Aș vrea să sper că textul studentei mele, reprezentând vocea unei tinere din noua generație creștină occidentală de azi, va interesa cititorul român, suscitând revelatoare comparații cu dezbaterea publică din țară, câtă a fost sau va mai fi, în legătură cu dureroasa temă.
New York, ianuarie 2005
Rebekah Nelson
Posibilităţi şi limite ale iertării
Una dintre cele mai dureroase întrebări de care doar sfârsitul ne scuteşte este aceea a iertării. Ca să fii iertat de iubită ai nevoie fie doar de câteva ore, de un trandafir, de dulciuri şi de o scuză, fie, cine ştie, de o viaţă întreagă. Când un membru al familiei e trădat de ceilalţi, îşi va trăi tot restul zilelor îndurerat şi furios împotriva celor de acelaşi sânge. Genocidul unui popor, distrugerea căminelor, a identităţii, a familiei, uciderea prietenilor şi desacralizarea realităţii, a ideii de umanitate este, însă, o încercare de netrecut pentru instituţia iertării.
Simon Wiesenthal cercetează în cartea sa, The Sunflower, posibilităţile şi limitele iertării. La douăzeci şi cinci de ani de la Holocaust, Wiesenthal pune unui grup de intelectuali o întrebare dintre cele mai dificile: ce ar face dacă ar fi prizonier în lagăr şi un soldat nazist aflat pe patul morţii le-ar cere iertare?
Cartea, împărţită în două secţiuni, începe cu o poveste şi se termină cu o vastă însumare a răspunsurilor. O nouă ediţie a cărţii, publicată la aniversarea a douăzeci de ani de la prima ediţie americană, aduce 53 de răspunsuri acestei anchete morale. 39 dintre ele sunt noi, 10 au fost reproduse din prima ediţie, unul a fost refăcut, iar alte 3 au fost traduse din ediţia germană din 1981. Printre respondenţi, bărbaţi şi femei deopotrivă, se numără teologi, lideri politici, scriitori, jurişti, psihiatri, activişti pentru drepturile omului, supravieţuitori ai holocaustului şi supravieţuitori ai genocidului din Bosnia, Cambodgia şi Tibet.
Fiecare a fost rugat să citească povestea lui Wiesenthal şi să se imagineze prizonier al acestui lagăr. Puşi în faţa teribilelor crime de acolo, li se cere să se gândească la posibilitatea iertării şi la urmările hotărârii pe care o vor lua. Ce va fi cu aceia care îşi regretă sau îşi resping faptele comise sub o ideologie oarbă, coercitivă? Cum poate cineva ierta un individ sau o societate care, doar cu câteva momente înainte de încetarea crimelor, îi era duşmanul de moarte? E oare posibil să ierţi fără să uiţi?
La sfârşit, Simon Wiesenthal se întreabă: există oare limite ale iertării, şi dacă da, care sunt ele?
Povestea
Cunoscut mai ales pentru eforturile sale de căutare a criminalilor de război şi pentru aducerea în faţa justiţiei a lui Adolf Eichmann, Simon Wiesenthal ne dezvăluie acum o latură diferită, mai intimă a devotamentului său pentru ideea de dreptate; el ne pune în faţa unei dileme morale şi cercetează în ce fel conştiinţa morală poate sau nu să aibă de partea ei dreptatea. În Cartea I, The Sunflower, Wiesenthal povesteşte următoarea întâmplare:
Închis în lagărul nazist de la Lemberg, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, naratorul (foarte probabil Simon însuşi) duce o viaţă îngrozitoare, plină de umilinţe, într-o lume în care Dumnezeu însuşi a ales să întoarcă spatele cruzimii nemărginite şi morţii de neoprit: „Trăim într-o lume pe care Dumnezeu a părăsit-o”. Tulburat de manifestarea vie a acestui coşmar al moralităţii, Simon începe să creadă doar în ceea ce vede şi simte în fiecare clipă – moartea: „Am citit odată undeva că este imposibil să faci un om să se îndoiască de credinţa sa. Dacă am crezut vreodată că e adevărat, viaţa în lagăr m-a învăţat altceva. Este cu neputinţă să mai crezi într-o lume care a încetat să vadă omul drept ceea ce este, care «dovedeşte» necontenit că umanitatea nu mai există. Aşa că începi să te îndoieşti, începi să îţi pierzi încrederea într-o lume în care Dumnezeu mai înseamnă ceva. Începi chiar să crezi că Dumnezeu e absent, că a plecat undeva şi că n-a lăsat pe nimeni în loc.”
Într-o zi, naratorul este trimis, împreună cu alţi deţinuţi, să facă curat într-un spital campanie pentru soldaţii germani răniţi; clădirea spitalului adăpostise cândva universitatea unde învăţase Wiesenthal. Mergând alături de ceilalţi condamnaţi către spital, Simon trece pe lângă un cimitir militar, unde vede câteva şiruri de floarea soarelui plantate în faţa fiecărei pietre de mormânt. Parcă nemţii ar fi avut grijă ca morţii lor să-şi păstreze, cumva, legătura cu lumea aceasta. Wiesenthal îşi dă seama că la moartea lui n-avea să aibă parte de vreo floarea soarelui, ba nici de mormânt: chiar şi morţi, naziştii erau superiori evreilor. Cei ca el, cei fără nume, vor fi ucişi cu grămada şi aruncaţi în grabă în groapă, nu se vor bucura niciodată de o mână care să sădească floarea soarelui pe mormânt, de lumina şi frumuseţea ei.
Mergând către spital,Simon nu se poate gândi la nimic altceva decât la adâncul înţeles simbolic al florii soarelui. Şirul întrebărilor pe care şi le pune este întrerupt de apariţia unei surori medicale, care-l întreabă: „Eşti evreu?”. Wiesenthal o urmează pe coridoarele vechii sale şcoli; este condus într-o încăpere ce fusese cândva biroul decanului facultăţii de arhitectură, şi care adăpostea acum patul de moarte al unui german, ofiţer SS. „Nu mai am mult de trăit”, spune muribundul. Evreul rămâne neclintit. El şi ai lui trăiesc de mult ştiind că nici un evreu, bărbat, femeie sau copil, nu va mai avea mult de trăit.
Ofiţerul SS îngropat în bandaje şi în propriile mustrări de conştiinţă îl roagă pe Simon să rămână lângă el şi să-l asculte. „O să mor în curând; aş vrea să-ţi vorbesc despre o întâmplare care nu-mi dă pace, care nu mă lasă să mor liniştit.”
„Cine este omul ăsta?” se întreabă Simon.„Numele meu este Karl…” îşi începe ofiţerul povestea, „o poveste despre ceva îngrozitor…, ceva neomenesc.” „Trebuie să-ţi povestesc ceva oribil –anume ţie, mai ales pentru că eşti evreu.”
Karl îi povesteşte repede lui Simon despre viaţa lui: se născuse la Stuttgart, crescuse ca un bun catolic, mama lui se îngrijise de asta. Îi povesteşte despre tăcerea îngrozită a tatălui său când aflase despre Karl că s-a alăturat Tineretului hitlerist şi că s-a oferit să intre voluntar în SS. Avea 21 de ani pe atunci.
continuarea în numărul următor
Doresc si eu sa ma implic in dezbaterea privind iertarea.
Cu multumiri
De multe ori oamenii sunt obligati sa ierte, cel mai recent a fost cu ocazia <> si evenimentele ulterioare.Argumentele au fost impaciuitoare si greu de refuzat, exemplu demonstratiile din ianuarie ’90 din Piata Victoriei si a celor care au urmat pina in vara anului ’90.
In continuare politica zilnica a impus pe linga ieratarea obligatorie si concordia nationala impusa prin argumente absude dar a mers, am fost reconciliati din interior si din exterior prin mentinerea la conducere a unor antidemocratic are nu stiau si nu doreau sa respecte drepturile omului, procesul democratic si tot felul de > ale democratiilor vestice.
In aceasta perioada ne-am modernizat prin aruncarea la gunoi a acestor valor si a tot ce societatea romaneasca a produs pina acum.
Cit priveste momentele singeroase din istoria tarii, o parte au fost recunoscute.
In ce masura s-a cerut iertare de catre politicienii abilitati sa o faca este ceva diferit.
Ca sa ierti trebuie sa se solicite in mod civilizat si sa se arate care sunt motivele care au determinat cainta.
Aceste elemente depasesc cadrul culturii unor tari si se aplica diferit de la individ la individ sau de la grupare la alta.
De asemenea trebuie ca sa se cunoasca care este scopul ieratarii.
Acesta poate fi de injosire a victimei cind ranile nu au fost vindecate si cind faptasul continua acelasi practica de ironizare a adevarului istoric si nu recunoste faptele comise sau chiar le aproba.
Este adevarat ca multi sunt pacatosi si ar dori cainta fapt pentru care ar dori sa fie absolviti de catre victime sau urmasii acestora.
Problema este cum se vindeca ranile de multe ori imposibil si cum se indreapta raul produs.
In general statele si gruparile extremiste nu se preocupa sa indrepte ci mai mult sa perpetueze raul pe care l-au produs.
Eu am avut o experienta de viata trista cu mama mea vitrega .Nu am cuvinte sa va povestesc cit rau mi-a facut mie si copiilor mei acesta femeie .
Dupa toate suferintele pe care le-am indurat de la ea ,cind a fost pe patul de moarte si a vazut ca depinde de mine ,ca spalam de sub ea si ca o hraneam cu lingurita ,in acel moment am vrut sa-i spun cit rau mi-a facut si cum mi-a distrus tineretea,dar …..m-am uitat la ea in ce hal a ajuns si ….am iertat-o pentru toate rautatile facute si la sfirsit am ingropat-o crestineste (ea fiind ortodoxa ).
De ce am procedat asa ?Pentru ca asa sint eu ,acesta este caracterul meu si acuma pot sa dorm linistita si sa ma uit in oglinda fara sa imi fie rusine .
Religia nu isi are locul in povestea iertarii. Depinde din ce fel de material esti facut ,depinde ce fel de om esti si ce suflet ai .
Si daca eram in locul evreului din povestea d-voastra tot asa as fi procedat chiar daca dupa aceea as fi murit si eu .
De ce ?Pentru ca asa sint EU !
Mona
Mona,
Faptul ca tu ai iertat-o pe mama ta vitrega, este foarte generos din partea ta.
Tu, personal, te-ai decis s-o ierti pe mama ta vitrega. Nu mama ta vitrega te-a rugat s-o ierti pentru tot raul care ti-a facut. Pentru ca tu ai iertat-o, asta nu inseamna ca copiii tai au iertat-o sau tu ai iertat-o in numele copiilor tai.
In fragmentul de mai sus, Karl (ofiterul SS) a chemat la patul lui de moarte “un evreu”, caruia sa i se spovedeasca si care sa-l ierte pentru tot raul care l-a facut in viata lui scurta de 21 de ani. Evreul nu s-a dus de bunavointa la patul de moarte al ofiterului SS cu intentia sa-l ierte pentru atrocitatile care le-a facut acesta.