţi a populaţiei civile. Dar ce avem noi, acum, cu tragediile trecutului? O să mă explic.
Astăzi practic nu mai avem evrei în România şi Moldova (deși mai subzistă încă un antisemitism paradoxal, fără obiect, cum bine a remarcat Adam Michnik cu privire la societatea poloneză). Au mai rămas însă romi, handicapați și iată, mai nou, homosexuali! Nu sînt mulți, ce-i drept, și aceştia rareori se încumetă să iasă din „ghetourile mentale” în care i-am segregat. Nu sînt însă puţini cei care, astăzi, ar fi bucuroşi să-i ştie claustraţi într-un ghetou pe bune. E destul să vină o putere politică care să ne asmute cu discursuri despre puritatea neamului și curăţenia noastră creștinească, că vom și vedea cete de gospodari harnici și oameni de omenie sărind pe aproapele lor diferit de ei înșiși, pentru a-l culca la pămînt și a-i smulge podoabele şi dinţii de aur. Credeți că exagerez? Societatea românească (inclusiv cea din Basarabia) din 1930 se pretindea civilizată, ca şi societatea noastră de azi. Pe atunci, antisemitismul (ca şi homofobia şi romofobia acum) era o monedă curentă, la tarabele piețelor și la catedrele sălilor de curs. Dar cine bănuia în 1935 că această ură împărtășită în toată inocenţa de tot creștinul va avea ocazia să se manifeste pe larg în doar cîțiva ani?
Atunci cînd o putere autoritară se întîlnește cu o societate intolerantă (într-un context internațional „favorabil”), rezultatul este de regulă sîngeros. Viața noastră de zi cu zi și spectacolele montate la teatrul Spălătorie (A(II)Rh+ și Rogvaiv, între altele) ne arată că societatea noastră este pregătită pentru o asemenea întîlnire. Discursurile naționaliste și fundamentaliste ale unor persoane publice și tăcerea „masei critice” nu fac decît să o grăbească.
Contrar titlului său („Clear history”), spectacolul jucatul la teatrul Spălătorie încearcă să recupereze ceea ce zeci de ani de-a rîndul noi și autoritățile noastre politice s-au străduit cu încrîncenare să ne ascundă de noi înşine, ca într-un portret al lui Dorian Gray: hibele istorice ale poporului nostru. Ne place să ne vedem blajini şi harnici, mereu victime ale unor forţe externe, duşmănoase. A venit timpul să ne asumăm şi părţile întunecate ale istoriei noastre, să nu ne mai hrănim cu mituri şi legende despre „povara bunătăţii noastre”, ci să ne studiem atent şi cu grijă greşelile trecutului, pentru a nu le mai repeta fără să ne dăm seama într-un viitor nedefinit, altminteri inevitabil.
Un foarte fain articol, Dle Negura. Foarte bine zis: „Atunci cînd o putere autoritară se întîlnește cu o societate intolerantă (într-un context internațional „favorabil”), rezultatul este de regulă sîngeros.” Ororile din anii ’40 in Romania, mai ales la Bucuresti, la Iasi si in Transnistria ne lasa inca cu multe controverse, in cea mai mare parte din cauza negationistilor, e foarte drept, a celor din generatia mai veche care spun „nu Romanii au fost, ci Nemtii” samd, dar nu numai. Generatiile mai tinere care s-au intesat sa invete istoria si nu incearca sa o ascunda (din oricare motive) au o responsabilitate si mai mare sa-si asume trecutul. Cu mare dreptate putem si arata cu degetul in mod acuzator spre unii dintre „Romanii nostri” deoarece nu isi asuma trecutul in mod mai onest, prin comparatie cu Nemtii, dar exista o mare diferenta de nuanta intre aceste 2 entitati, sau neamuri. Iarasi nu caut sa ofer scuze nici pentru un moment, dar ororile comise in contextul Holocaustului de catre Romani, spre deosebire de cele comise de catre Nemti, au fost comise (putem specula, oare?) din cauza senzatiei de neputinta generala in fata apocalipselor nationale si geopolitice care au lovit Romania, Evreii devenind astfel (si pe fondul unui anume anti-semitism traditional, dinaintea razbiului si chiar a anilor ’30) drept tapi ispasitori. Asta nu difera in esenta de ce s-a intamplat in Germania nazista, dar totusi … „dinamicul” holocaustului in cele 2 contexte este destul de diferit. In Romania parca ar fi fost ceva „reactiv”, pe cand in Germania era vorba de ceva mult mai calculat. Dovada este si in felul care se reflecta istoria acelor timpuri acum in zilele noastre, cu toate ca nu putem nega deloc nici influenta proasta a comunismului (din toate tarile din lagarul comunist de fapt, nu numai Romania), prin felul in care a tinut mai mult sa ascunda istoria, nu numai in privinta Holocaustului, dar in general din punct de vedere a oricaror aspecte jenenate, astfel doar idealizand istorile nationale intru-totul. Apropos tot de acest subiect – care poate devenii din ce in ce mai ingrijorator la modul general zilele astea pe fondul recesiunii economice – si apropos chiar de Nemti, va atrag atentia la asta – ceva cat se poate de apropiat de realitate se pare, in Germania de astazi: http://www.independent.co.uk/news/world/europe/extreme-closeup-german-film-brings-the-spread-of-neonazi-gangs-into-focus-6296601.html . Din noroc, nu avem (inca?) subiecte nici cât se poate de comparative in zilele noastre, in Romania.
Domnule Andrei Panait, vreți să fiți mai explicit, ce înseamnă „reactiv” în contextul Holocaustului din România?
Dle Petru Clej, Imi pare bine ca intrebati. Pentru a elabora ce vreau sa spun prin cuvantul „reactiv”, va atrag atentia la http://en.wikipedia.org/wiki/Legionnaires%27_rebellion_and_Bucharest_pogrom#Background . Iarasi, vreau sa subliniez ca nu ofer scuze prin explicarea unor „circumstante speciale”, ci doar sa atrag atentia la faptul ca in fiecare tara, „contexul Holocaustului” poate diferii de la caz la caz, si ca de aici pot sa apara si alte consecinte. Nu caut sa „dau vina doar pe Nemti” (cum fac unii), sau sa neg ca trebuie acceptata partea Romaniei, care intradevar este destul de mare din pacate. Regret de asemenea ca Evreii din Romania nu au avut parte de aceias protectie (din partea statului sau chiar a bisericii) care au avut-o cei din Bulgaria sau Danemarca.
Hai sa luam si alt caz „mai special”, si anume Franta – considerata de unii ca tara care a colaborat cel mai intensiv si cel mai calculat cu Nemtii. Mult timp au avut nevoie sa admita partea SNCFului (cailor ferate franceze), si ca atare colaborarea independenta si de buna vointa a guvernului Vichy cu fortele de ocupatie, atat cat doar in ultimii 15 ani [?] sau asa ceva s-a pus in discutie acest subiect delicat in Franta. De aceia, vreau sa spun ca nu peste tot se ajunge la idealul de „clear history” la care ne atrage atentia Dl. Negura.
Oare are vreun rost sa aducem vorba de aceste diferente si contexte speciale? Nu stiu, dar iata ca am facut-o. Ca sa pun totul intr-un context mai personal, am si eu antecedente evreiesti in familie, care cu toate ca au avut norocul sa nu fie deportati sau ucisi de legionari, au avut bine inteles de suferit din alte cauze in Regat, totusi supravietuind razboiul. Pe de alta parte, am avut o matusa care a trecut prin Auschwitz, dar care a ajuns acolo de la gara Drancy, in nordul Parisului, gratie statului Vichy, si a SNCFului.
Domnule Panait, dumneavoastră vorbiți doar tangențial de Holocaustul din România. Vă recomand, ca să nu practicați sportul național românesc – vorbitul după ureche (care include de multe ori citarea Wikipedia) să studiați Raportul Comisiei Wiesel sau să citiți cartea lui Deletant și Trașcă „Documente germane cu privire la Holocaustul din România”. De asemenea, iat o selecție de articole pe tema Holocaustului apărute în revista ACUM http://www.acum.tv/articol/43266/.