Au trecut doisprezece ani de când tata ne-a părăsit, pe neaşteptate, în zorii zilei de vineri, 4 iunie 1999 (ziua 20 a lunii Sivan, după calendarul ebraic), ieşind din această lume cu aceeaşi discreţie cu care a trăit, dorind parcă să-şi ferească familia de povara îngrijirii unui bolnav şi s-o ocrotească până în ultima clipă a vieţii. N-a mai apucat să meargă cu mama în concediul planificat şi nici să-şi scoată noile numere ale autoturismului. Peste câteva zile, când ni le-a adus acasă un funcţionar de la poliţia rutieră – fost student de-al tatii – aveam să descoperim că pe numerele schimbate figurau iniţialele noastre…Era un semn subtil de transfer al responsabilităţii de la familia părintească către generaţia a doua. Au mai fost şi alte indicii care ne-au dat de înţeles că tata – presimţind că inima avea să-l lase în curând – s-a îngrijit ca totul să fie în ordine: de la actele casei, facturile de la utilităţi şi documentele bancare, până la o cutie de plastic (descoperită peste ani) pe care pusese o etichetă cu conţinutul:„pioneze chinezeşti şi ace cu gămălie pentru Sárika” (mama)”… Pe care le mai folosim şi astăzi. De-a lungul anilor am mai găsit în sertarele biroului său masiv diverse obiecte utile (care ne erau necesare urgent şi uitasem să ni le procurăm) astfel încât, ca într-un inedit concurs de orientare turistică, continua să ne îndrume pe cărarea vieţii. Tata nu mai este, dar mi-au rămas crâmpeiele de amintiri luminoase înregistrate pe retina sufletului… O miraculoasă sursă de energie pozitivă.
Imre Székely (1922 -1999)
De câte ori urmăresc un meci de fotbal cu miză (în general nu în faţa televizorului, ci trebăluind în bucătărie şi ciulind urechea la radio) îmi vine să ridic receptorul şi să-l sun pe tata cu intenţia de a comenta fazele controversate. Înainte de primul meci de fotbal la care m-a luat cu el, mi-a schiţat pe o foaie de hârtie, cu un creion combinat (roşu şi albastru), cele două echipe şi mi-a explicat filozofia jocului. Adoram să stau cu el în tribună, să ronţăim seminţe de floarea soarelui (dintr-un cornet de hârtie cu 25 de bani bucata) să exultăm ţipând „Goool” sau să huiduim cu năduf ratările jucătorilor preferaţi de la „U”. La meci întâlneam o mulţime de cunoştinţe de-ale tatii: muncitori de la fabrica Dermata (unde lucrase înainte de război), boxeri, jucători de polo sau de tenis de masă, cu care fusese coleg de club în tinereţe.
Camera de lucru a tatii era căptuşită cu cărţi tehnice, mai toate în ruseşte (aduse din anii studenţiei, de la Leningrad, sau ai doctoratului ,de la Moscova), iar el petrecea ore nenumărate în faţa biroului acoperit de foi dactilografiate (cu maşina de scris Optima) şi desene tehnice în calc, pregătindu-şi cursul, scriindu-şi articolele sau cărţile. Nu aveam voie să-l deranjez decât cu un motiv bine întemeiat, de pildă vreun exerciţiu dificil de geometrie. Cel mai mult îmi plăcea să-l ascult explicându-mi problemele de statică la care aplica invariabil „metoda eliberării de legături”. Dacă identificai legăturile şi le înlocuiai cu forţele de echilibru, totul devenea extrem de simplu. Problemele din viaţa de zi cu zi erau adesea mult mai complicate, dar tata nu se lăsa până nu identifica „legăturile” (adesea întortocheate şi perfide) şi nu se lupta să restabilească echilibrul (adică dreptatea). N-a ieşit întotdeauna învingător din această încleştare, însă prin competenţă, tenacitate, dragoste de adevăr, discreţie, modestie şi respect faţă de oameni, a reuşit să creeze în preajma lui – la catedra de mecanisme pe care a condus-o decenii în şir – un climat impregnat de ştiinţă, în care valoarea era criteriul de bază al ierarhiei. Era un profesor desăvârşit, care îşi promova subalternii şi îşi lansa studenţii în viaţa ştiinţifică, pentru că nu era măcinat de invidie şi nu se temea de concurenţă. Niciodată nu se lăuda cu meritele proprii. Se prezenta doar cu numele si prenumele – Székely Imre – fără a-şi etala titlurile de profesor universitar, doctor docent şi şef de catedră. Dedicaţia uneia dintre cărtile sale („Raţionamente în mecanisme”, Cluj, 1998) este relevantă pentru firea tatii: „Această carte este dedicată tuturor celor care ştiu să se bucure de bucuria altora”.
Tot în camera de lucru îşi primea şi doctoranzii de care se ocupa ca de copiii săi, selectându-le bibliografia, analizând referatele, încurajându-i, făcând tot posibilul (mai ales în cazul celor mai delăsători) pentru a finaliza teza cât mai curând şi mai bine. Mama le aducea gustarea pe tavă, ştiind ce preferă fiecare: cafea tare, cafea slabă sau ceai medicinal.
Totuşi, de două ori pe zi, accesul în camera de lucru era liber; după micul dejun şi masa de prânz, când ne adunam să ne bem cafeaua în jurul măsuţei joase cu două fotolii gemene în care şedeau mama şi tata. Eu mă aşezam pe taburet şi stăteam la taifas. Cafeaua o prepara tata şi ne-o servea în ceştile personalizate. Nici în anii cei mai sumbri nu am renunţat la acest obicei, deşi cafeaua naturală devenise o raritate. Ţin minte că odată tata ne-a făcut cafea din sfeclă prăjită şi măcinată, dar absorbiţi de aroma poveştilor, nici nu am sesizat că era un…erzaţ inedit.
Doar fiul meu cu care a închegat o relaţie specială – încă în primele zile de viaţă – avea acces neîngrădit în camera de lucru şi nu o dată stătea într-unul din fotolii cu nasul în atlas, punând întrebări sofisticate, in timp ce tata îşi redacta cursul. Iar el îşi întrerupea lucrul, ca să-i răspundă cu răbdare copilului blond şi adorat. Plimbările în doi, excursiile cu maşina în pădurile din împrejurimi, îndrumarea caldă şi calmă a bunicului au însoţit copilăria şi adolescenţa lui Vali.
Mesajele cele mai diferite, de la sarcinile zilnice şi până la gândurile care tocmai ne treceau prin minte şi nu aveam cum să le împărtăşim ( destinatarul lor fiind plecat de acasă) le transmiteam prin foi de hârtie agăţate de clanţă. Multe dintre aceste bilete erau scrise în versuri. Peste ani tata avea să mi le transcrie în două caiete cu coperte galbene pe care le păstrez şi astăzi. El îmi scria ungureşte poezii vesele cu tâlc şi pline de calambururi, iar eu îi răspundeam îndeobşte în româneşte, într-un stil liric.
Tatii îi plăcea să dăruiască. Zilele de naştere pregătite din timp, erau pline de surprize si suspans. Cadourile pentru mama le cumpăra cu luni inainte şi le pitea prin ungherele casei, pentru că ea obişnuia să le caute, iar un cadou găsit nu mai intra la socoteală… Odată tata şi-a amintit, abia a doua zi dupa aniversarea mamei, că mai rămăsese un cadou nedăruit: o brăţară de chihlimbar pe care o ascunsese…pe candelabru şi uitase complet de ea.
În fiecare an, în Şabatul cel mai apropiat de ziua a 20-a a lunii Sivan, ne ducem cu mama la sinagogă pentru Iarţaitul (comemorarea morţii) tatii. O facem mai mult pentru împăcarea noastră sufletească pentru că el era liber cugetător şi nu se ducea la sinagogă decât de Hazkara (comemorarea Holocaustului) pentru a cinsti memoria părinţilor şi rudelor sale pierite la Auschwitz. Tata şi fratele său mai tânăr au supravieţuit la Buchenewald.
Sâmbătă am fost la sinagogă. Am ascultat melodia sfâşietoare a rugăciunii El Male Rahamim şi mi-am ostoit lacrimile cu surâsul interior declanşat de crâmpeiele de amintiri despre tatăl meu, pe care am simţit nevoia să vi le împărtăşesc.
Un In Memoriam cutremurator asemena unui sunet de corn englez in toamna implorand natura sa nu ne paraseasca odata cu pasarile calatoare.
Andrea reuseste sa ne transmita convingerea ca parintii traiesc prin noi, si prin cinstirea celor ce raman.
As aduce un elogiu imens celor ce nu uita si reinvie simbolul unei generatii incercate de atrocitati – razboiul, holocaustul, comunismul sa.
Surprinderea legaturii dintre bunic si nepot nu poate fi decat maxima confirmare a unitatii familiale.
Felecitari pentru acest articol frumos !
Foarte emotionant si bine scris. Multumim Andrea!
Emotionant elogiu. Cred ca sufletul lui se bucura mult de tine. Numurirea consta in aducerea aminte de cei dragi !
Batranii mor pantru ca asta le e soarta. Unii mor impacati cu gandul ca au reusit sa-si creasca o familie de care lumea se mandreste; cu satisfactia ca n-au facut umbra pamantului degeaba, ca au last in urma lor un nume si au contribuit cu toate puterile lor la binele celorlalti.
Un astfel de OM a fost si Imi Szekely, foarte drag mie, un adevarat parinte si mentor pentru familia lui si nu numai, ca si pentru multe generatii de studenti universitari si post-universitari la Politehnica din Cluj. A creat adevarati ingineri si doctori in stiinte; i-a indrumat nu numai in tainele stiintei dar si viata cotidiana.
Am avut deosebitul privilegiu sa-l cunosc si sa ma numar printre, indraznesc sa spun, prietenii lui inca de cand „ma jucam la groapa cu nisip”. Mi-a calauzit pasii cand cei care ar fi trebuit s-o faca erau absenti sau prea preocupati cu propriul „Eu”. Imre facea parte dintre putinii oameni care stiau sa si asculte nu numai sa povatuiasca, acasa, printre prieteni, la locul de munca sau in societate. I-am cunoscut pe unii dintre doctoranzii sai si am fost prieten cu unul dintre asistentii sai. Toti vorbeau despre el cu o deosebita caldura fiind mandri ca le-a fost profesor.
Imi amintesc ca lucrand in Bucuresti, faceam proiecte technologice pe care le puneam in aplicare la Turda sau la Cluj. A fost o perioada in viata mea cand asteptam cu nerabdare sa fiu trimis la Turda sau la Cluj ca sa il pot vedea macar pentru cateva ore, acasa la el. Ma lua inauntru, ma aseza intr-unul din fotoliile din camera sa de lucru si povesteam. Ii spuneam despre toate durerile si nedumeririle mele; ma asculta, mai povesteam si, printre povesti imi strecura povete si solutii, dar nu ca: „pai sa faci asta si asta…,” ci: „in locul tau uite ce as face eu!”
Iti mutumesc din suflet pentru articolul tau. De ce numai un articol?… O soarta de OM cum nu sant multi pe acest pamant; merita raspandita.
Foarte frumoasă şi cutremurătoare comemorare! Andrea reuşeşte să fie în acelaşi timp sentimentală şi obiectivă. Aproape incredibil că au trecut deja doisprezece ani, de când Imi a plecat dintre noi. Cred ca i-am luat un interviu de ultimă oră despre amintirile sale din timpul războiului. Presimţise că trebuie să se destăinuie, împărtăşind amintiri despre care nici familia apropiată nu avusese cunoştinţă. Să-i păstrăm amintirea neştirbită!
Draga Juli, Nu vreau sa te necajesc dar sentimentul din spatele unor asemenea randuri e prea mare si prea „personal” ca sa-l poti lansa veridic in neantul netului. Mai tii minte cand am incercat sa proiectam proteze de membre ? Tot taica-to (!) era cel mai entuziast
Draga Fane,
Nu m-ai necajit si ai, in mare masura, dreptate. Cum sa nu-mi amintesc de proiectul cu protezele ! Multumesc pentru ecou.
„Nimeni nu-i mort atata vreme cat cineva se gandeste la el”, scria intr-una din povestirile sale cineva care nu mai este, nici ea, printre noi. Felicitari pentru articol, Andrea.
Nu pot sa uit cum povesteam despre cate toate, cand il vizitam in biroul lui din Alea Tineretului.
Cum m-a invatat sa citesc „chinezeste”, sa beau ceai rusesc.
Cum m-a invatat ca iertarea nu poate fi deplina decat daca o accepti si incetezi sa o mai pomenesti atunci, sau mai tarziu, sau oricand, oriunde si nu mai vorbesti despre ea de-a pururea.
Cum ii dadeau lacrimile a furie si neputinta pentru nepasarea si rautatea gratuita practicata de scursorile vremelnic la putere in regimul lui Ceausescu.
Multumesc pentru articol.
Lenyugozve olvastam a megemlekezesedet a draga edesapadrol akihez nekem is kellemes es flejthetetlen emlekeim vannak,
Igazi orom ismerni iljen draga csaladot es vissza emlekezni az az eggyut toltot idore Kolozsvaron es a felejthetetlen pinpongozast az epiteszek klubjaban,habar sokkal jobb jatekos volt nalamnal mindig kedvesen fogadta a meghivasomat a jatekra,es nem mutatta ki nagyon a folenyit a jatekban. Boldog volt az germek akinek iljen apja volt,es megboldogabb lehet a menyekben az apa akinek ilyen tehetseges es ilyen szepen megorzi a szuloi emleket.
Kivanok neked es a mamanak jo egesseget es sok sok szep irasokat az ujsagban.
Îi mulţumesc din suflet domnului Yaakov Fliegman pentru furmoasele sale rânduri pe care le traduc pentru a fi înţelese şi de cititorii nevorbitori de limba maghiară
Am citit fascinat articolul despre dragul tău tată, de care mă leagă amintiri plăcute şi de neuitat. A fost o adevărată bucurie să cunosc o familie ca a voastră şi să-mi amintesc de timpul petrecut împreună la Cluj, de meciurile de ping-pong de la Clubul Constructorilor. Chiar dacă el era un jucător mult mai bun decât mine, mi-a primit întotdeuna cu amabilitate invitaţia de a juca, fără a-şi demonstra superioritatea. Trebuie să fi fost fericit copilul care a avut un astfel de tată şi care păstrează atât de frumos memoria părintelui ei. Îţi doresc ţie şi mamei tale multă fericire şi multe articole la fel de frumoase.
Draga Andrea,
Atmosfera calda, de dragoste si respect care se degaja din randurile tale, este mostenirea cea mai de pret pe care a lasat-o tatal tau. Cinste lui pentru asa o viata, ferice de tine pentru un asemenea parinte si felicitari pentru omagiul pe care i l-ai adus!
Cu cele mai bune urari,
Rodica
Andreea, felicitari pentru articol si urari sa fii ferita de rele in viitor.
Cu emotie am citit articolul despre tatal dvs.Szekely Imre.Nici ca se putea creiona mai bine personalitatea sa,decat ati facut-o dvs.In anii studentiei la Politehnica din Cluj,l-am cunoscut in relatia student-asistent.L-am revazut la unele reintalniri ale promotiei noastre la care par-ticip.Primul drum pe care il fac cand sunt la Cluj,este la mormantul mamei mele.Mare mi-a fost surprinderea cand in 1999 cu aceasta ocazie am dat peste mormantul sau,intrucat nu i-am cunoscut originea.De atunci,de fiecare data ma opresc in fata mormantului sau.In 2009 am intrat si in po-sesia cartii scrisa de mama dvs.(pentru care merita laude),din care am aflat totul despre cel ca-re a fost-OMUL-Szekely Imre,lupta sa cu viata.Zguduitoare este descrierea intalnirii dintre mama si fiu la Auschwitz.In 2012 voi fi din nou in fata mormantului sau,cunoscand mai mult despre cel trecut in nefiinta,caruia i se cuvine, un profund si pios OMAGIU.