Mi se pare, albină, că eşti absurdă.
Tocmai am citit undeva
că nu vei trăi
decât vreo cincizeci şi patru de zile
(da, cinci-zeci-şi-pa-tru!)
şi-ncep să cuget adânc şi încep să număr,
unu, doi, trei… printre zumzete şi zigzaguri
şi pulbere de polen şi sclipiri de aripi,
cu urechile pline de sunete sfărâmate,
cu ochii pândind prin ceţuri până mă dor –
degeaba, nu pot ghici
în atâtea ocoluri, în atâta
învălmăşeală de linii frânte,
drumul tău drept către fagure,
spre tainicul Hexagon.
Când te văd zburând încotro, unde,
cu povara ta mică şi dulce pe picioarele aurii,
firavă, parcă temându-te, rătăcită, –
iată, chiar acum te-ai izbit de fereastra mea,
şi încerci să-ţi revii, poate-ameţită, lăsându-te-n voia
unei la fel de firave adieri, –
mă încearcă un fel de teamă.
Nu pentru tine, ci pentru mine,
printre atâtea baroce variaţiuni, –
încotro, unde, cum, până când –,
către tainicul Hexagon.
Te pot asemăna doar cu Bach, cumplitul,
ciupind, s-ar crede, clavecinul, cu fine degete,
sau lovind, ca şi cum ar dansa,
cu bâta orgii,
să spargă în sclipitoare ţăndări
vuietul din adânc –
încât aproape că nu ne dăm seama
că stropeşte cu sânge-mprejur,
încăpăţânat să ajungă
până la os. Asta
îl interesează, de fapt,
când ciopleşte aşchii,
aruncând şi din mine
o mie de cioburi colorate. Să ne transforme-n
viralii şi-n stâlpi de piatră,
asta vrea el.
Nu sunt foarte sigur, dar, poate, la urma urmei,
voi fi făcând şi eu parte
din familie. Las şi eu
în juru-mi un fel de zumzet, urmez şi eu
tot felul de zigzaguri, mă risipesc
în vorbe, vorbe, vorbe,
flecărind despre mine
ca în Bacovia, ca despre Altceva.
– Tu ce dai, eu ce dau…
Mă voi auzi, oare?
Şi n-au mai rămas
prea multe de dat.
De aceea, încă o dată,
vă chem în ajutor, S.O.S.,
Albină şi Bach. Mă bazez pe voi,
eu, mezinul, care, din neatenţie ori din neştiinţă,
tremurând, împiedicat, bâlbâindu-mă,
amân şi împing în ceaţă
nu ştiu ce Hexagon.
Trăiesc
cum şi voi aţi trăit. Greşind,
dar, poate,
cu un fel de exactitate.
De-aceea şi trag nădejde
că aş putea fi iertat. Mă gândesc, totuşi, că
până la urmă
fără să ştiţi aţi găsit, găsiţi
şi voi necunoscutele
căi ale Domnului.
De aceea, mă şi bazez pe voi.
Pe tine, albină,
pe tine, Bach.
Absurzi amândoi, ca şi mine.
/
Ion Pop
draga domnule ION POP , pana acum ,dupa fragila noastra cunostiinta -in sens unic ,- nu am reusit sa descopar unde ascunzi mataluta absurditatea declarata de care ,cel putin mie ,nu mi-ai dat nici o dovada. in cea ce priveste pe sarguitoarea albina si maestrul tuturor maestrilor , IOHAN SEBASTIAN BACH , LASA-I ROGU-TE IN PACE .FIECARE DINTRE EI SUNT VREDNICI DE POEME SEPARATE.