ACUM.TV

Greu de imaginat până unde sunt dispuși să ajungă așa-numiții „negaționiști” ai Holocaustului din România! Inclusiv cei care au pretenții că aparțin actualei elite intelectuale românești și care (mai) fac parte chiar dintre cadrele universitare.

Un asemenea exemplu – sau „exemplar” – se dovedește a fi Ion Coja care, așa cum declară, se pretinde chiar un intelectual onest care nu urmărește altceva decât adevărul. Într-un interviu din publicația „Națiunea”, dar și cu multe alte prilejuri, le-a declarat un război fără compromisuri istoricilor „holocaustizați” (semidoctismul domnului profesor a fost cumva căutat?), ca și „mincinoșilor și derbedeilor” care ar susține existența unui Holocaust românesc, la începutul anilor ’40. Și dacă tot n-a găsit cu cale să menționeze cine au fost, exact, acei „mincinoși și derbedei” care au avut „tupeul” să ridice la rangul de Holocaust ceea ce Coja numește „accidentul” de la Iași, referindu-se la pogromul din 1941, m-a făcut personal să mă simt ca o… descendentă directă a acestora, fiindcă mi-a amintit de un „incident” pe care l-am provocat fără voie, în foarte îndepărtata mea copilărie…

Dat fiind că la venirea mea pe lume nu mi-am mai „prins” în viață decât o singură bunică, și aceea pentru foarte scurt timp, două dintre surorile tatălui meu, mătușa Bella și mătușa Roza, semnificativ mai mature decât „copilul născut la bătrânețe” care a fost tata, au făcut cu multă dragoste oficiul de bunicuțe. Mă obișnuiseră de mică, dată fiind educația de atunci, să mă adresez cu „tanti” și cu „nene” tuturor cuplurilor din anturajul părinților, fie că ne erau rude, fie doar buni prieteni ai familiei. Așa că eu știam că „tanti Bella spune povești cu Albă ca Zăpada, cu Scufița Roșie și cu Prințesa răsfățată, iar nene Moișe, adică unchiul meu, gătește divin și nu-mi refuză nici un răsfăț culinar”.

Numai că cea mai iubită dintre mătuși, adică tanti Roza, venea deseori pentru „baby sitting”, cum se spune astăzi, atunci când părinții voiau să iasă în oraș seara. Ea era, să-i spunem, „mătușa cu poezia”! La vârsta când bunicile… bunici își învață nepoțeii creații artistice ca „Pisicuță pis-pis-pis” sau „Cățeluș cu părul creț”, tanti Roza, mai ales văzând că respectivele creații mă cam lasă rece, a început să mă învețe „Mai am un singur dor” și „Pe lângă plopii fără soț”, și chiar primele strofe din „Luceafărul”, povestindu-mi chiar câte ceva despre marele poet atât de scump inimii ei. „Nu Emilescu, Eminescu”, îi aud și astăzi vocea, instruind-o pe fetița de vreo patru ani care eram pe atunci.

Dar se pare că puterea mea de… abstractizare a generat o dată o întâmplare dramatică pentru biata tanti Roza. Într-una din seri, când tocmai mi s-a spus că părinții au plecat în oraș cu „tanti Didina și nene Paul”, un cuplu de buni prieteni ai tatei, eu am găsit cu cale s-o întreb pe tanti Roza: „dacă tanti Didina îl are pe nene Paul, iar tanti Bella, pe nene Moișe”, numind apoi încă vreo câteva perechi, „tu de ce n-ai nene”?! Dat fiind că tanti Roza tăcea, n-am sesizat eforturile ei de a-și stăpâni plânsul, după care mi-a răspuns că așa s-a întâmplat, că a avut și ea un „nene”, dar că acum nu-l mai are, și că povestea asta adevărată o să mi-o spună când am să mă fac mai mare, după care s-a grăbit să mă întrebe dacă nu vreau să-mi spună poezia aceea cu „o prea frumoasă fată”, care-mi place mie atât de mult.  A așteptat, sărmana, ca eu să adorm, și doar când au venit părinții au găsit-o cu ochii umflați de plâns: „nenea Holtzman”, soțul ei, murise cu vreo opt ani înainte, în „Trenul morții”, iar tanti Roza încă era neconsolată. Mi-au povestit mai târziu, că i-au luat soțul în zorii unei zile de iunie, iar la întrebarea ei unde-i duc bărbatul, i-au răspuns brutal: „O să facem săpun din el și o să-ți trimitem și ție ca să te mai speli, jidoavcă împuțită”!

Descarcarea cadavrelor din Trenul Mortii, la Podul Iloaie

După alți trei ani, când m-am mutat cu părinții la Iași, și am cunoscut toată familia tatălui meu, am constatat că mai aveam și alte „tantii fără nene”, din aceleași motive. Iar unchii cu mai mult noroc, sau poate cu o constituție ceva mai robustă decât a unchiului Holtzman, pe care „l-am cunoscut” doar din fotografiile în sepia șterse de vreme, mi-au spus poveștile lor adevărate din același „Tren al morții”. Cu timpul, au plecat într-o lume mai bună, aproape toți… Dar mai cunosc numeroși ieșeni-israelieni care mi-au relatat și aici, aceleași povești ale supraviețuirii lor „de la Dumnezeu”, care le-a dat nu numai viața, dar și… puțină intuiție și prezență de spirit, ca să și-o poată păstra. Adică, dintre foștii și actualii compatrioți, originari din Iași, nu-mi amintesc să fi existat măcar unul care să nu-și amintească, din familie, câte o „mătușă fără unchi”, dacă nu cumva, fie și dintr-o generație cu puțin mai în vârstă decât a mea, câte, o „mamă fără tată”. Chiar pe toți îndrăznești să ne numești „mincinoși și derbedei”, domnule (vorba vine!) Coja?

Acest articol a fost publicat duminică, 22 ianuarie 2012 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.