caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

Povestiri cu și despre rromi (1) – „Treji, țiganca”

de (19-9-2010)
10 ecouri

Pana sa ajung s-o cunosc personal, auzisem tot felul de intamplari descrise de verisorii mei de la Zalau, cu lux de amanunte. Era unguroaica, vorbea romaneste cu greseli si atunci cand o durea capul, in loc de Piramidon cerea „o piramida”; facea cele mai bune prajituri cu miere si nuca din oras, szumegy cred ca se numeau, scotea orice pata din rufele pe care le spala si curata parchetul si-l ceruia ca nimeni altcineva.

Cel mai mult imi atrasese insa atentia faptul ca Treji avea nici mai mult nici mai putin de …. douazeci si patru de copii !!! Bineinteles ca nu-mi crezusem verisorii, mi se parea o gogorita: auzi .. sa ai o clasa de copii, dar cifra imi fusese confirmata de unchiul meu, dl.colonel V., asa ca nu mai incapea discutie … Imi amintesc c-ar fi avut trei sau patru perechi de gemeni, dar totusi …. tot douazeci si patru de copii erau …

Nu fusese deloc la scoala si se maritase foarte devreme, pe la treisprezece ani …. De fapt, se pare ca Ianosz, sotul ei, doar cu vreo trei ani mai mare ca ea si la fel de sarac, se indragostise pana peste urechi de Treji si, de frica sa nu o vanda parintii ei altuia ceva mai bogat, hotarasera amandoi si fugisera-n lume, asa ca …. familiile au fost nevoite sa-i lase impreuna, mai ales ca s-au intors acasa atunci cand ea astepta deja primul copil…

Ianosz, barbat inalt si voinic, muncise ani la rand la CFR, fusese acar, dar in ultimii ani se imbolnavise, avea spatele subred si articulatiile roase de reumatism, fusese pensionat pe caz de boala si mai lucra cate ceva, acasa. El avea grija de gospodarie, de gradina cu zarzavaturi, de animalele casei si de copiii care inca mai erau acasa, ultimul fiind deja adolescent. Ianosz broda flori pe perdele, fete de masa si impletea tot felul de ciucuri de matase, lucruri pe care le vindea apoi, la piata.

Treji muncea cu ziua, facand curatenie si gatind tot felul de bunatati pentru nevestele ofiterilor de la cazarma. Una dintre clientele ei era matusa mea la care tocmai ajunsesem, cantonata pentru un an intreg, impreuna cu sora mea, pentru ca parintii nostri fusesera trimisi afara, la post.

Dintr-o data eram in casa, patru dracusori zvapaiati: eu si verisoara mea aveam sapte ani, varul meu zece iar sora mea, treisprezece; trei blonzi cu ochii ca stelele, eu …. singura bruneta.

Am deschis usa apartamentului, fiind convinsa ca matusa se intorsese de la cumparaturi; cand colo, in fata mea era o femeie uscativa cu fata supta si plina de riduri adanci, aparute mult prea devreme. Imbracata simplu, saracacios: o fusta gri, cuminte, mult peste genunchi, o bluza alba larga cu umeri destul de cazuti, basma bine innodata sub barbie si opincute de cauciuc.

S-a uitat la mine lung, cu mirare, apoi a zambit larg, cu bunatate; ochii-i caprui erau vii, jucausi si pastrasera in ei tineretea si prospetimea ce parasise deja de mult timp, trupul. Avea obrajii maslinii, arsi de soare, brazdati de vreme si de griji; doar atunci cand zambea-i apareau doua urme de gropite ce furasera, mai mult ca sigur, in tinerete, inima lui Ianosz.

N-am apucat sa intreb cine e si pe cine cauta, ca-mi spuse ea, inainte, cu voce blanda si taraganata: „… Tu esti cea mica …. aaa, tu esti Mira ….. Eu sunt Treji. Treji tiganca”.

Stiam ca Treji vorbeste ungureste si ca e femeia care vine la curatenie; nimeni, niciodata, nu pomenise cuvantul „tigan”, asa ca, vrand sa ies din incurcatura am intrebat-o cu multa seninatate: ” …. Si pe dvs. va alinta lumea tot asa?”

A ras cu pofta, m-a strans in brate si m-a mangaiat pe crestet spunandu-mi ca nu mai vazuse la nimeni un par atat de negru, apoi mi-a repetat ca asa o stie pe ea, lumea din oras: „Treji, tiganca”.

Se spetea muncind de dimineata pana seara, lua rufe la spalat acasa, pe care le aducea apoi apretate si calcate impecabil, mirosind ca ea, a curat, a sapun de casa si a levantica. Pentru menaj insa, Treji nu se ducea decat la cateva familii; la cei care se purtau normal si frumos cu ea si cu ai ei, cei care nu o considerau inferioara sau simpla servitoare in casa.

Amandoi isi crescusera cu mare greutate, efort si sacrificii, copiii; cei mari erau deja la casele lor si-si ajutau parintii si fratii mai mici cum puteau mai bine.

Nu-si maritasera fetele dupa traditia pe care ei insisi nu o respectasera, ci le lasasera pe ele sa-si urmeze alesul inimii. Toti copiii lor fusesera trimisi la scoala, majoritatea terminasera liceul sau in cel mai rau caz o scoala de meserii; multi insa ajunsesera la facultate sau in scoli postliceale, la Cluj si la Timisoara, ceea ce-o facea sa radieze cu toata fiinta, i se lumina fata si i se abureau ochii cand aducea vorbea despre ei.

Treji invatase se scrie si sa citeasca ajutata de propriii sai copii. Muncea ca un rob, avea un suflet de aur si stiam ca pe noi ne iubeste. Ne tinea intotdeauna partea si facea tot posibilul sa o induplece pe matusa mea ori de cate ori eram pedepsiti pentru nenumaratele boroboate pe care le faceam, inevitabil … aproape zilnic. Chiar a si plans pentru noi, cele mici; colectasem pe inserat, la inceput de Iunie, in cateva borcane de 1 kg prevazute cu o gluma de capac gaurit pentru a permite aerului sa circule, sute si sute de carabusi … pe care odata intoarse acasa de la joaca, seara, tarziu, le ascunsesem de ochii matusii si ai fratilor mai mari, in baie, in spatele cazanului. Ghinionul nostru a fost ca dl.colonel, venit acasa pe neasteptate dintr-o aplicatie, sa intre la baie…. Aburul a alertat carabusii care au deschis capacele si innebuniti au zburat toti, cu sutele, agitandu-si cu zgomot elitrele si lipindu-se de unchiul meu care se relaxa linistit sub dus si care-a iesind din baie, ca-ntr-un film de groaza, urland din toti rarunchii si acoperit in totalitate cu un strat gros, o masa compacta de ceva care semana la prima vedere cu gandaci zburatori ce colcaiau pe pielea bietului om …..

Treji ne-a salvat de pedeapsa, rugand-o cu lacrimi in ochi pe „conita” sa ne ierte, ca eram „doar doi iezisori veseli” care aveau nevoie sa zburde liber, la soare, nu sa stea palide si triste, inchise in casa …. Locuiam la parterul blocului si de fiecare data cand auzea ca suntem pedepsiti, toti sau pe rand, trecea si ne lasa pe balcon o punguta cu prajituri de casa, turtite si fructe. Apoi ocolea blocul si suna la usa; cat timp vorbea cu matusa mea … noi devoram cu placere totul, pe balcon. Sa ne fie pedeapsa mai dulce ….

In mai toate zilele verii plecam in expeditie, spre Mezes, sau, in ceea ce noi numeam „jungla”; undeva la marginea orasului, aproape de rapa care ducea spre Crasna, si in vecinatatea podului Jiboului. Pe acolo era si casa lui Treji. Mica, simpla si saracacioasa, cu pamant pe jos, acoperit cu ziare si cu presuri de cordele tesute in casa. Foarte curat, totul viu colorat si multa ordine; perdele inflorate, brodate de Ianosz, tot felul de pernite si ciucurasi, nu stiam la ce sa ne uitam mai intai. Curtea era plina cu franghii pe care atarnau la uscat multe rufe, mai ales cearsafuri, covoare, presuri si zeci de camasi …

Plecam in „jungla”, la vanatoare de frunze imense de brusture, la cules de mure si zmeura si in cautare de coropisnite, bondari sau daca aveam noroc, cate-o radasca uriasa … Ne ajutau sabiile de lemn facute de Ianosz cu ajutorul carora ne croiam drum prin desis, iar cand ne saturam de hoinareala, ne opream la casa lor, unde ascultam toate povestioarele, asta dupa ce primeam trutite de cartofi facute pe plita, gogosi si prajituri facute de Treji.

Prima oara cand ajunsesem eu „in jungla”, Ianosz era ca de obicei, singur acasa; lucra cate ceva. Nu ma vazuse pana atunci si m-a intrebat eu a cui sunt, dupa care a zambit si a continuat: ” … nu tu esti fata care a vandut florile lui Marti, la piata?”

„Eu”

„… Si ti-a placut sa fii … tiganca?”

Am ridicat din umeri si i-am raspuns:

” … Eu am mai fost tiganca inca de doua ori pana acum …” Si pentru ca Ianosz se uita nedumerit la mine, am venit imediat cu lamuriri: … O data la bunici, in Bucovina, unde am dansat cu prietena mea, Olguta, in jurul focului, in tabara de la marginea satului, imbracata cu fustele ei de sarbatoare, si a doua oara, la Bucuresti, cand m-a pus sora mea sa cersesc la coltul parcului … tot imbracata corespunzator ….

Si peste toate, asa ma mai alinta, cu mult drag, tata, mai ales cand ma suparau alti copii si mi se facea in ciuda ca eu nu am par blond sau ochi albastri: „tigancusa lui tata frumoasa ….n-are nimeni pe lume ochii tai …. ” si-mi zburau toate temerile …

Ianosz a ras cu pofta; i se zgaltaiau umerii si i se umezisera ochii; mi-a mai pus in fata niste turtite si m-a rugat sa-i povestesc cum a fost …

Eu la cinci ani, sora mea si prietena ei, de aproape doisprezece anisori. Ma …. convinsesera … cu forta; se plictiseau, erau in vacanta de vara, era clad si vroiau sa cumpere inghetata de pe Magheru, de la chioscul de langa cinema Patria; parintii erau la serviciu, noi, acasa, pe Xenopol, langa Gradina Icoanei. Fetele au gasit pe undeva un sort vechi de bucatarie, decolorat, rupt si zdrentuit; asa am ajuns eu, despuiata partial, desculta, inghesuita bine in prealabil, plansa si manjita cu pamant, cu praf in par, ciufulita …. intepenita, cu mana intinsa … la coltul parcului. Trebuia sa stau acolo, sa privesc rugator si sa intind mana, timp in care, de pe trotuarul celalalt, doua fete cu bucle blonde, imbracate cu rochite albe cu funde mari de nylon faceau semne atentionandu-ma catre cine ar fi trebuit sa-mi indrept atentia. Primisem o gramada de banuti, si auzeam tot felul de comentarii; doua doamne s-au oprit, una m-a mangaiat pe parul prafuit si negru ca pana corbului si am auzit-o zicand: „uite, draga, la asta mica ce piele alba are … n-ai crede …..”

La Zalau, … vandusem flori la piata. Cei mari, prieteni de cartier, de scoala si de boacane, fusesera seara la furat de lalele si narcise din curtea lui Marti Neni, si crengi de liliac inflorit, din cimitir. Pentru ca Marti il recunoscuse pe Feri Kiss, vecin, coleg de clasa si prietenul cel mai bun al varului meu , se stia deja in tot orasul cam cine facuse prostia …. Si cum fusesem avertizati de matusa mea care era foc si para, ca nu cumva sa venim cu flori de furat, acasa, cei mari ascunsesera florile intr-o boxa din beciul blocului. Noi, gaitele mici, nici macar nu fusesem bagate in seama pentru actiunea „Marti”, dar acum stiam foarte bine ca ele existau in doua galeti cu apa, la subsol …

Cum eu eram noua in oras si nu ma cunostea inca lumea, si pentru ca atat culoarea parului cat si a ochilor permiteau un camuflaj perfect, am fost din nou convinsa … cu forta, ca a doua zi, deghizata in tiganca, sa vand florile furate de ei ….

Acolo, la piata, cu galetile in fata, ma vazuse Treji, care, nu a mai plecat de langa mine; imi repeta intr-una ca „asta-i mare bai, mare pacat, mare suparare” si ca nu mai are cum sa ne apere …

Dupa ce s-au vandut florile a mers cu mine acasa si a dat banii „conitei”; matusa mea, d-na colonel, care auzise de isprava, neagra de suparare si plina de furie, a plecat cu Treji si i-au dus banii Martei, iar la intoarcere, noi ne-am primit toti, cu varf si indesat, un variat „supliment de viteza”, eu incasand, ca de obicei … dublu; inclusiv dupa, de la sora mea, convinsa fiind de fiecare data ca eu parasem …..desi, niciodata nu facusem sau nu as fi facut lucrul asta ….

Intr-o zi, ne-am pomenit la usa cu Treji. Era ravasita, desfigurata de spaima, plansa si tinea de mana un baietel de vreo cinci anisori; cuminte, tacut, trist si frumusel foc. Saten cu par carliontat, nasuc in vant, pistruiat si cu ochi de un albastru intens, senin ca cerul … Nu vroia sa dea drumul mainii lui Treji si nu vorbea cu ea in ungureste…. Cu mare greutate l-am convins sa vina sa se joace cu noi in cealalta camera …

Treji povestea ceva, cerea ajutor matusii mele si le-am auzit apoi, pe amandoua plangand …. Cu doua zile inainte, mergand pe langa calea ferata in cautare de verdeata pentru porc, Treji a vazut un sac de hartie legat de sinele caii ferate, care, din cand in cand se mai si misca. Din curiozitate a dezlegat sacul fiind convinsa ca e vreo gluma proasta facuta de copii lipsiti de minte si, cu multa bagare de seama s-a uitat in el, sa nu fie cumva vreo lighioana turbata ….

Inauntru insa, un baietel cu caus in gura, cu manutele si picioarele legate strans, si legat de sina. Daca Treji nu ar fi trecut atunci pe acolo, ar fi trecut peste 20 de minute, acceleratul ….

A luat copilul, l-a dus acasa, l-a spalat, schimbat, hranit, a discutat mult cu Ianosz, dupa care s-au dus amandoi la Militie.

Dupa ce si-a revenit din sperietura, Petrica, caci asa-l chema pe baietel, s-a agatat de gatul lui Treji spunandu-i ca ea e mama lui si ca nu mai vrea sa plece niciodata de acolo.

Se pare ca la Militie le-au spus ca fiind roman si pana sa-i gaseasca mama ca sa afle ce se intamplase, Petrica ar fi trebuit dus la orfelinat sau lasat in grija unei familii de romani, nu la marginea orasului cu tiganii … Strigatele si plansul copilului i-au facut pe cei de la Militie sa se razgandeasca si sa-l lase pe Petrica in grija lui Treji pana la clarificarea cazului; iar Treji, avea nevoie de ajutor; cerea cu disperare ajutor si nimeni nu se sinchisise s-o sfatuiasca desi, apelase si-n alta parte. Treji nu stia carte, era saraca si era … tiganca!

Zilele care-au urmat au fost un clavar pentru toata lumea; noi, stiam ca se intampla ceva grav; nu puteam intelege cum o mama isi legase copilul ca sa-l calce trenul doar pentru ca noul iubit nu o accepta cu el…. Ce mama era aia? Si ce aveau cei de la Militie impotriva lui Treji? Eram nevoiti sa stam mai mult in casa pentru ca matusa mea avea treaba in oras si asteptam cu sufletul la gura vesti despre ce se intampla cu ei, ce faceau oamenii mari … „Conita” umblase cu Treji peste tot; ea scrisese toate declaratiile, plangerile, cererile, inclusiv memoriul trimis la Minister. Ii amenintase pe toti ca reclama la Bucuresti daca nu se face dreptate si a intors pe dos linistitul orasel de provincie! Au vorbit cu avocati din Cluj, i-au mobilizat pe copiii cei mari ai lui Treji si Ianosz, si au dat drumul hartiilor, declaratiilor, marturiilor catre toate institutiile Statului.

Dupa cateva luni bune, matusa mea ne-a imbracat frumos si am plecat de dimineata, devreme, dar nu la scoala, ci la Tribunal. Acolo i-am intalnit si pe Treji si pe Ianosz, Petrica si multi dintre cei douazeci si patru de copii ai lor.

Judecatorul, un om in varsta, cu parul alb, privire serioasa si grava, imbracat cu roba si avand o voce puternica, rasunatoare, a citit cu vadita emotie hotararea Tribunalului, prin care minorul gasit legat de sinele caii ferate, fusese definitiv incredintat lui Treji si Ianosz.

Am auzit-o pe Treji, spunand printre lacrimi, sughituri si strangand copilul la piept un „saru’mana don’ judecator” ….

Cu suflet bun, cald, cinstita, muncitoare si cu frica de Dumnezeu, Treji devenise astfel mama … pentru a douazeci si cincea oara..

Multi din sala aveau lacrimi pe obraz, inclusiv unchiul meu, dl.colonel, care tinuse mortis sa fie si el acolo; dar la fel aveam si noi si chiar Judecatorul.

Dupa, l-am auzit toti pe reprezentantul justitiei felicitandu-i pe Treji si Ianosz pentru omenia de care dadusera dovada, spunandu-i apoi lui Treji: „…. Noi trebuie sa-ti sarutam tie mana, nu tu noua” ….. ceea ce a si facut, lasand-o pe biata femeie total fastacita de situatie; Treji nu era obisnuita sa i se dea atentie … ci de munca …

Multi, foarte multi ani m-au urmarit scenele de la Tribunal, zambetul lui Treji, gustul inegalabil al prajiturilor ei cu miere si nuca, prjituri pe care le facea ori de cate ori ne manifestam cat de putin dorul sau dorinta. Cu mainile ei scorojite si crapate de munca, obosita de saracie si impovarata de neajunsuri, gasise forta si puterea de a trece peste toate grijile si nedreptatile si de a oferi total neconditionat si cu tot sufletul, dragoste nelimitata …. unui pui de om napastuit … unui pui de roman.

Ultima oara cand am primit vesti despre ei, prin ‘82, mi s-a spus ca Ianosz se prapadise, Treji era foarte bolnava si se mutase la una din fetele ei, doctorita. Petrica era in ultimul an de liceu, la Timisoara, si statea la unul din fratii lui mai mari, inginer constructor; fusese olimpic pe tara la fizica si se pregatea sa dea admiterea la Institutul de Marina.

Noi, vorbitorii acestei limbi, ….. ar trebui sa incercam macar o singura data in timpul vietii noastre umile si banale, interactionand voit sau nu cu cei din jurul nostru, sa trecem de „coaja”, de culoarea ochilor, a pielii, de bariera de limba, traditie si cultura si sa vedem in cel din fata noastra, simplu: doar OMUL. Sunt convinsa ca multi ar invata enorm din exercitiul asta …

Pe „Treji tiganca”, asa cum mi se prezentase ea, nu o voi uita niciodata. Si-a lasat amprenta clar, undeva adanc in sufletul meu si m-a facut sa inteleg inca din copilarie, ca omenia, dragostea, bunul simt, bunatatea sufleteasca si taria de caracter, …… nu au culoare, religie, nationalitate sau etnie ….

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Ion: (20-9-2010 la 21:49)

    Ar trebui sa se scrie mai mult despre rromi; sa se iasa din marea de informatie negativa existenta suparator de mult, peste tot. Asa cum ne-ai povestit aici de Treji, draga mea Mira, ar trebui sa povesteasca toti cei care se pricep in ale cuvintului. Sint multe si lumea asta care se crede gresit superioara ar cunoaste si ar intelege poate mai bine. Cum bine spui, Oamenii adevarati au suflet nu culoare, religie, nationalitate si etnie. Si-i dau dreptate tatalui tau cand aminteste de ochi…..hai, zimbeste; cu ochi neumbriti de praf …:)

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George PETRINEANU: (21-9-2010 la 04:18)

    Un bun scenariu de film.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Razvan S: (21-9-2010 la 17:55)

    Ma intreb citi romani cu o situatie materiala buna ar fi in stare sa infieze un copil de rrom. Treji a demonstrat tuturor ca nu trebuie sa fii nici invatat, nici bogat ca sa fii OM. Pacat ca foarte putini au ochi sa vada ce vezi tu, Mira, si chiar mai putin sint cei care au suflet. Tu simti, adulmeci cu sensibilitate si luciditate de lama si culegi ce e bun; asezi in cuvinte si ni le oferi noua. Tot cu suflet. Cind ne trimiti o poza? Am vrea sa vedem ochii … Multumesc si sarut mina.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Stefan N. Maier: (21-9-2010 la 18:42)

    Un articol care sta alaturi de cele mai valoroase pagini ale literaturii romane – fara exagerare. Care ar trebui introdus in manualele scolare…
    Mira, iti multumesc.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Andrea Ghita: (21-9-2010 la 19:44)

    Foarte, foarte impresionant. Printr-o stranie conexiune mi-am amintit de servitoarea vecinilor. O femeie vredinica si inteleapta, dar fara scoala. O chema Rebeka si avea grija de gospodarie si de cei patru copii (cu mine cinci). Venea dis de dimineata cu plasele de la piata, gatea, facea „spalat mare” – pe atunci nu exista masina de spalat-, deretica si pleca seara tarziu catre casa ei, unde n-o astepta nimeni. Era destul de batrana (sau asa ni se parea noua). Avea fata tuciurie, picioarele pline de varice si parul carunt legat cu o basma. Toata lumea credea ca e tiganca, dar era evreica. Isi pierduse toata familia in lagar.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Mike Klein: (22-9-2010 la 18:57)

    Mira,
    Excelent si impresionant articol. Este evident ca integrarea lui Treji si pe urma a celor 25 de copii in societatea romana era posibila si multi au facut-o. Sper ca acesti 25 de copii sunt activi in promovarea drepturilor romilor si isi pastreaza cu mandrie etnicia. Din pacate sunt foarte multi romi care dupa ce s-au integrat total cu resul populatiei uita sau se fac ca uita de etnia lor. Am si eu cateva cunostiinte de care stiu ca sunt de etnie romi ( ii cunosteam din copilarie) dar acum locuiesc la Bucuresti, intelectuali, integrati in viata bucuresteana dar nu le convine sa-si recunoasca etnia din cauza prejudecatilor adanci care din pacate exista in Romania impotriva romilor unde sunt foarte stigmatizati
    In legatura cu adoptarile si orfelinatele din Romania, cand am ajuns in SUA am fost socat sa aflu ca nu exita orfelinate. Copii sunt fie adoptati sau plasati temporar in familii ( foster home ). Principiul este ca o familie e intodeauna mai buna decat o instituie pentru copii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • corneliu: (23-9-2010 la 16:36)

    oricat de impresionanta ar fi aceasta istorisire, denumirea originala a etniei este de fapt tigan si nu rrrrrom iar ,statistic vorbind,adevarul ii prezinta intr-o cu totul alta lumina! Ceea ce trebuie retinut este faptul ca sunt singurii vinovati de prostul renume castigat nu in ultimii 5 ani ci intr-o perioada mult mai lunga de timp…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Mira F: (23-9-2010 la 22:51)

    Mike,
    Multumesc pentru apreciere. Revenind la subiect, eu evit notiuni ca „integrare” si „asimilare” pe care in cazul de fata cat si al tuturor minoritatilor din Romania, le consider total incorecte. Sa se integreze unde? in ce? Sunt toti aici de multe sute de ani, Romania este tara lor la fel cum este si tara mea. Avem aceleasi drepturi si aceleasi obligatii; doar ca spre deosebire de rromi, care au si stat ceva timp in robie, fapt pentru care au nevoie de programe speciale si facilitati (adevarate, nu asa, de ochii lumii), romanul majoritar a fost de-a lungul timpului doar robul propriei prostii si ingamfari. Ei, minoritarii din Romania, nu sunt imigranti, nu trebuie sa se integreze nicaieri. Sunt acasa la ei; si rromii si ungurii, evreii, turcii, tatarii, sasii, secuii, lipovenii,etc. Toti. Istoria, de-a lungul ei, ne-a adunat aici pe toti. Singurul lucru pe care trebuie sa-l facem este sa dorim sa ne deschidem mintea si sufletul, sa ne dam posibilitatea sa ne cunoastem, sa ne respectam, sa ne pastram fiecare, limba, traditiile si obiceiurile, sa ne intelegem, ajutam si sa ne toleram … intre noi. Atat.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (24-9-2010 la 04:08)

    Comentariul semnat de „corneliu” reprezintă nivelul standard de rasism și ignoranță. Pentru „denumirea originală” îi recomand acestui individ să citească articolul ‘De ce e corect “rrom” și nu “țigan” ‘ de Delia Grigore http://www.acum.tv/articol/8056

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Lucian Herscovici: (29-9-2010 la 19:09)

    Mira, felicitari din tot sufletul pentru acest articol, care este mai curand o povestire calda, emotionanta…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.40.159