Soarele cald al primăverii parcă trezise la viaţă oraşul după o iarnă cumplită. Urcam încet treptele spre unul din etajele superioare ale Spitalului Judeţean din Oradea. Eram preocupat şi curios în acelaşi timp de femeia de 85 de ani ce voise să se spânzure în noaptea aceea. Oare ce o determinase să facă acest gest disperat? Nu mai aveam locuri în camerele pentru bolnavi, dar cuvintele acelei femei îmi răsunau în minte: „Mai bine mor decât să ajung din nou în stradă !”
Ajuns la camera asistentei-şefă aceasta mi-a povestit motivul pentru care mă chemase. Femeia cu pricina locuise într-un apartament din Oradea împreună cu unul din cei doi copii, care era căsătorit şi avea de asemenea un copil. La un moment dat s-a hotărât să-i dea acestuia apartamentul în care locuia fără să ştie că nenorocirea era aproape. În doar 3 luni, amândoi copiii au murit. A suferit mult, a plâns şi a încercat să suporte durerea într-un mod demn. Au trecut anii fără însă ca rănile ei să se vindece. Amintirile copiilor nu se puteau şterge din mintea ei, iar inima ei sângera. Apoi a urmat o nouă lovitură. Nora cu care locuia în casă a vândut apartamentul şi a plecat, iar ea a ajuns în stradă, la 83 de ani. Când nu cerşea ceva de mâncare putea fi găsită în cimitir lângă mormintele copiilor,aranjându-le sau privind în gol cu ochiii în lacrimi, năpădită de atâtea amintiri…Unele nopţi de vară şi le petrecea acolo dormind lângă mormintele celor dragi. Au trecut astfel doi ani. Iarna aceasta a fost grea pentru dânsa. A dormit în gară, în scările blocurilor şi pe unde a putut găsi un loc ferit de vânt şi ploaie.S-a îmbolnăvit şi a ajuns în spital. Acolo a avut parte de căldură, mâncare şi îngrijire.
Gândul că se va întoarce din nou în stradă era de nesuportat. Auzind că a doua zi va fi externată s-a hotărât să renunţe la o astfel de viaţă. În noaptea aceea încercand să-şi ducă planul la îndeplinire a fost descoperită de una din asistente, năruindu-se astfel tot ceea ce-şi propusese.
Nu mai aveam locuri libere,dar femeia aceea avea nevoie de o familie.Am vorbit cu dânsa şi am adus-o acasă. Am pus un pat pe coridor,până ce am putut construi o nouă cameră.Au trecut câteva luni până am putut vedea din nou un zâmbet pe faţa ei.Când a împlinit 86 de ani,i-am facut un tort cu lumânări pe care i l-am dăruit. Era atâta bucurie pe chipul ei…Acum ea nu mai este printre noi,dar ne bucurăm că am putut fi alături de ea în ultimii ani ai vieţii sale.