Preambul: Deunăzi am întâlnit-o pe poştăriţa din cartier, o femeie vânjoasă şi mereu bine dispusă, care trece zilnic pe strada mea purtându-şi pe umeri geanta burduşită. Am schimbat câteva cuvinte, cât timp introducea în cutiile poştale de la parter plicurile albe şi impersonale cu facturi, şi am întrebat-o dacă, în plină expansiune a Internetului, mai aduce şi scrisori “adevărate” ? Mi-a răspuns că scrisorile clasice sunt tot mai rare; doar pensionarii ce mai primesc plicuri adresate de mână. Cine mai are timp să se aştearnă pe scris, să-şi conceapă ciornele şi să le transcrie pe coala de hârtie, să adreseze plicul şi să-l expedieze ? Cine mai are timp să aştepte răspunsul numărând zilele şi ieşind în calea poştaşului cu întrebarea: „Aveţi ceva pentru mine?”. Primirea unei scrisori era un adevărat eveniment care se cerea întâmpinat cum se cuvine. Poate de aceea la ruşi se obişnuia ca cel care primea o scrisoare să fie îndemnat să dănţuiască… Deschiderea înfrigurată a plicului, citirea şi recitirea rândurilor înşirate cu scrisul de mână care trăda sentimentele celui care le aşternuse, făceau parte din acelaşi ritual. În final scrisorile mai importante erau rânduite în cutii şi casete şi puse deoparte cu grijă şi cu certitudinea că aveau să fie recitite, odată şi odată…Peste timp, unele dintre ele aveau să devină mărturii inestimabile, ca de pildă această scrisoare adresată de bunicii mei Mór şi Malka Székely, tatălui meu care lucra la negru la Budapesta, după ce fusese concediat (din motive rasiale) de la fabrica Dermata din Cluj.
Kolozsvár (Cluj), 10 noiembrie 1942
Dragă fiule,
Suntem bine, sănătoşi şi nădăjduim că şi ţie îţi merge bine, deşi ne scrii destul de rar. De data aceasta îţi scriem pentru că a-ţi comunica lucruri importante. Ai primit convocarea să te prezinţi în faţa comisiei de recrutare în dimineaţa de 7 decembrie. De altfel, recrutarea este afişată în mod oficial, îţi spun asta ca să-ţi atrag atenţia să ai grijă să fii acolo exact la ora anunţată. Din câte-mi amintesc te sfătuisem să te prezinţi la recrutare la Budapesta, ca să nu mai cheltuieşti cu călătoria. Între timp m-am răzgândit şi cred că e mai avantajos să fii recrutat la Cluj, pentru că acolo ai ajunge între-o zonă necunoscută, printre străini, pe când aici ai avea şansa să fii înrolat alături de persoane pe care le cunoşti. Tu ce părere ai ? Opinia şi dorinţa noastră este să vii acasă. Dacă hotărăşti, totuşi, să te prezinţi la recrutare la Budapesta, atunci anunţă-ne din timp ca să-ţi putem trimite convocarea sosită pe adresa din Cluj. Subliniez încă o dată că dorinţa noastră este să vii la Cluj şi să fii recrutat de aici. Recrutarea cade într-o zi de luni. Ai putea sosi duminică şi dacă nu poţi rămâne mai mult, marţi ai putea să te şi întorci. Împreună cu scrisoarea îţi trimitem şi ceva alimente, după posibilităţile noastre modeste, pentru că nu ne putem permite mai mult, dar să ştii că ne gândim la tine şi dacă va fi posibil îţi vom mai trimite. Îţi dorim să mănânci sănătos şi puţinul pe care ţi-l trimitem.
Cu drag,
Tatăl tău iubitor
Ai să te miri că primeşti din nou colet şi ai să crezi că e plin cu de toate, dar din păcate nu am putut să-ţi prepar mai mult şi nici altceva decât data trecută. Şi asta pentru că săptămâna aceasta ni s-a dat pe cartelă numai făină integrală, dar cred că şi cu asta e gustoasă. Ce mai faci ? În fiecare zi aştept cu nerăbdare poşta. De ce nu ne scrii regulat ? Tata ţi-a scris despre recrutare, şi cu ajutorul Celui de Sus, ne vei povesti totul personal. Abia aştept să te văd
Cu drag,
Mama
(traducere din limba maghiară)
Scrisoarea de mai sus a fost păstrată de József Kántor, prietenul cel mai bun al tatii, căruia i-a încredinţat câteva lucruri personale, înainte de a pleca la armată. Le-a recăpătat în vara lui 1945 când revenea de la Buchenwald, unde supravieţuise împreună cu fratele lui de 15 ani. Părinţii au pierit la Auschwitz. Locuinţa era devastată. Îi mai rămăseseră doar lucrurile lăsate în custodia lui Jóska.
Tata mi-a povestit prea puţin despre anii aceia de care nu voia să-şi aducă aminte, la fel cum purta cu obstinaţie cămăşi cu mânecă lungă, pentru a nu-şi expune numărul tatuat la Auschwitz. Nu a dorit să povestească despre experienţa tragică a acelor ani nici în cadrul programului Survivors of the Shoah, la care am participat ca voluntar. Mama a reuşit să-l convingă, cu greu, să intre în cadrul final al video-interviului care avea să conţină mărturia ei. Filmările au fost făcute în mai 1999. Inima tatii a încetat să bată în noaptea dintre 3 şi 4 iunie.
Nu am să aflu niciodată ce preparase bunica din făina integrală şi nici dacă i-au mai trimis alte colete. Nici despre ziua recrutării nu aveam să aflu amănunte. Continuarea poveştii din scrisoare s-a conturat pe baza crâmpeielor de amintiri relatate cu zgârcenie, de tata, de-a lungul timpului.
A fost înrolat în detaşamentul de muncă 10/2 de la Baia Mare şi trimis în localitatea Ökörmező (Mijhiria) de lângă Ujgorod şi apoi la Radna Veche. Săpau tranşee şi construiau buncăre, se adăposteau în case părăsite de localnicii deportaţi sau fugiţi la partizani. Casele nu aveau geamuri şi nici sobe. Dormeau pe jos şi se acopereau câte doi cu o pătură subţire. În primăvara lui 1944 s-a îmbolnăvit şi, fiind suspect de oreion, l-au trimis la spitalul militar din Cluj.
Germanii ocupaseră Ungaria şi a început exterminarea sistematică a populaţiei evreieşti din provincie. Fabrica de cărămizi din Cluj a fost împrejmuită cu sârmă ghimpată şi transformată în ghetou. S-a instituit o ordine de internare, în funcţie de străzi şi cartiere. Familiile evreieşti aşteptau înfricoşate să le vină rândul să fie transportate în ghetou. Curând s-a dovedit că tata nu avea oreion. L-au externat şi l-au trimis înapoi la unitate. La poartă s-a întâlnit cu fratele lui, Laci, elev la Liceul Evreiesc din Cluj. Nu-şi cususe pe haină steaua galbenă obligatorie, purta chipiu de premilitar maghiar şi venea zilnic să-şi viziteze fratele la spital. Au pornit-o amândoi către casă. Ajungând pe strada lor au observat un camion care îmbarca evreii, pentru a-i transporta spre ghetou. Femei, bătrâni şi copii, îmbrăcaţi în haine groase şi cu câte o boccea în mână. La un moment dat şi-au văzut mama şi tatăl ieşind pe poarta casei. S-au îndreptat în fugă către ei, însă părinţii le-au făcut semne discrete să-şi continue drumul, prefăcându-se a nu-i cunoaşte. Bănuiau, probabil, că pleacă pe un drum fără întoarcere şi încercau să-şi salveze cei doi fii. Tata şi Laci au privit cu inima frântă după camionul încărcat cu evrei care se îndepărta.
Locuinţa fusese sigilată, nu mai puteau scoate din ea nici un obiect. Nu îndrăzneau să intre nici măcar în curtea casei. Toată ziua s-au pitit pe sub garduri, cu frica în sân, ca nu cumva să-i vadă şi să-i denunţe cineva. După lăsarea întunericului stăpâna casei le-a permis să petreacă noaptea în cerdac, dar mai mult nici ea nu îndrăznea să facă pentru ei..
(Va urma)
Nu pot decat sa cinstesc cu cateva cuvinte de apreciere eforturile Andreei in regasirea unor oameni ai caror destine au fost distruse de diavolul totalitarismului.
Andrea isi umple timpul ca un adevarat arheolog, insa intr-un sol mult mai greu de dezgropat.
Sa nu uitam ca oameni ca noi au pierit inainte de vreme, precum florile calcate de bestii.