ACUM.TV

Povestea lui Andrei Klein, născut în lagărul de la Moghilev-Podolski, publicată în numărul trecut al revistei noastre http://www.acum.tv/articol/45027/ şi apelul revistei Acum către supravieţuitorii Transnistriei http://www.acum.tv/articol/45027/ ne-au adus bucuria de a primi via email sau a poştei clasice, câteva mărturii preţioase ale unor cititori cu un destin asemănător.

M-am născut în lagărul de la Moghilev, la 5 decembrie 1941…

Nicolae Decsei locuieşte la Satu Mare şi este  preşedintele Comunităţii Evreilor din localitate.  Părinţii săi Ioan Decsei, maghiar, şi Reghina Luger, evreică,  au părăsit Ardealul de Nord în august 1940 (după Diktatul de la Viena). Au străbătut pe jos munţii şi au trecut clandestin graniţa în URSS. În iunie 1941, după izbucnirea războiului cu URSS, autorităţile româneşti au redobândit Cernăuţiul. Reghina, care era însărcinată, urma să împărtăşească soarta evreilor bucovineni… Soţul ei şi-a pus steaua galbenă, şi-a făcut rost de acte false sub numele de Vasile Ioja (pentru a nu da de bănuit autorităţilor româneşti care-l dăduseră de mult în urmărire ca activist antifascist şi de stânga), şi a însoţit-o pe Reghina în Transnistria. Amintirile lui Nicolae Decsei sunt, de fapt, crâmpeie din povestirile părinţilor săi.

Traducerea certificatului de nastere emis in ianuarie 1942, la Moghilev Podolsk, pe numele de Ioja Nicolae Vasilievici, tatal -vengher (maghiar), mama evreica

…M-am născut în lagărul de la Moghilev – Podolski, sub numele de Ioja Nicolae Vasilievici, fapt atestat şi de traducerea actului de naştere eliberat la 5 ianuarie 1942, de autorităţile româneşti de la Moghilev. Tatăl meu care era  tâmplar la primărie şi confecţiona sicrie pentru armată, era în legătură cu partizanii din zonă, adăpostindu-i uneori în atelierul de tâmplărie, unde ziua puteau dormi în sicriele stocate în magazie…Tata, care era un om sufletist se străduia să-i ajute pe alţi oameni din lagăr. Moghilevul era de fapt un” oraş ghetou” unde evreii erau liberi să moară de foame sau de boală. Mâncare nu prea era, însă familia noastră avusese noroc că atelierul de tâmplărie se afla în apropierea popotei şi mama aduna cojile de cartofi aruncate de la bucătărie şi fierbea un fel de  terci, care a devenit mâncarea noastră de bază. Tata îşi făcuse o undiţă a cărei sfoară era din păr de cal şi mai mergea la pescuit pe malul Nistrului  şi apoi făcea schimb cu ţăranii ucraineni care-i dădeau caşă contra peştelui.

Tata era un luptător, un rebel care nu putea sta locului în timp de război, aşa că, la un moment dat a fugit din lagăr şi a trecut la partizani. Totuşi, din când în când, revenea în lagăr. Partizanii din pădurile din preajma Moghilevului i-au ajutat pe evrei şi un număr mare de deportaţi s-au alăturat mişcării de rezistenţă.

Nicolae alaturi de parintii sai, Moghilev 1943

În primăvara lui 1944 s-au dat lupte grele între  sovietici şi germani, pentru forţarea Nistrului.  Moghilevul era bombardat şi oamenii s-au ascuns în pivniţe. Au fost trei săptămâni cumplite în care nimeni nu mai îndrăznea să iasă din adăposturi. Acolo în ascunzătoare eram împreună cu mai multe familii şi tata era cu noi. El a făcut rost de un sac de cartofi şi unul de zahăr şi aşa am supravieţuit cu toţii. Apoi s-a dus pe front, să lupte într-un desant aerian. Rănit în misiune a fost internat  într-un spital din Moscova, de unde îi scria mamei sub nume false, vederi şi misive triunghiulare.  După eliberarea lagărului mama s-a dus la Cernăuţi, ca să-l aştepte pe tata. Acolo  s-a născut fratele meu Arpad, în iunie 1944.  În toamna lui 1944 părinţii mei au revenit la Baia Mare. Acolo s-a născut sora mea Ana.

Am ajuns la Moghilev, curând după naşterea mea în lagărul de la Piciora

Nicolae Steiner locuieşte în Bucureşti. Este profesor universitar, specializat în Medicina de Dezastru, membru de onoare al Sistemului Naţional Medical de Intervenţie la Dezastre al SUA şi expert internaţional NATO în Medicina de Dezastru. Deşi vagi şi fragmentare, amintirile sale completează tabloul sumbru al lagărelor din Transnistria.

Părinţii mei Steiner Andrei si Steiner Rivca au fost deportaţi în Lagărul din Picioara instalat în clădirile aparţinând unei moşii a contelui Pototki, pe malul Bugului. Conditiile de viata din acest lagăr erau îngrozitoare, cu lipsuri mari în  ceea ce priveşte igiena, alimentaţia şi încălzirea. Aprovizionarea cu apă, cel puţin în perioada de iarnă, se făcea în condiţii foarte vitrege direct din copcile făcute în gheaţa de pe Bug,  sub focul permanent al posturilor de pază naziste de pe malul ucrainean al Bugului. Cei care se duceau la râu, luau cu ei, drept scut, cadavrul unui deţinut împuşcat de nemţi şi se târau până la copca de unde luau apa. Din cauza acestui mod – cel puţin barbar –  de aprovizionare cu apă, foarte mulţi dintre deţinuţi erau bolnavi de dizenterie.

Hrana de bază a deţinuţilor erau mâncărurile făcute din coji de cartofi. În aceste condiţii la puţin timp după naşterea mea – în 28 august 1942 – părinţii mei au evadat, cu ajutorul unor oameni din paza lagărului. Neputându-se îndepărta prea mult, la un moment dat au observat o unitate nazista care venise să preia deţinuţii din lagăr pentru a-i duce la muncă într-o direcţie necunoscută. Se pare că nimeni din această captură a unui Sonderkomando nazist nu a mai scăpat cu viaţă. După evadare, părinţii mei si cu mine am rătăcit pe jos o distanţă destul de mare (după aprecierea mea de câteva sute de km) ajungând în Ghetoul din Moghilev Podolski. Amintirile mele din lagărul de la Moghilev sunt foarte fragmentare şi aproape inutilizabile, iar părinţii mei nu mai sunt în viaţă să îmi poată reîmprospăta memoria.

Lagărul a fost eliberat în 1944. Am revenit cu mama la Bucureşti, iar tatăl meu s-a repatriat abia în 1946, după ce s-a liberat din Armata Roşie.

Din păcate nu am nici un fel de fotografie din acele timpuri.

Închei acest articol scris pe baza memoriilor a doi copii născuţi la Moghilev, adresându-vă, din nou, apelul revistei Acum:

Aşteptăm mărturiile dumneavoastră din lagărele din Transnistria!

Scrieți-ne pe adresa editor@acum.tv

Acest articol a fost publicat duminică, 22 ianuarie 2012 la rubrica Marturii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.