Rândurile de mai jos ne-au fost trimise de Andrei Klein, din Cluj, un cititor fidel al revistei Acum care, într-un târziu – impulsionat nu de articolele marturii despre Transnistria, ci de indignarea pricinuită de ecourile stârnite de articolul lui Petru Clej “Extrema dreaptă românească îşi arată chipul hidos” – relatează despre Transnistria, în care s-a născut şi unde a rămas în viaţă datorită unor conjuncturi miraculoase. Îl cunosc bine pe Andrei Klein, un om deschis spre lectură, interesat de artă şi istorie, dedicat instantaneelor surprinse de obiectivul aparatului de fotografiat. Andrei Klein este de profesie fotograf şi cred că pasiunea lui de colecţionar – colecţia sa bogată şi valoroasă de obiecte şi documente din cele mai diverse – reflectă dorinţa de a păstra prin ele instantaneele altor timpuri, de a recompune secvenţe de istorie trăită. Acelaşi resort l-a determinat să facă diligenţe (sperăm încununate de succes) de a pune bazele unei colecţii muzeale evreieşti la Cluj. Andrei Klein este un supravieţuitor, unul dintre cei mai tineri supravieţuitori ai Holocaustului din România, care se simte dator să mărturisească cele trăite de familia sa. Rândurile de mai jos constituie o parte dintr-o lucrare memorială aflată în pregătire.
Tata şi mama, refugiaţi din Ardealul de Nord, nu au scăpat de deportare
În urma Dictatului de la Viena din 30 August 1940, când Ardealul de Nord a trecut sub administraţia Ungariei, părinţii mei Rózsi şi Ernő Klein, au plecat din Cluj în refugiu şi s-au stabilit la Bucureşti unde tata, tâmplar de mobilă, a reuşit să găsească un loc de muncă.
Rózsi, Ernő şi micuţul Andrei Klein, în lagărul de la Moghilev, 1942
În 14.sept.1940, prin Decretul Regal nr.3151, Statul Român a devenit stat naţional legionar. În perioada participării legionarilor la guvernare, au fost promulgate două măsuri antievreieşti, un decret din 5 octombrie 1940, privind exproprierea proprietăţilor rurale ale evreilor şi în 16 noiembrie, decretul care prevedea concedierea treptată a evreilor angajaţi în unităţi particulare, comerciale şi industriale. Ca urmare, tata a fost dat afara din serviciu. Din cauza situaţiei de teroare, creată de Garda de Fier care asaltează cartiere evreieşti, incendiind sinagogi, devastând locuinţe, traiul devenise foarte periculos în Bucureşti şi tânăra familie Klein a plecat la Vatra Dornei, unde aveau nişte prieteni care i-au asigurat că vor munci şi trăi în mai mare linişte. Însă în Vatra Dornei destinul i-a urmărit, fiind deportaţi în Transnistria . Mii de evrei au murit în timpul marşului morţii către lagăr, cei care cădeau erau bătuţi sau împuşcaţi, alţii au murit de epuizare şi de boli. Părinţii mei au ajuns la Moghilev Podolski, un oraş devastat de incendii şi inundaţii, care era zonă militară germană. În 30 August 1941 avea să treacă sub administraţie militară românească.
Viaţa din lagărul de la Moghilev
Tata şi mama, care era gravidă, împărţeau o cameră mică de 2 x 4 m, cu Rózsi şi Elemér Gottlieb care aveau Kati, în vârstă de câteva luni. Cele două familii aveau să se sprijine reciproc, asta ajutându-i să supravieţuiască. Casa era pe cale să se dărâme, fără uşi şi ferestre. Ulterior cei doi bărbaţi o repară cât de cât, pentru a putea rezista cu toţii la frig.
Obiecte din lemn executate de Ernő Klein în lagărul de la Moghilev, pentru a le folosi în trocul pentru alimente
Dormeau pe jos, nu aveau nici sobă, dar nici alimente ce să gătească. Bruma de mâncare care le mai rămăsese de acasă au împărţit-o în mod egal între ei.
Tata, care avea sănătatea şubrezită, era luat zilnic sub paza soldaţilor, la reconstruirea podului de cale ferată distrus de pe Nistru şi la repararea drumurilor ce duceau spre front , munci grele şi istovitoare. Dar, spre norocul lui, a fost remarcat ca om îndemânatic, harnic şi a fost trimis într-un garaj al armatei germane din localitate. Tot el reuşea facă rost de ceva alimente, pe care le obţinea de la localnicii ucraineni, în schimbul unor haine sau obiecte personale. Mâncarea era împărţită în mod egal între cele două familii. La retragerea din Moghilev sovieticii distruseseră toate unităţile industriale precum uzina electrică, centrala telefonică, turnătoria – toate foarte importante pentru autorităţile militare. În aceste condiţii inginerul Siegfried Jagendorf , deportat din Rădăuţi, găsit o soluţie salvatoare pentru deportaţii din Moghilev.
“Minunea de la Moghilev”
Jagendorf le-a propus autorităţilor refacerea utilităţilor. La început ideea ca deportaţii să lucreze la acest proiect nu a fost agreată, deoarece planul iniţial al germanilor şi autorităţilor locale era ca Moghilev să fie doar un loc de tranzit pentru deportaţii în drum spre alte lagăre în Transnistria. Asta ar fi fost condamnarea aproape sigură la moarte a grupului de deportaţi aflaţi in acel moment în Moghilev.
Andrei Klein, unul dintre puţinii copii născuţi în lagărul de la Moghilev şi rămaşi în viaţă, 1943
Când autorităţile totuşi acceptă oferta, Jagendorf a cerut dreptul ca muncitorii calificaţi să fie aleşi de el, aceştia să nu mai locuiască în ghetou ci să fie mutaţi împreună cu familiile lor, în apropierea turnătoriei, să se înfiinţeze o cantină pentru muncitori şi familiile lor, să primească mai multe medicamente din cauza epidemiei de tifos. Din cauza foamei şi a frigului, în rândurile evreilor, pe zi ce trece mortalitatea este în creştere.
Jagendorf a reuşit să convingă, autorităţile locale, explicând că deportaţii vor lucra mai bine ştiindu-şi familiile aproape şi având asigurata hrana de fiecare zi. Om dur şi ferm, care le-a impus autorităţilor pretenţii incredibile pentru acele vremuri. Iniţial prefectul aprobase începerea lucrului cu 100 de evrei, dar Jagendorf a reuşeşte să obţină creşterea acestui număr la 1200 de deportaţi.
Tatăl meu şi Elemér Gottlieb au fost selectaţi şi primiţi ca muncitori calificaţi la refacerea turnătoriei, ceea ce a dus la îmbunătăţirea alimentaţiei celor două familii. Pe lângă munca de la turnătorie, tata reuşea să confecţioneze diferite obiecte din lemn pe care le schimba pe alimente cu soldaţii şi localnici ucraineni.
Treptat Siegfried Jagendorf a reuşit să sporească în continuu numărul muncitorilor evrei şi datorită acestei acţiuni majoritatea lor a rămas în viată. (Toate acestea sunt descris pe larg în cartea lui Siegfried Jagendorf “MINUNEA DE LA MOGHILEV “ , Editura Hasefer – 1997)
În acest lagăr, m-am născut eu la 1 aprilie 1942. Lagărul a fost eliberat de Armata Sovietică în 13 aprilie 1944.
După eliberare tata a plecat pe front
Tatăl meu, direct din lagăr, a fost înrolat „voluntar” în Armata Roşie şi dus pe front în regiunea Tamb, iar mama cu mine am plecat la Cernăuţi, cu gândul de a aştepta acolo revenirea tatii. Iată un fragment din prima scrisoare scrisă de mama dupa eliberarea din lagărul din Moghilev către sora ei care trăia în Palestina
“26.10.1944
După mulţi ani, în sfârşit, pot să vă dau semn de viaţă despre noi. Sper că această scrisoare vă găseşte în viaţă şi sănătoşi şi că de la tine voi afla veşti despre scumpii mei părinţi, despre fraţii şi sora noastră ramaşi la Cluj, şi despre voi, de care nu mai ştiu nimic de patru ani. Timp de trei ani am fost deportaţi în lagăr. După ce am fost eliberaţi, am venit în Cernăuţi unde îl aştept pe Ernő care a fost înrolat în Armata Roşie. Nu îţi pot descrie suferinţele îndurate, foamea şi chinurile suferite în ace;ti 4 ani. În lagăr l-am născut pe Andrei. Acum are doi ani şi jumătate şi este un băieţel dulce, blond, seamănă cu tatăl lui. Eu lucrez într-o drogherie, timp în care copilul e la creşă. Seara îl aduc acasă. E singura mea fericire în trista mea viaţa. Maris dragă mi-aş da viaţa să aflu veşti despre părinţi, aici circulă veşti groaznice, despre faptul că acasă au fost ucişi toţi evreii, vreau să sper că nimic nu e adevărat, e aşa de cumplit…
Sunt foarte slăbită, lagărul m-a îmbolnăvit şi mai mult, dar trebuie să rezist pentru copil, are nevoie de mamă lui…
Rózsi”
După ce auzise veşti despre ororile din Ardealul de Nord, Mama era într-o stare sufletească îngrozitoare şi neştiind ce s-a petrecut cu familia ei, a cerut repatrierea. Cererea ei s-a aprobat şi la data de 4.05.1945 am sosit acasă. Acasă la Cluj Mama a aflat că părinţii şi socrii ei, multe alte rude, prieteni şi vecini au fost deportaţi şi nu s-au mai întors din lagărele naziste. Pe atunci tata încă se afla într-un batalion de construcţii la Stroicolona, mai târziu ni s-a alăturat şi el.
Încheiere
În lagărul din Moghilev Podolski mureau zilnic zeci de copii. Faptul că m-am născut şi am rămas în viată, în condiţiile acelea cumplit de grele a fost într-adevăr un adevărat miracol. Nu am informaţii decât despre patru copii născuţi în acest lagăr şi rămaşi în viată. Sunt un supravieţuitor al Holocaustului şi trebuie să povestesc tot, pentru a contracara negaţionismul şi eventualitatea ca o astfel de tragedie să se repete. De mai mulţi ani pregătesc un volum de memorii despre familia mea, originară din Cluj. O familie obişnuita cu 6 copii, din clasa socială a oamenilor săraci, muncitori, gospodari, pe care pană la urmă soarta i-a despărţit, târându-i către suferinţă şi moarte. N-au supravieţuit decât foarte puţini. Eu mă număr printre ei şi am datoria să povestesc. Tinerele generaţii trebuie să cunoască şi să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat. Pe martiri nu îi mai putem învia, dar măcar noi cei in viaţă sa trăim fără ură şi fără violenţe căci oameni suntem cu toţii !
Si eu sunt unul din supravietuitorii lagärului din Moghilev.Nu stiu ce s-a scris despre acest subiect in Romania , dar am väzut de curänd la postul de televiziune TVRi un interviu cu un cineast romän care a fäcut un film despre exterminarea evreilor din Odessa si cum din ordinul lui Antonescu acestia au fost arsi de vii . Realizatorul filmului a stat de vorbä cu unul di putinii supravietuitori.Din convonbirea purtatä cu moderatorul emisiunii a rezultat cä in fiecare dintre noi se ascunde o laturä criminalä , la unii activä si la altii in stare latentä.Läsänd la o parte aceste consideratii filozofice ,vreu sä fac o remarcä care mi se pare mai importantä decät toate discutiile purtate , fie ele favorabile fie tendentioase.In Romania nimeni din comunitatea evreiascä n-a avut curajul ca sä arate societätii contemporane de acolo ( Romania ) cä ei sunt copii , nepotii si stränepotii celor ce au ucis si cä nu se pot dezice , fie cä le place sau nu , de acest lucru . Acest fenomen a fost analizat in mod exemplar in Germania si ar fi cazul ca Romania la poarta Schengen sä afle acest lucru . Asta nu inseamnä ca sä criminalizäm pe cei in viatä ci doar ca sä-le amintim de cele intämplate . Va fi poate dificil dar noi, cei rämasi in viatä , avem datoria de a face acest lucru . Poate cä a-ti observat cä in parlamentul Romäniei , in spatele prezidiului , atärnä o cruce. Dupä cum stiu din Parlament fac parte atät oameni de cu cedintä crestin/ortodoxä cät si musulmani si evrei.Nu stui ce rol are aceastä cruce ??? . In final a-si mai aminti si prima strofä din actualul imn al Romäniei , care incepe cu ,, Desteaptä-te Romäne etc ” . Cänd il aud mä cutremur de fiecare datä . Eu triesc in Germania de 43 de ani si nu am auzit nici o datä sloganul ,, Deutschland, Deutschlan über alles ” . Deci problematica articolelor belicoase in problema persecutärii evreilor din Romania trebuie cäutatä cäutatä in primul rind acolo si Comunitatea Evreilor ar putea sä-si asume si riscul unei confruntäri.Pentru aceasta trebuie curaj.Nu nouä trebuie sä ne fie rusine ci lor.
In focul celor mai sus mentionate a uitat sä spun cä mi mi-a murit o parte din familie in Transnistria . Fratele meu Berti, bunicul si bunica,o mätusä si sotul acesteia.Iar la Solca, actualmente Ucraina, au fost ucisi in mod bestial Mätusa mea Frida si sotul ei, värul meu Norbert in värstä de 5 ani.Acestia au fost ucisi de cei de acolo cu bitele.Cänd scriu aceste ränduri mä apucä un sentiment de revoltä.
Este o relatare impresionanta. Nu stiam de Jagendorf. Chiar daca in toate cazurile publicarii acestor relatari exista posibilitatea unor comentarii de tip negationist, sau care iau in deridere asemenea suferinte, e foarte important ca sa fie scrise si digitalizate cit mai multe din aceste marturii. Merci dlui Klein si Andreei pentru publicare.
Domnule Blei, vă invit și pe dumneavoastră, așa cum l-am invitat pe domnul Klein, să împărtășiți cititorilor revistei ACUM experiența la care v-a supus pe dumneavoastră și pe familia dumneavoastră regimul genocidar Antonescu.
Desi nu prea cunosc articolele despre care este vorba in aceste marturii, totusi ca unul nascut intr-un lagar din Transnistria si apoi traitor cu familia in Ghetoul de la Moghilev Podolski pot sa spun ca din vremurile inceputului de diaspora si pana in zilele noastre asa a fost permanent cu evolutii cand mai acute cand mai line dar permanente. Desi facem parte din poporul cartii si intotdeauna am dat tarilor unde am trait intelectuali de marca, cand venea vremea nu se tinea seama in nici un fel. Negarea Holocaustului din Romania este o problema care poate fi inteleasa numai de cei care nu inteleg evidenta. In ciuda tuturor parerilor abundente in Romania a fost holocaust nu asa de metodic si asa de organizat dar nu mai putin ucigator. Nu intotdeauna direct dar unde oamenii nu au actionat au ac tionat fortele naturii, promiscuitatea lipsa de alimente si inainte de topate lipsa de speranta. Cel putin in Tranistria actionau pe deplin legile junglei, copii, cei slabi si batranii nu aveau nici o sansa. Asa cum se spune in multe din rugaciuni nu vom uita.
Domnul Klein ne-a relatat amintiri din Transnistria necunoscute de mine pana acum. Nu stiam de exemplu ca s-au nascut evrei in tabere in perioada aceea cumplita
Sunt coplesit de emotie si in acelasi timp de indignare,cum pot oameni sa faca atit rau oamenilor?
Povestea Domnului Klein trebuie sa fie cunoscuta de fiecare generatie,ca asemenea atrocitati sa nu se mai repete.
Dumnezeu sa ne lumineze mintea
Povestea dlui JKlein mi se pare foarte interesanta. Nu am stiut de comportamentul lui Jagendorf.Cele citite imi confirma un fapt trait si de catre subsemnata, si anume ca adesea supravietuirea unor victime din multiplele fabrici ale mortii, reprezentand „UN REBUT TEHNOLOGIC” s-a datorat personalitatii deosebite,a unor oameni care nu s-au lasat indoctrinati, pastrandu-si omenia chiar daca prin asta isi asumau un risc fizic.Si eu am ramas in viata datorita unor asemenea oameni. Ei salvau, ajutau .Ii consider eroi chiar daca erau oameni marunti.Niciodata nu am aflat numele lor. Imi pare foarte rau.
Impresionant intregul articol ; desi nu am trait acele vremuri ( sunt nascuta in 1950 ) parintii mi-au povestit momentele de groaza traite in Iasi ( sunt nascuta in Iasi )in ziua pogromului , cum curgea suvoi de singe la marginea trotuarului ca dupa o ploaie torentiala . Celor ce neaga acele vremuri ,oare nu le-au fost povestite de vreun parinte sau bunic ? Ori de rusinea participarii neaga azi ca ar fi existat asa ceva ?
Intradevar, nu avem voie sa uitam. Supravietuitorii rebuie sa transmita noilor generatii tot ce stiu si au trait in acea perioada, pentru ca niciodata aceste orori sa nu se mai repete. In acest context, povestea de viata a dlui Klein, nu numai ca este interesanta, ci este o marturie a acelor vremuri, a ororilor prin care au trecut fiinte umane numai pentru ca erau evrei, dar si ca exista in aceasta lume, indiferent de nationalitate, religie, culoare,sau sex SI OAMENI.
Cred ca este foarte bine ca supravietuitorii unor timpuri tragice sa vorbeasca , sa scrie ,astfel aflam direct de la sursa anumite lucruri care pentru unii ar putea reprezenta o problema delicata.
Istoricii de ieri si de azi ,au fost si sunt subiectivi fata de anumite subiecte si nu numai .
Adevarul este unic , la singular , fara conotatii sau interpretari . Supravietuitorii sigur ca nu pot fi acuzati in sensul denaturarii realitatii , ei trebuie sa vorbeasca despre toate ororile traite,astfel ca nicaieri,niciodata cu nici un popor sa nu se mai repete aceste lucruri , nici macar in visele unor minti bolnavicioase
Desi m-am nascut dupa razboi, totul imi este cunoscut prin sotul meu, care a fost in Lagar, in Transnistria. La inceput, povestirile lui mi se pareau o creatie a unei minti ancorate in trecut, trecut sumbru si tulburator. Treptat, am inteles ca nu era un cosmar, ci realitate.
Ororile nu pot si nici nu trebuie uitate. Sa nu se mai repete!
E chiar o datorie sa facem cunoscut trecutul, pentru ca niciodata in viitor ororile de neiertat si greu de imaginat din perioada national-socialismului sa nu se poata repeta .
fELICIT REVISTA ACUM PENTRU PUBLICAREA ARTICOLULUI ANDREEI GHITZA SI A COMENTARIILOR – MA BUCUR DE ECOUL STARNIT. EU AM SUPRAVIETUIT LA BUDAPESTA, IN 1944 AVEAM 20 DE ANI, PARINTII MEI AU FOST
LASATI SA SE INTOARCA ACASA LA GHEORGHENI DIN TRENUL CARE DUCEA LA AUSCHWITZ, MEMORIA CATASTROFEI
CARE I-A LOVIT PE EVREI MA PREOCUPA NEINCETAT SI DIN CS IN CE PARE DE NEINTELES CUM S-A PUTUT PETRECE ACEL MACEL ORIBIL.
Multumesc D-lui Klein pentru impartasirea acestor experiente traite de Domnia sa si asteptam cu nerabdare aparitia cartii la care Dansul am inteles ca lucreaza de ceva vreme. Fac parte din generatia tanara, insa am avut ocazia sa ma documentez despre si sa vizitez lagarele de la Auschwitz – Birkenau, puncte azi de interes turistic, insa cu o istorie coplesitoare, care nu trebuie uitata si mai ales repetata!
Articolul scris de Andreea despre nenoricirile petrecute la Moghilev si tot ce a indurat familia Klein si alti mii de oameni, este dureros si din pacate adevarat.
Nu pot sa inteleg cum un cititor a putut sa bifeze NEGATIV unele din ecourile scrise. Oare nu crede ca asa o nenorocire a avut loc, sau poate Dl. Klein si Andreea au exagerat sau au mintit?
Tragic.
in fiecare zi, ma conving si mai mult de ideea ca „e greu sa fi om”
Multumim domnului Klein ca ne impartaseste din cruntele experiente , dar poate asa, reusim sa ne trezim…oare suntem oameni, oare am fost oameni?
Am avut privilegiul de a-l cunoaste pe domnul Klein Andrei personal acum catva timp, un om deosebit, pe cat de calculat atat de profund, un om onest si sobru cu o gandire alerta si o vorba domoala de care te atasezi din primul moment si caruia ii sorbi cuvintele atunci cand incepe sa-ti vorbeasca.
Prin marturisirile sale de fata pe care le-am citit cu mult interes, Andrei Klein face nu numai o descriere sumara asupra tragediilor si dramelor prin care a trecut el si familia sa, – impreuna cu cei ce au avut singura vina de a se fi nascut evrei – ci reprezinta o obligatie morala de a depune marturie pentru cei ce stiu prea putin sau pentru „negationistii” care nu vor sa stie,
pentru ca astfel de orori si ticalosii sa nu se mai repete.
Felicitari revistei ACUM TV si domnului Andrei Klein pentru aceasta relatare impresionanta.
Si eu am fost, la un an si 6 luni, la Moghilev-Podolsk, din noiembrie 1941 pana in toamna 1943-44 !