Numeroşi teoreticieni, oameni de ştiinţă şi cultură, au dezbătut ani buni raportul dintre aceste concepte, conţinutul lor, dinamica lor în contextul noilor realităţi. Din păcate intrarea în mileniul al treilea nu a fost marcată, în ciuda marilor progrese tehnologice care au impus atât în planul culturii cât şi al civilizaţiei noi perspective, de o mai atentă gestionare a acestor concepte.
Dimpotrivă, globalizarea le-a trecut în plan secund sau chiar în uitare. Ofensiva mondială a neoliberalismului se realizează adesea cu politicieni neavizati, cu reduceri ale alocaţiilor bugetare pentru cultură, cu un tip de informatizare stratificată, inundată de operatori formaţi ca executanţi nu ca inovatori autonomi. Esenţa informatizării nu este nicidecum uniformizarea eficientă economic şi profitabilă politic ci accesul mai larg la cultură, la o civilizaţie a bunăstarii creatve, formarea responsabilităţii controlabile social, nu ca mijloc de manipulare a maselor dezalfabetizate, sărăcite, vulnerabile la stimulente minime.
Odată cu socializarea costurilor şi privatizarea profiturilor (Chomsky) s-a instalat şi formula : ai atâta cultură-putere câţi bani-putere ai. Ceea ce nu înseamnă că te uiţi în portmoneu ca să afli la ce nivel de cultură ai ajuns, la ce grad de civilizaţie ai dreptul corespunzător scalei miliardarilor. Dimpotrivă, locul tău în lume este determinat de efortul pentru afirmarea şi confirmarea personalităţii tale prin educaţie şi creativitate. Contextul social şi educaţia permanentă te poate înscrie pe scara valorilor.
Cum se trece de la cultura valorilor la cea a oximoronilor (realităţi contradictorii), de la civilizaţia democratică la cea a autoritarismului exclusivist ne spune Bertrand Mếheust în cartea sa La politique de l`oximore (La Decouverte-2009) o binevenită completare socio-politică a imaginii actualului sistem neoconservator. Autorul demonstrează că democraţiile contemporane nu pot preveni şi stopa dezastrele ecologice şi economice în general, ele încearca doar să ne ameţească cu oximoroni ca dezvoltarea sustenabilă, capitalism moral, progres continu etc. în vreme ce ecologia este incompatibilă cu creşterea globală şi infinită.
Pentru a paraliza orice opoziţie guvernanţii folosesc o avalanşă de oximoroni ca promisiuni certe, manipulând cinic universul mental cu tot felul de minciuni repetate în ciuda evidenţelor: globalizarea înseamnă acum nu doar goana după profit maxim prin societatea de consum (împrumutaţi, consumaţi la maxim, după noi potopul) încuscrită cu rolul prioritar al finanţelor şi folosirea statelor pentru acoperirea excrocheriilor. În locul iluziilor profitabile trebuie pus un pesimism temperat. Este prea puţin probabil să sperăm ca toată China, spre exemplu, să devină rapid un Shanghai generalizat. E ridicol. Tendinţa fundamentală este de a ignora adâncirea decalajelor şi consecinţele exceselor. Utilizarea ideologică a oximoronilor poate favoriza destructurarea spirituală, ei pot deveni factori de patologie şi de inserţie a minciunii, ne previne B. Mẻheust.
Desigur, doar cu oximoroni nu se poate ameţii orice populaţie, uneori opoziţia reuşind să devină o amplă mişcare socială. Aşa s-a născut în anii şaizeci mişcarea anticonsumistă, nonconformistă, care a căpătat denumirea de contracultură. Printre alţi teoreticieni, Pierre Bourdieu a analizat şi explicat modul în care Contracultura, deşi a avut o perioadă de inflorire internaţională, a eşuat în globalism, dintr-o alternativă mult dorită, o înfrângere dezolantă. Societatea de consum a reuşit să înglobeze Contracultura pe calea denumită de Herbert Marcuse toleranţă represivă. De la contracultură la globalism s-a ajuns prin invocarea formală a democraţiei, în numele căreia se justifică nu numai pervertirea politicianistă a culturii şi civilizaţiei în plan naţional, dar şi prin organisme suprastatale.
Complexitatea crescândă a reglementărilor comunitare şi a modului de raportare colectivă sau individuală la acestea induce nenumărate confuzii şi stări conflictuale din care ies mai uşor cei care au acces la putere, cei care găsesc mai uşor ieşirea din labirintul interacţiunilor sociale. Cum ar putea fi reglementat procesul de selectivitate nedemocratică rămâne o problemă a cărei soluţionare nu aparţine exclusiv teoreticienilor. Învăţămitele istoriei nu favorizează protestele disparate ale unor grupări sociale prea slabe şi vulnerabile în raport cu puterea. Civilizaţia evoluează continu, mereu mai rapid şi mai profound tocmai prin creativitatea culturii.