caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

Bartolomeu Valeriu Anania sau a trăi periculos

de (6-2-2011)
1 ecou

La 1 februarie 2011, în cadrul jurnalului de la orele 7.00, crainicul postului naţional de radio anunţa cu pietate – dar ignorant în chestiuni spirituale şi teologice – trecerea în nefiinţă a mitropolitului Bartolomeu Anania. I se nega, inconştient, trecerea în eternitate tocmai aceluia care, dintre prelaţii ortodocşi, s-a îngrijit poate cel mai mult să rămână într-o veşnicie demnă de respect. Travaliul extenuant de traducere a Bibliei şi publicarea memoriilor sunt doar două aspecte care îmi vin acum în minte.

Despre morţi numai de bine! şi Despre morţi numai adevărul! – sunt cele două perspective fundamentale aflate în opoziţie, care au fost rostite sau gândite ori de câte ori, în ultimii ani cel puţin, a decedat un personaj suficient de însemnat şi de controversat în acelaşi timp. Numai că – la acest moment – despre Bartolomeu Valeriu Anania nu se prea poate spune întregul „adevăr“. Nici perspectiva celor care îl preamăresc, nici cea a detractorilor nu poate fi împărtăşită. Nici documentele cele mai relevante păstrate la Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, nici cele de la Departamentul Cultelor sau SIE nu ni s-au păstrat ori nu ni s-au arătat. Până acum nici istoricii Mişcării Legionare nu au reuşit – şi din motive ce ţin de accesul precar la documente – să integreze biografia prelatului (foarte tânărul aderent la Frăţiile de Cruce) în trecutul Gărzii de Fier; sursele de arhivă din timpul lui Carol al II-lea şi al lui Antonescu, inclusiv cele de fond penal, au trecut ulterior – în anumite cazuri – şi prin fişetele Securităţii şi nu au ajuns întotdeauna în arhivele CNSAS sau în alte arhive publice. Şi nu se poate afirma că Înalt Prea Sfinţia Sa a militat întotdeauna cu ardoare pentru transparentizarea accesului la documentele interne ale Bisericii şi/sau ale altor instituţii (mai puţin civile). Iar în momentele în care putea lămuri anumite chestiuni a preferat să nu coopereze cu Colegiul CNSAS.

Există însă un fel de anticonformism care îl scoate în evidenţă pe mitropolitul decedat, iar acest aspect se vădeşte şi în jurnalul său tipărit la sfârşitul anului 2008 la editura Polirom. Probabil este sursa cea mai utilă disponibilă la acest moment. Cum am spus-o şi cu alte ocazii (în revista 22, acum doi ani), memoriile publicate ale mitropolitului Bartolomeu dezvăluie un personaj dominat de conflicte interioare, împins de multe ori spre situaţii-limită de un adevărat „demon al neastâmpărului“. Aproape şase decenii de istorie personală, profund subiectivă, dar fascinantă se împletesc cu secvenţe din trecutul recent al Bisericii Ortodoxe Române, al Mişcării Legionare, însoţite de descrieri ale detenţiilor suferite de memorialist în închisorile antonesciene şi comuniste, precum şi de detalii din laboratorul de creaţie al scriitorului. Dar cartea nu iese în evidenţă prin aceste ultime mărturisiri literare. Jurnalul este de fapt şi o încercare de autobiografie; iar viaţa clericului este străbătută de numeroase contradicţii: deşi intrat în Frăţiile de Cruce ale Mişcării Legionare, în timpul studiilor de la Seminarul Teologic din Bucureşti, adolescentul Valeriu Anania este rupt între Carol al II-lea (din mâinile căruia primeşte „Meritul Cultural“) şi Corneliu Zelea Codreanu, liderul Gărzii de Fier asasinat de regele sub domnia căruia memorialistul este gratificat cu premii consistente în bani; mai apoi, tânărul cu tendinţe antisemite (asumate – „cred că eram totuşi antisemit“) vrea să se afirme ca scriitor şi cochetează atât cu Tudor Arghezi (cel atât de frecventat inclusiv de personalităţi ale lumii evreieşti bucureştene), cât şi cu Nichifor Crainic, promotorul etnocraţiei agresive. Valeriu Anania oscilează între respectul pentru personalităţi precum Virgil Ierunca (fostul om de stânga, ulterior vocea echilibrată a exilului) şi preţuirea nesfârşită pentru Radu Gyr.

Dar, înainte de toate, trăieşte periculos: conspirativitate, trecere ilegală a frontierei, participare la taberele legionare ale regimului antonescian, instaurat în septembrie 1940, sunt doar câteva repere din biografia elevului cu preocupări literare de la Seminarul Central. Dar fişa de legionar întocmită de Siguranţa antonesciană în urma unei razii cu prilejul înmormântării fratelui lui Corneliu Zelea Codreanu, în vara lui 1941, avea să îl urmărească toată viaţa pe Valeriu Anania. Spiritul aventurier şi anturajul nefericit îl împing de mai multe ori în detenţie şi domiciliu obligatoriu. Tuns în monahism la mănăstirea Antim, fără a avea vreo urmă a vocaţiei mistice, ajuns apoi la Polovragi, de-acum călugărul Vartolomeu urmează în paralel cursurile Facultăţii de Medicină (mai întâi la Sibiu, apoi în Clujul abia revenit la România). Documentele publicate după 1989 şi interpretările oferite de istorici aduc mai multe nuanţe şi corecturi versiunii oferite de ierarhul-diarist cu privire la greva studenţilor români de la Cluj din primăvara lui 1946, când oraşul era zguduit de tensiuni politice şi interetnice (Valeriu Anania a fost unul dintre conducătorii mişcării, fiind urmărit ulterior de poliţie). Merită remarcată buna colaborare a călugărului ortodox atât cu episcopul unit Iuliu Hossu, cât şi cu profesorii şi tinerii săi colegi greco-catolici. Profesorul Iuliu Haţieganu îi pune la dispoziţie o bisericuţă, unde să se oficieze alternativ slujbe ortodoxe şi greco-catolice, precum şi un spaţiu de locuit; pe toată perioada grevei şi ulterior, cel care îl secondează cu succes este Nicolae Suciu, absolvent de Teologie la Blaj, devenit ulterior preot greco-catolic. Valeriu Anania îi pierde urma lui Suciu după numai doi ani pomenind laconic şi despre desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice: „am aflat, mult mai târziu, de la Mama Olga (Olga Gologan, stareţa mănăstirii Bistriţa), că devenise preot şi că, după noiembrie 1948, când uniţii rămaşi uniţi erau hăituiţi de poliţie, el apăruse la Bistriţa şi ceruse adăpost“. Este un contrast puternic între înţelegerea interconfesională de atunci şi tensiunile existente în Clujul arhiepiscopului Bartolomeu, după 1993. Tristă ironie: mitropolitul Clujului şi-a redactat a doua parte a memoriilor chiar la mănăstirea Nicula, complex monahal greco-catolic, confiscat abuziv în 1948, în urma decretului stalinist nr. 358 de suprimare a Bisericii Române Unite, şi lăsat de autorităţile comuniste în folosinţa Bisericii Ortodoxe Române. Cât despre restituire sau slujbe alternative în biserica mănăstirii, nici nu s-a pus problema. Uniţii chiar s-au temut că lăcaşul va fi demolat sau lăsat deliberat să se distrugă.

Călugărul din 1948 este profund anticomunist şi, la fel ca majoritatea credincioşilor şi clerului, este iniţial ostil noului patriarh, conjudeţeanul său Justinian Marina, impus de comunişti şi perceput ca unealtă a guvernanţilor atei. Printr-o întâmplare, cei doi vâlceni se întâlnesc, iar Valeriu Anania este adus în preajma patriarhului, la Bucureşti, fiind rând pe rând intendent al Palatului Patriarhal, inspector şi bibliotecar. Justinian, binefăcătorul său (l-a salvat de mai multe ori de la arestare), este printre puţinii prelaţi care beneficiază de un portret luminos. În 1958, cu influenţa sa politică în declin, patriarhul nu mai poate interveni, iar la 13 iunie Bartolomeu Anania este reţinut de Securitate, interogat luni de zile pentru a fi încadrat într-un „lot“ în vederea simulacrului de proces. Cititorul descoperă pagini tulburătoare, iar – odată cu lectura lor – documentele de la CNSAS, mai ales procesele verbale de interogatoriu, sunt mai uşor de descifrat şi interpretat. Valeriu Anania descrie şi trecerea sa prin reeducarea de la Aiud, căreia însă îi dă o cu totul altă semnificaţie decât cea oferită de criticii şi detractorii săi. Istoricul se află în acest punct în situaţia dificilă de a evalua credibilitatea fiecărei surse. Memorialistul se dovedeşte nedrept cu Sandu Tudor (părintele Daniil, sufletul „Rugului Aprins“), închis şi el la Aiud şi decedat în detenţie, pe care îl judecă aspru pentru instigare la reeducare. Sandu Tudor nu a fost legionar, nici măcar simpatizant; în anii 1930 s-a situat mai degrabă la stânga criticând extrema dreaptă. Prin urmare, s-a definit ca antilegionar încă din libertate, deci prezumţia de consecvenţă poate ar trebui să funcţioneze; probabil credea şi în 1935 şi în 1962 că legionarii trebuie „să-şi mai scuture conştiinţa de crimele comise în numele Crucii“. Poate este vorba aici de un complex: memorialistul pare că nutreşte resentimente şi faţă de Andrei Scrima, fost coleg la biblioteca patriarhală şi frecventator al „Rugului Aprins“.

Anumite afirmaţii care privesc perioada de după 1965, referitoare la cariera în slujba Episcopiei Misionare din America, ca director al Cancelariei şi redactor la Credinţa, par să intre în zona neverosimilului, şi deocamdată nu pot fi verificate sau contrazise cu documente. Mai multe voci au sugerat după tipărirea jurnalului că, înainte de toate, volumul nu trebuie citit ca o lucrare memorialistică, de interes istoric, documentar, ci ca un roman interesant, ca o ficţiune de bună calitate ce doar confirmă talentul literar extraordinar al IPS Bartolomeu, prelatul care nu s-a despărţit niciodată de marele scriitor Valeriu Anania. Totuşi, alte informaţii se pot corobora cu surse deja disponibile. Prin schiţarea biografiei fostului patriarh Teoctist, Valeriu Anania pare că a încălcat un soi de lege a tăcerii specifică lumii clericale ortodoxe postdecembriste. Imediat după apariţia cărţii, pe bloguri nefrecventabile autointitulate ortodoxe, „bătrânul oştean“ Anania a fost chemat la ordine de pretinşi admiratori alături de care pozase (la propriu) în trecut, atrăgându-i-se atenţia că şi-a ales neglijent editorii, că involuntar dă girul unor „reţele“ culturale antinaţionale, într-un limbaj amintind de retorica extremelor din anii 1930 şi de rechizitoriul poliţienesc de tip comunist. Care este tâlcul acestui discurs de incriminare? Memoriile IPS Bartolomeu Valeriu Anania descriu ierarhia ortodoxă uneori poate chiar mai apăsat decât Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Aproape toţi ierarhii ortodocşi de după 1948, în afară de Justinian Marina, beneficiază de portrete în culori sumbre (de la Iustin Moisescu, mitropolit şi apoi patriarh, la Antonie Plămădeală, vicar patriarhal şi apoi mitropolit al Ardealului). „Nu am avut niciodată senzaţia sau bănuiala – scrie Bartolomeu Anania – că Teoctist ar face parte din categoria turnătorilor la Securitate, dar îmi era evident, fără să mă mir, că îşi exercita cu normalitate obedienţa faţă de puterea politică prin cuvântări, articole sau prin misiuni – interne sau externe – încredinţate de către Departamentul Cultelor, în spatele căruia stătea tot Securitatea“ (Bartolomeu Valeriu Anania, Jurnal, Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 665). În general, nu este o diferenţă fundamentală între ce spune mitropolitul şi ce sugerează Raportul final dezavuat de un nefericit comunicat al Patriarhiei Române din 20 decembrie 2006. De fapt, memorialistul participă cu propiile amintiri la spulberarea mitului Securităţii „patriotice“ de după 1964–1965.

Dincolo de foloasele documentare, literare şi spirituale ale lecturii, îl regăsim în memorii (şi) pe ierarhul de după 1993, orgolios, lipsit uneori de smerenie. Este acel prelat ortodox care scindează din pură vanitate şi din calcul politic-bisericesc o eparhie de tradiţie precum Mitropolia Ardealului. (Poate una dintre cauzele acestei decizii păcătoase să fi fost şi lipsa de vocaţie mistică a memorialistului, deficit asumat). Nu s-ar cuveni acum ca atât Sinodul, cât şi lumea ortodoxă în genere să se aplece asupra acelei decizii care a avut prea puţin de-a face cu considerente pastorale şi spirituale? Probabil, după 1993, timp de un deceniu, literatura română a pierdut un mare memorialist şi istoric al trecutului recent bisericesc şi a avut parte de un prelat stăpânit inclusiv de demonul naţionalismului – care l-a torturat întreaga viaţă – într-o eparhie ce avea nevoie de mai mult calm interconfesional şi de o restituire a istoriei furate după 1948. Arhiepiscopul şi mitropolitul Clujului a încurajat canonizări inoportune, pripite şi discutabile, care au avut un potenţial uniatofob însemnat într-un moment când ar fi fost poate de dorit o evocare a suferinţei comune din închisorile comuniste, îndurată atât de ortodocşi, cât şi de greco-catolici.

Bartolomeu Valeriu Anania nu trebuie confundat însă cu ceilalţi ierarhi din Sinod, mulţi dintre ei semănând cu nişte simpli funcţionari ai credinţei, fără o personalitate spirituală care să impună. Rămânem cu profilul distinct al mitropolitului Clujului; singurul fost deţinut politic din Sfântul Sinod, un om care a trecut printr-un univers concentraţionar pe care confraţii săi sinodali nici nu şi-l pot reprezenta. Iar atunci când au patronat o operă de reconstituire istorică privitoare la mucenicii din vremea comunismului, au reuşit trista contraperformanţă istoriografică de a-i omite pe martirii greco-catolici de la Sighet şi de aiurea (v. Martiri pentru Hristos, în perioada regimului comunist, apărută în 2007). Oarecum în contrast, fostul mitropolit a produs nişte memorii vii, care vădesc şi regrete, poate chiar căinţă. IPS Bartolomeu a încercat să se explice şi să se înţeleagă, cum puţini colegi de-ai săi din Sinod au făcut-o. Şi pentru aceasta merită respectat. Dumnezeu să îl odihnească!

Cristian Vasile este istoric, cercetător ştiinţific în cadrul Programului România şi Europa în secolul XX al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga“. În anul 2005 a publicat volumul Biserica Ortodoxă Română în primul deceniu comunist (Editura Curtea Veche). Ultima publicaţie: Literatura şi artele în România comunistă, 1948–1953 (Humanitas, 2010).

Articolul a aparut si pe http://www.contributors.ro/sinteze/bartolomeu-valeriu-anania-sau-a-trai-periculos/

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Adrian: (7-2-2011 la 01:15)

    Iata ce citesc in Aiud insangerat, exceptionala carte semnata de Grigore Caraza, care a stat 21 de ani in inchisorile comuniste, din care vreo 17 la Aiud. L-a cunoscut pe Valeriu-Bartolomeu Anania, i-a trimis cartea sa si acesta a refuzat sa raspunda acuzatiilor…!

    La greva studenţească de la Cluj, din 1946, Valeriu Anania s-a situat undeva foarte sus, dar cele ce au urmat mai târziu i-au tăiat elanul cu care pornise şi, rostogolindu-se, a ajuns undeva într-un adânc de hău. Ani la rând a fost secretarul particular al patriarhului Iustinian Marina, scăpând astfel de prima arestare din 1948, iar câţiva ani mai târziu, când Securitatea punea mâna pe el pentru a doua oară, preasfinţitul patriarh a mers personal, smulgându-l din ghearele acesteia.
    În 1958, a avut loc în România al doilea mare val de arestări, când Securitatea, cu executanţi ceva mai răsăriţi, l-a luat pe Valeriu Anania, ducându-l într-un oraş de provincie pentru a nu mai fi găsit cu una, cu două. Aşa se explică faptul că, în 1960, era deţinut politic în Aiud iar când au început reeducările, călugărul-teolog se afla în fruntea bucatelor…
    Gheorghe Crăciun s-a întâlnit cu fostul şef al studenţilor grevişti de la Cluj şi, probabil, cei doi s-au înţeles atât de bine, încât i-a dat mână liberă lui Valeriu Anania să conducă reeducările din Aiud.
    La camera 78 din Celular, ultima de la parter, fostul student îşi avea instalată o masă, un scaun, un pat, hârtie la dispoziţie şi tot confortul ce i se cuvenea ca şef. Marea calitate a lui Anania era o inteligenţă sclipitoare. Avea o minte ascuţită, era foarte cult şi un excelent orator. Aş putea să afirm că şi diavolul este foarte inteligent pentru că, iniţial, şi el a fost înger! De această dată însă Anania şi-a aşternut inteligenţa nu la picioarele Lui Iisus, ci la ale Satanei.
    Din 1960 până în 1962, reeducările din Aiud au avut un curs lent. Se citeau cărţi, ziare sau reviste, mâncarea era bună şi suficientă. Deţinuţii aveau voie să primească pachete de acasă, inclusiv ţigări, în celule şi saloane se putea dormi pe saltea, pe cearşaf chiar, şi, în sfârşit, se bucurau de o oarecare libertate. Acea scânteie de dumnezeire cu care fusese înzestrat omul spre deosebire de regnul animal dispărea treptat în fiecare reeducat care îşi vindea sufletul. Şi, din păcate, au fost foarte mulţi.
    Iureşul cel mare a pornit în 1962 şi a ţinut până în vara lui 1964, în această perioadă abătându-se cea mai mare tornadă a tuturor timpurilor peste românime, doborând o lume care s-a menţinut în picioare ani la rând, 10, 15, poate 20, poate chiar mai mult… Oameni care au rezistat în faţa furtunii asemenea stâncii din vârf de munte, bătută de vânturi şi ploi, s-au rostogolit cu vuiet şi trosnet… Nu ştiu ce s-a întâmplat, nu-mi dau seama nici astăzi, după mai bine de 40 ani care au trecut de atunci. Ce puteri născute, ce timpuri ucigaşe, ce iaduri au împins în străfunduri oameni de măreţia unui Horea, unui Tudor Vladimirescu, unui Avram Iancu? Oameni care au înnobilat istoria cu credinţa nestrămutată în idealurile ce i-au consacrat, ducând cu ei flacăra libertăţii şi onoarea întregului neam atunci când poporul nostru era în cumpăna de a rămâne pe harta lumii sau a dispărea în negura timpurilor. Acei oameni, de măreţia celor mai sus amintiţi, s-au prăbuşit irevocabil şi fapta lor cu greu va putea fi explicată vreodată urmaşilor sau cititorilor acestor rânduri. Aceste căderi pot fi justificate numai de spălarea creierului, de anumite mutaţii produse în subconştient în urma unui îndelung coşmar sau a unui calvar continuu, a schingiuirilor fizice şi morale, a unor suferinţe care depăşiseră cu mult supliciile chinezeşti şi care au atins pragul disperării în toate temniţele politice.
    Specific încă o dată că metoda a fost schimbată, dar cei supuşi reeducărilor de acolo aveau în memorie un Piteşti, Gherla sau Canal care le instalaseră groaza în toată fiinţa lor, Aiudul adăugând ultima formă de reeducare, poate în cea mai rafinată şi elaborată manieră. Repet: dacă la Piteşti nu s-a putut rezista, la Aiud, aşa-zisa activitate cultural-educativă putea fi respinsă doar cu riscul de a muri în tranşee, dovadă că au rezistat sub 1% fără să accepte reeducarea. Reamintesc adagiul filosofului Seneca: „Cine ştie să moară nu va fi niciodată rob!”
    În susţinerea celor spuse de mine, redau un fragment din cartea lui Nistor Chioreanu, „Morminte vii”, pag. 341-342:
    „Din nenorocire însă, cu aceasta nu s-a terminat calvarul mărturisirilor. A doua zi, când am coborât la cei doi prieteni, Petraşcu îmi spune:
    – Bine că ai venit! Trebuie să mergem la secţia I, unde un deţinut, fost călugăr şi fost legionar, Valeriu Anania, s-a apucat să scrie o carte despre păcatele Legiunii. Colonelul Iacob ne-a rugat să mergem să-l ajutăm şi să semnăm şi noi cartea. N-avem încotro, trebuie să o facem şi pe asta. Într-un fel e bine că putem corecta exagerările.
    – Vezi, Nicolae? i-am zis, e destul să faci un pas pe coastă la vale, ca după aceea să nu te mai poţi opri!
    Nicolae a dat neputincios din umeri. Ne-am dus. Aşa l-am cunoscut pe poetul şi scriitorul Valeriu Anania, de care nu auzisem până atunci, un om înalt şi cu o mustaţă neagră, mare, lăsată pe o gură lacomă. Numai a călugăr nu arăta. Toată figura lui exprima dragoste de viaţă şi lăcomie de bucurii ieftine.
    Trăgea cu pasiune din ţigară. Ne-a citit capitol cu capitol şi, împreună cu Petraşcu, ne-am făcut observaţiile şi l-am făcut să taie multe pagini, spunându-i că altfel nu semnăm.
    În fiecare zi, se eliberau acum câteva sute de deţinuţi. La 30 iulie, trebuiau să se elibereze Petraşcu şi Orbulescu. Cu o zi înainte, Petraşcu îmi spune că mai este o carte de formă mare, scrisă cu tuş pe hârtie specială, pe care trebuie să o semnăm şi noi în calitate de coautori. Ea a fost semnată înainte de toate gradele legionare aflate în Aiud. Este un pamflet. Ne-am dus să o vedem şi tot maestrul Anania ne-a arătat-o şi ne-a întins-o s-o semnăm.
    – Eu nu semnez, am zis! Cum s-o semnez, când nici măcar nu-i cunosc conţinutul?
    – Este tot ce-am scris şi în cartea mică, domnule Chioreanu, a zis Anania, numai capitolele sunt aşezate altfel. Aşa mi s-a cerut, aşa am făcut.
    – Daţi-mi măcar timp s-o citesc.
    – Păi nu mai aveţi timp. Cartea pleacă chiar acum la Bucureşti.
    – Eu n-o semnez!, am zis.
    Până la urmă, am ajuns la un compromis, eu şi Petraşcu am semnat o declaraţie pe aceeaşi coală de hârtie, arătând că semnăm cartea din solidaritate cu cei care au semnat-o înaintea noastră, dar noi nu-i cunoaştem conţinutul”.
    Prin excelenţă, cartea cu pricina este opera „călugărului” nostru Valeriu Anania. Acolo dădea în sinteză reeducările din perioada 1960-1964, în calitate de şef al acestor „activităţi cultural-educative”. Cele 64 de persoane care formau Comitetul de reeducare îmi sunt cunoscute, întâlnindu-le, în majoritate, de-a lungul anilor de temniţă. Caut să precizez şi să rămână scris că primul dintre cei 64 este Valeriu Anania, iar ultimul Cristofor Dancu, tot fost călugăr.
    De fapt, din punctul de vedere al autorilor şi al colaboratorilor trecuţi prin reeducare – şi care vrând-nevrând au semnat, cartea tratează în mod subiectiv şi calomnios activitatea Mişcării Legionare „Arhanghelul Mihail”. De asemenea, este abordată şi „Activitatea cultural-educativă” văzută de nişte oameni în care se produsese acea schimbare de ordin psihic aşa încât binele devenise rău şi totul era văzut şi conceput în culori sumbre.
    Fenomenul numit Piteşti, nemaiîntâlnit până atunci în lume, în istoria omenirii, a reuşit să-şi pună amprenta şi la această ultimă reeducare din Aiud. Ceea ce s-a produs în Aiud însă nu poate fi luat de bază, nu poate fi considerat un adevăr având în vedere precaritatea sănătăţii mintale a victimelor – excepţie făcând doar cei câţiva care au condus reeducarea şi care erau conştienţi de răul pe care îl fac. Ba mai mult, au şi întrevăzut finalul acestei triste şi dureroase prăbuşiri a unei generaţii de elită care a constituit crema şi, în acelaşi timp, scutul neamului românesc; s-au angajat ca voluntari, mergând până într-atât, încât au ucis în ei până şi instinctul de conservare.
    Mircea Dumitriu, şi el trecut prin închisorile comuniste, a mers cândva la Anania şi l-a întrebat pentru ce a făcut reeducările din Aiud. Anania a păstrat o lungă tăcere, apoi i-a spus că memoriile dânsului vor fi publicate după moarte şi atunci se vor lămuri multe lucruri.
    Probabil că, dacă aş fi fost în locul domnului Mircea Dumitriu, l-aş fi întrebat de ce nu vrea să lămurească aceste lucruri în timpul vieţii şi de ce abia după ce dânsul va dispărea ca fiinţă. Îi lipseşte curajul respectiv? Sau este adeptul adagiului latinesc „De mortius nil nisi bene” (Despre morţi nimic altceva decât de bine).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.208.105