Cu puţine ore în urmă s-a stins din viaţă una dintre puţinele personalităţi luminoase ale secolului XX. Activitatea civică a lui Václav Havel a fost esenţială în organizarea şi desfăşurarea Revoluţiei de Catifea de la Praga, în urma căreia a fost înlăturat regimul comunist. Asumîndu-şi pe deplin cariera politică, Havel a cîştigat primele alegeri libere şi a devenit preşedintele Cehoslovaciei. La despărţirea celor două state, a obţinut două mandate succesive ca preşedinte al Cehiei.
Meditaţia sa politică şi artistică a gravitat în jurul mulţimilor umile, tăcute. Havel a devenit purtătorul lor de cuvînt, a căutat soluţii pentru remedierea abuzurilor. Dăruirea generoasă a reprezentat nota caracteristică a activităţii sale. Unul dintre conceptele-cheie pe care le-a lansat a fost “puterea celor fără de putere”. În puţine cuvinte, societatea în ansamblul ei are capacitatea de-a rezista împotriva totalitarismului, dacă nu îşi pierde încrederea şi speranţele, dacă nu se lasă malformată de minciuna dictaturii.
N-am reţinut vreun pasaj, în gîndirea sa, unde Václav Havel să fi elogiat “rezistenţa prin cultură” ca metodă de combatere a comunismului. Poate şi din acest motiv, alternanţa politică din ţara lui a fost paşnică şi completă, pe cînd în ţara noastră – unde o pletoră de filosofi ai cotidianului ne-au împuiat minţile cu farmecul inefabil al turnului de fildeş – revoluţia a fost violentă şi însîngerată, pentru a propulsa în fotolii garnitura a doua de comunişti.
Realitatea ne arată că traiectoria morală a disidenţilor a devenit mai complicată după căderea comunismului, după dispariţia obstacolului pe care l-au înfruntat cu determinare. Însă Václav Havel n-a vărsat lacrimi de crocodil pe umerii activiştilor comunişti, după revoluţie, ci a contribuit ca, în ţara sa, lustraţia să se pună în practică rapid şi eficient. El nu s-a pupat pe gură cu dr. Gustav Husák, aşa cum Adam Michnik s-a grăbit să-l umple de salivă purificatoare pe fostul său călău, generalul Jaruzelski. El nu i-a spălat de păcate în public pe foştii colaboratori ai serviciilor secrete comuniste, aşa cum Gabriel Andreescu a dat buzna să-i inocenteze pe Adrian Marino şi Nicolae Breban. El n-a devenit antisemit ca Paul Goma.
Memoria triumviratului glorios – alcătuit din Papa Ioan Paul al II-lea, Alexandr Soljeniţîn şi Václav Havel – îmi luminează potecile încurcate în momentele de deznădejde.