Simt viaţa acelui oraş prăfuit.
Simt în oase varul, mortarul cărămizile sale.
Între dinţii timpului meu scrâşneşte nisipul
De pe malurile râului plin de gunoaie.
Primăvara îmi gîlgâie prin artere
Apa tulbure, murdară, din şanţurile înnecate.
Feţele oamenilor, liliacul grădinilor, merele toamnelor,
Se înghesuie în amintirile mele
Ca în valiza unui recrut.
Vioara lui Stanciu îmi scărţăie fals în urechi.
Roata ne unsă a roabei pline cu pietriş
Atîrnată de braţele subţiri ale unui copil tăcut,
În gară, la încărcat de vagoane.
Simt viaţa acelui oraş prăfuit.
Sub iarba din deal îmi dorm neamurile
Într-un somn spre uitare.
Drumurile sale îmi poartă amprentele tălpilor
Crescute cu anii până la numărul patruzeci şi cinci.
De pe balcon, în nopţile fără somn,
Văd cu ochii minţii în faţa Primăriei
Felinarul în care era agăţată steaua roşie uriaşă;
Cât inimile noastre bolnave,
Cât minţile noastre găurite de piroanele vremurilor.