Vacanţa de Crăciun cu zburdălnicia fulgilor de nea, aroma cozonacilor şi magia sărbătorilor se suprapune peste anotimpul copilăriei. Un răstimp luminos în care e aproape de neînchipuit să nu fi fost pace. Fragmentul, pe care l-am ales din romanul mamei mele, evocă bucuria primei vacanţe de iarnă, după trimestrul de rodaj la orfelinatul evreiesc Baron Hirsch din Budapesta, dar în fundal se ghiceşte războiul cu schimbările sale rău-prevestitoare
Sara Székely : În vacanţa de iarnă, din nou acasă
(fragment din romanul Surica, fiica Evei, editura Hasefer 2008)
Surica la Ghoergheni, in prima vacanta de iarna
Vacanţa se apropia cu paşi repezi şi eram nerăbdătoare să aflu dacă mama îmi găsise vreun însoţitor, care să mă duc acasă, la Gheorgheni. Aveam doar 11 ani şi nu mi s-ar fi permis să călătoresc singură, atât de departe. În sfârşit, într-o după amiază, Tanti Mariţa mi-a adus o scrisoare de la mama. Plicul nu era desfăcut, deşi pedagogele deschideau scrisorile adresate fetiţelor pentru a le citi şi controla. Mie mi-au deschis doar prima scrisoare şi apoi s-au lăsat păgubaşi pentru că nu reuşeau să descifreze scrisul mamei. Numai eu puteam citi rândurile ei încâlcite, cu cuvintele legate între ele, întrucât eu o învăţasem să scrie, cu câtva timp înainte de a ne fi despărţit. Scumpa de ea, se aşezase să-mi scrie, după o zi întreagă de roboteală. Îmi dădea de veste că Béla şi Edit, fiul şi fiica doamnei Vágó, care învăţau la Budapesta şi erau cu vreo 8 – 10 ani mai în vârstă decât mine, i-au promis că mă vor duce acasă, la Gheorgheni, cu trenul. Cei doi tineri, care erau cu un grup de prieteni, m-au luat de la orfelinat şi m-au instalat într-un vagon de clasa a III-a, iar apoi şi-au ocupat locurile de la clasa II-a. Din când în când Béla sau Edit treceau pe la mine să vadă ce fac şi mi-au adus şi mâncare, deşi eu le spusesem că primisem merinde de la orfelinat. Mă bucura grija lor şi n-am vrut să-i îngrijorez spunându-le că întotdeauna mă simţeam rău în tren, îmi era greaţă şi vomam. În vagonul meu călătoreau soldaţi care fumau mult, ceea ce-mi făcea şi mai rău. Au deschis geamul, deşi afară era ger, sperând că aerul proaspăt avea să-mi facă bine, dar degeaba, mi-a fost rău pe tot parcursul călătoriei. Între timp am aflat că trebuia să coborâm din tren, pentru că un tronson al căii ferate către Gheorgheni, rămăsese în partea cealaltă a noii graniţe trasate după Diktatul de la Viena. De la gara Sărăţel până la gara Reghin, pasagerii erau transportaţi cu autobuze, iar apoi puteam continua drumul cu un alt tren. La Sărăţel am reuşit, cu chiu cu vai, să mă sui în acelaşi autobuz cu Béla, Edit şi prietenii lor. Majoritatea călătorilor avea multe bagaje, care abia încăpeau în autobuz. Eu n-aveam decât un rucsăcel. Fiecare zdruncinătură îmi întorcea stomacul pe dos, dar spre norocul meu drumul n-a fost prea lung, trenul a mai întârziat puţin şi aerul rece şi tare de pe peron, mi-a făcut bine.
Cu cât ne apropiam de Gheorgheni, cu atât deveneam mai emoţionată întrebându-mă dacă avea să mă aştepte cineva la gară ? Mi-era tare dor de mămica mea, de care fusesem despărţită atât de multă vreme. Trenul a sosit în Gara Gheorgheni, la lăsatul serii. Locul îmi era bine cunoscut pentru că ani de zile, îndrum spre şcoală, treceam prin faţa gării. Vara, împreună cu alţi copii din colonia noastră, le vindeam călătorilor apă rece, cu cana. Unii îşi întindeau paharele prin fereastra vagonului şi noi le turnam apă de izvor, adusă în ulcioare de lut. Călătorii ne aruncau în schimb câţiva bănuţi. Unii nu ne plăteau, însă asta nu ne împiedica să ducem apă şi strigând „Apă rece, apă proaspătă, cumpăraţi !”
Iată-mă revenind acasă. Mama stătea pe peron, de parcă nu s-ar fi mişcat din loc, de când plecasem, tot aşteptându-mă…Deşi peronul era slab luminat, m-a observat imediat. Din vagonul nostru au coborât puţini călători, însă mie mi s-a părut că a trecut o veşnicie până am ajuns la uşă şi am coborât pe scara vagonului. Apoi m-am aruncat în braţele mamei, ca în poezia lui Petőfi…”Şi am ajuns…şi către mine/Mama zboară, iată…/ Şi m-am prins de gâtu-i mut ca / de un pom o roadă/.” I-am aşteptat să coboare pe Béla şi Edit, iar mama le-a mulţumit că m-au adus de la Budapesta. Tinerii i-au promis că la sfârşitul vacanţei, aveau să mă ducă înapoi la orfelinat.
Tot drumul către casă l-am făcut ţinându-ne de mână. Mama lăsase arzând focul în sobă, lemnele trosneau şi flăcările jucăuşe încălzeau odaia. Câtă vreme fusesem la orfelinat, mama se mutase din colonia Darvas într-o altă casă, vizavi de colonia Rubin, ca să fie mai aproape de bunica şi de mătuşile Frida şi Esti. Nu mai lucra la fabrică. Între timp, Tanti Horváth fusese arestată şi condamnată împreună cu un grup de militanţi de stânga, iar mama s-a angajat menajeră la familia lor. Pe masă, în cana mea albastră de tablă emailată, mă aştepta cafeaua cu lapte şi felia de pâine unsă cu gem de măceşe. M-am spălat pe mâini şi m-am apucat să mănânc . Pentru prima oară, mama nu m-a dojenit că vorbesc în timp ce mănânc, ci dimpotrivă, dorea să ştie totul: cum mă simţeam la orfelinat, cum se purtau pedagogele cu noi, cât de departe era şcoala la care umblam şi multe altele… O interesa chiar şi faptul dacă fetiţele din „ţara mamă” îşi râdeau de mine că vorbeam cu accent secuiesc. Am încercat să-i răspund pe îndelete, însă m-a cotropit somnul. Mama a aşternut patul cu duna călduroasă, de puf, şi eu m-am cuibărit lângă ea. Dimineaţa când m-am trezit, mama plecase deja la lucru lăsându-mi pe masă micul dejun. Curând a sosit şi bunica cu un pumn de alune de pădure şi m-a supus unui tir de întrebări. Dorea să afle, în primul rând, dacă la orfelinatul nostru se gătea cuşer, dacă n-am uitat să vorbesc în idiş, dacă mergeam la orele de religie dacă am învăţat rugăciuni noi. Spera să nu le fi uitat pe cele învăţate acasă. Am liniştit-o că mâncarea era cuşer, că n-am uitat idişul, deşi nu prea aveam cu cine să-l vorbesc acolo, că nu mergem la orele de religie ci le ţinem la şcoală, cu un rabin tânăr. Că era obligatoriu să învăţăm rugăciunile şi literele ebraice. Bunica dădea din cap, parcă dând crezare şi nu prea, celor istorisite de mine. Apoi, „Babi” a mea, s-a plâns că avea dureri puternice de cap şi nu putea dormi din pricina tensiunii, dar spera totuşi, s-o poată creşte pe Ghitele. Ascultând-o pe bunica, îmi dădeam seama că la Budapesta, unde se vorbea numai ungureşte, mă cam dezobişnuisem de idişul de acasă. Mi-am amintit că în vara lui 1940, când în locul leilor s-a trecut la banii ungureşti, pengő şi fillér, Bunica mă lua cu ea la prăvălia lui Udvari şi mă punea să-i socotesc preţul cumpărăturilor în lei. Plătea numai după ce îi spuneam eu cât fac, în lei româneşti, cele cumpărate.
Mă simţeam foarte bine în vacanţă. M-am întâlnit cu fostele colege de şcoală şi copiii din vecini care mă descoseau despre Budapesta. Nu puteam să le spun prea multe pentru că, din păcate, eu cunoşteam doar orfelinatul, şcoala, parcul şi câteva străzi învecinate. În ciuda gerului năprasnic ne bulgăream, ne dădeam cu săniile pe mormanul de rumeguş acoperit de nea şi alunecam pe gheţuşuri.
Şi în familia noastră se schimbaseră unele lucruri. Mama mi-a povestit că una dintre surorile sale, Pepi, părăsise Gheorgheniul. Mătuşa Pepi era diferită de mama şi celelalte surori scunde, cu părul bălai şi ochii verzi sau albaştri. Era înaltă, zvealtă, cu părul castaniu şi ochii mari, căprui. Avea o voce minunată, fermecându-i pe toţi care o ascultau cântând „A idişe mame”. Pepi lucra şi locuia în colonia Gottlieb, într-o zonă destul de îndepărtată de noi. Acolo se îndrăgostise de Lőrincz Jenő care, spre mâhnirea familiei, nu era numai creştin ci şi văduv. Mătuşă-mea Pepi n-a ţinut cont de părerea familiei ci s-a măritat şi a plecat de la Gheorgheni, împreună cu soţul şi cei doi copii ai acestuia, din prima căsătorie. Nimeni nu ştia unde s-au stabilit.
În ultima dimineaţă a vacanţei, mama m-a condus la gară şi m-a dat în grija aceluiaşi Béla Vágó*, care mă adusese de la Budapesta. M-am despărţit de mama, cu inima grea, gândindu-mă că pentru un timp nu am să mă cuibăresc alături de ea în pat şi nu mai puteam să-i sărut braţele albe, puternice, pe care se distingeau cele trei urme de vaccin, sub formă de monedă. Mâinile mamei erau aspre de muncă însă braţele ei aveau pielea fină, ca mătasea. Mi-am ocupat locul în vagon şi am început să visez la vacanţa de Pesah.
(traducerea din limba maghiară Andrea Ghiţă)
*Bela Vago (1922 – 2008) renumit profesor în Israel, unul dintre cei mai importanţi istoriografi ai Holocaustului din Europa central-est europeană (n.ed.)