caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Universul Copilariei



 

Sunt inteligent, dar (trebuie) să mă tratez

de (11-7-2010)
2 ecouri

Prietenie. Despre asta as fi vrut sa scriu, amintindu-mi cum cea mai buna prietena din copilarie, eleve fiind, mi-a spus odata: “nu inteleg de ce toate cantecele au versuri despre dragoste, si nici unul despre prietenie”. Nu fusese nici una dintre noi indragostita, dar si acum sunt sigura ca ne-am intreba la fel.

Despre prietenie si despre cum evolueaza o prietenie, despre cum poate interveni si invidia, totusi, atunci cand tie iti este mai greu si  prietenei tale de-o viata ii merge mai bine…. Despre normalul si anormalul din asta.

Plecand de la asta, mi-am amintit de lupta unei prietene atat de dragi, despre lupta ei pentru copilul ei atat de inteligent, de simpatic, de cald.  Dar care nu putea scrie la scoala. Acolo, invatatoarea i-a pus o eticheta comoda: puturos, nu munceste si alte stereotipuri din cele de care scoala romaneasca este plina, din pacate.

Ca si cand am fi o tara de genii, scoala romaneasca nu se arata interesata decat de copiii foarte buni. Cu cei buni se lucreaza mai mult, se lucreaza separat, se ingroasa randurile statisticilor cu rezultate la olimpiade si concursuri… iar ceilalti, inzestrati cu abilitati mult mai speciale poate, dar care nu se pot aseza peste cliseul programei sunt marginalizati, pusi in situatii uneori umilitoare cu care structura lor frageda de copil se lupta cu greu, care pot lasa urme si care ii pot face in viitor doar beneficiarii unor pensii oarecare, ajutoare de somaj sau sociale ceea ce e mult mai putin productiv pentru stat, macar pragmatic daca am discuta asta, decat sa le acorde o atentie speciala la momentul potrivit.

Cate dintre cadrele didactice, si chiar dintre psihologi si pedagogi stiu ce este aceea dislexia? Foarte putini. Cati copii sufera de dislexie? Dupa ultimele statsitici, la nivel mondial,  circa 10%.

Leonardo da Vinci ne-a lasat-o pe Gioconda, Albert Einstein – teoria relativitatii, Walt Disney – cele mai simpatice personaje de desene animate, Beethoven si Mozart – frumusetea muzicii simfonice. Thomas Edison ne-a daruit becul, John Lennon – imaginea unei lumi impacate si pacifiste prin versurile sale, Galileo Galilei a rasturnat teoria pamantului centru al Universului, Michelangelo Buonarotti ne-a adus Cerul mai aproape de om, Benjamin Franklin a fost, dincolo de un inventator apreciat, unul dintre parintii celei mai democratice Constitutii, cea americana. Toate aceste personalitati despre care ar fi trist sa nu putem reda un rand aveau ceva in comun – erau dislexici, general vorbind. Este o boala manifestata prin dificultati de invatare din cauza careia, de exemplu, Walt Disney s-a apucat de desenat pentru a compensa problemele legate de ortografie. Probabil nu i-a fost usor la inceput, dar cu siguranta nu a fost tratat ca un copil cu handicap atunci cand mazgalea caietele de teme. Afectiunea aceasta poate imbraca diverse forme (dizgrafie, discalculie), dar la o asemenea proportie, mai ales ca IQ-ul exemplelor de  mai sus nu poate fi pus la indoiala, s-au luat masuri speciale.

E poate o introducere prea pretentioasa spre lumea noastra romaneasca in care copiii care au dificultati de citit, socotit sau vorbit, nu din cauza unei inapoieri mintale, ci a unui altfel de a recepta informatiile, au „sansa” sa ajunga adultii tristi de maine, daca nu cumva frustrati, dezechilibrati sau angoasati. De cealalta parte, parinti dezorientati si disperati pentru ca ai lor nu sunt asemenea celorlalti pusti. In Romania, nici noul proiect de lege a educatiei nu prevede macar un cuvant in legatura cu copii diagnosticati cu astfel de probleme, expediati ca si pana acum la pachet in scoli destinate persoanelor cu handicap, cu adnotarea ca beneficiaza de „alocatie zilnica de hrana si rechizite scolare in cuantum egal cu al copiilor institutionalizati si de servicii gratuite in internatele si cantinele scolare”. In spatele acestei nepasari venite din ignoranta, se ascund, din pacate, povesti dramatice.

„O sa il las repetent!”, i-a zis mamei invatatoarea lui Gabriel, cand el ajunsese in clasa a treia. Cuvintele ei au lovit-o, cu toate ca observase ca merge extrem de greu cu cititul si scrisul, inca din clasa I.  Asa incat, mama, fizician de profesie, a incercat sa se descurce singura, cu psihologi si lectii de viata succinte predate de google. Ceva nu se potrivea. Gabi avea abilitati tehnice deosebite, monta LEGO pentru varste mult mai mari decat a lui, a pus singur modemul pe calculator, adora sa repare orice se strica in casa. Dadea dovada de un simt tehnic absolut special. Si totusi, cand trebuia sa se exprime „dupa programa”, cu scris si citit, era chinuit. Ura temele si orele de clasa, unde era tratat fara menajamente.

„Am studiat pe net, singura, am citit carti aduse din strainatate, traduse de prieteni, si am reusit sa ii pun diagnosticul. Gabi avea dislexie, discalculie si disgrafie. Inarmata cu simptomele astea, m-am dus sa cer inca o data parerea specialistilor. Gabi are urmatoarele probleme… nu ar putea fi vorba de dislexie?. Din pacate, avem foarte putini specialisti in zona asta. Psihologi, pediatri, cadre didactice nici nu au auzit vreodata despre aceasta anomalie, chiar daca procentual se pare ca unul din zece copii sufera de una dintre aceste forme”.

Fiecare am avut in clasa cate un coleg care mergea foarte greu cu invatatul, dar era spiritual, priceput si atragea simpatia intregii clase. Tuturor li se punea cea mai simpla eticheta: niste lenesi de care nu se ocupa parintii. Gresit.

Din cartile aduse din strainatate pe care mama lui Gabriel le-a studiat a invatat mici trucuri: ca acestor copii le e mult mai usor daca vad cifrele facute mari, cel mai bine in relief. A incercat asta, iar Gabi a invatat cu usurinta tabla inmultirii scriind-o cu spuma de ras pe oglinda din baie. Secretul cititului consta in cromatica silabelor. Daca fiecare silaba e scrisa cu o alta culoare, cititul devine mai usor chiar si pentru un dislexic. Si el a fost incantat de joaca asta care il ajuta sa invete.

Intr-un anonimat aproape deplin, doar la Tirgu Mures copiii dislexici au de 11 ani o sansa. Reala. Prima generatie, prima clasa de dislexici din Romania, se aproprie de absolvirea unei scoli de arte si meserii in aceasta vara. Diploma obtinuta la Grupul Scolar „Electromures” le va permite sa nu fie un grup de „ratati” sociali. „Daca nu ar fi existat aceasta forma de scolarizare, in mod sigur minim jumatate dintre ei nu ar fi ajuns pana in clasa a XI-a”, crede logopedul Bartók Éva, cea care a luptat pentru ca aceasta clasa sa mearga mai departe.

Povestea a inceput in 1998 cand la Scoala Generala Nr. 12, pe atunci, Gimnaziul de Stat „Nicolae Balcescu”, in prezent, s-a infiintat prima clasa de dislexici intr-o scoala de masa din Romania. Se intampla la Tirgu Mures, din initiativa profesoarei Gagyi Erzsébet si a inspectorului scolar Fehes Reka. Profesoara participase la un curs despre dislexie in Ungaria, in 1995, s-a specializat in acest domeniu si a inceput sa faca terapie cu cativa copii, dupa metoda Meixner. De atunci, in fiecare an, s-a pornit cate o clasa la limba maghiara. In echipa au fost cooptati logopezi, kinetorepeuti, psihologi. Grupul inimos de pedagogi au simtit ca nu e destul. „In 2002 ne-am dat seama ca sunt atat de multi copii dislexici in tara ca ar trebui sa facem o asociatie si cumva sa popularizam acest fenomen si sa ii sprijinim si pe alti copii nu doar pe cei din Tirgu Mures”, povesteste Bartók Éva. Asa a aparut Asociatia Romana pentru Copii Dislexici, care a adunat sub aceleasi nazuinte parinti, cadre didactice, specialisti.

Pentru oameni ca Bartok Eva, pentru eforturile uriase ale unor parinti aflati singuri intr-o lupta cu o birocratie teribila, cu oameni ingusti si acriti, pentru ei merita sa scriu astazi.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Stefan N. Maier: (13-7-2010 la 15:35)

    Un articol exceptional: documentat, cu exemplificari, cu nume si persoane reale care ies din anonimat prin ceea ce realizeaza. Sper sa mai citim astfel de materiale scrise de Gabriela Marinescu!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Esmyana Martisor: (14-7-2010 la 15:25)

    Dificultatea de a citi notele muzicale este o deficienta ce are radacinile in dificultatea de a socoti,ar fi de mare ajutor daca in viitor nu s-ar mai neglija aceasta realitate.
    Poate scrieti chiar Dumneavoastra un articol despre aceasta tema,initiativa entuziasta in slujba semenilor cu astfel de lipsuri va indreptateste cu desavarsire.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.92.170.149