Seria dezastrelor care au afectat Europa medievală la mijlocul secolului al XIV-lea şi au făcut aproape uitate progresul economic şi dezvoltarea statului teritorial ca principal pol de putere politică şi de capacitare a intereselor comunităţilor etnice au acţionat şi asupra noului centru politic şi spiritual din Rusia de Nord-Est, spaţiu care avea să fie tot mai des numit Rusia Mare, Velikaia Rossia.
În mai puţin de cinci ani (1355-1359), marea epidemie de ciumă răpea vieţile tuturor reprezentanţilor majori ai familiei domnitoare moscovite, succesiunea incertă a patrimoniului teritorial şi cea politică a titlului de Mare Cneaz urmând a fi asigurată de doi copii de aproape zece ani, viitorul cneaz Dmitri Donskoi şi vărul său Vladimir Andreevici.
Precedentele istoriei ruşilor în legătură cu destinul unor astfel de moşteniri pledau în favoarea sfârşitului apropiat al supremaţiei Moscovei, asemeni altor proiecte politice ambiţioase, dar cu impact meteoric în politica est-europeană.
Cei tentaţi să acorde hazardului un loc în succesiunea faptelor istorice ar putea fi înclinaţi să creadă că în destinul Moscovei a intervenit acel noroc pe care autorii latini îl invocă în legătură cu unele momente de cumpănă din istoria Romei, care avea să asigure nu doar conservarea poziţiilor câştigate până atunci, dar şi să genereze evenimentele care vor face din tinerii cnezi simboluri ale naţionalismului rus medieval..
Partizanii analizei raţionale asupra trecutului dispun la rândul lor de argumente pertinente pentru a justifica această excepţie de la regulă.
Stabilitatea puterii este un rezultat al clarviziunii politice a generaţiei precedente, a recrutării unor administratori competenţi şi loiali, în măsură să asigure supuşilor beneficiile bunei guvernări la care se referă cronicile redactate la Pskov şi Novgorod şi mai ales pacea atât de necesară agriculturii şi firavelor relaţii de schimb. Tentaţia stabilităţii, puţin prezentă în Evul Mediu la nivelul Europei şi cu atât mai puţin în vastele spaţii din est, sau poate mai curând frica de schimbările pe care le-ar fi presupus modificarea unui anume statu quo, au asigurat regenţei dominate de mitropolitul Alexei suportul politic şi social necesar pentru a promovarea intereselor tinerilor cnezi, pe durata minorităţii acestora.
Implicarea bisericii în susţinerea unei cauze dinastice, percepute ca una patriotică, nu este specifică doar Rusiei, ierarhia episcopală din regatele spaniole şi-a asumat atribute similare pe durata crizelor de putere care ameninţau succesul Reconquistei. Înaltul ierarh ortodox, aparţinând prin origine uneia din marile familii boiereşti din Moscova, a gestionat afacerile politice cu abilitate şi moderaţie, iar capacităţile sale diplomatice şi medicale i-au atras aprecieri din partea Marelui Han şi al anturajului acestuia, într-un moment în care cnezii rivali din Tver şi Riazan încercau să exploateze vulnerabilităţile Moscovei în propriul beneficiu.
Chiar şi pierderea, pe perioade scurte, a demnităţii de Mare Cneaz nu a alterat loialitatea vasalilor Moscovei, care a putut tranşa aceste dispute fără ajutorul militar mongol.
Anii premergători marii confruntări militare din 1380 se constituie într-o perioadă de tranziţie în evoluţia statului moscovit, în care coeziunea internă începe să devină factorul esenţial de putere, contrabalansând suptilităţile diplomatice şi relaţia cu Hoarda de Aur. Dealtfel, suzeranul cnezatelor ruseşti şi protectorul de dată recentă al Moscovei intra în faza fragmentării politice şi a luptelor între clanuri şi confederaţii regionale, încheiate cu dispariţia de facto a unei autorităţi legitime în ulusul succesorilor occidentali ai lui Genghiz-Han.
Pericolul major pentru restaurarea unităţii politice a ruşilor venea acum dinspre vest, din partea unei forţe care se afirmase în condiţii apropiate de cele ale Moscovei, Marele Ducat al Lituaniei. Teritoriul ocupat de clanurile lituaniene, inamici sporadici ai Kievului, au fost mai puţin afectate de marea invazie din 1241, iar forţa lor militară şi domnia unor suverani de excepţie le-au asigurat cucerirea progresivă a teritoriilor Rusiei Albe (Bielorusia) şi în parte ale Rusiei Mici (Ucraina).
Indiferenţa binevoitoare şi chiar simpatia ducilor lituanieni faţă de ortodoxia rusă şi victoriile repurtate împotriva tătarilor au făcut patronajul marilor duci de la Vilno extrem de tentant pentru cnezii şi boierii ruşi, iar superioritatea culturală şi instituţională a acestora în raport cu păgânii lituanieni creeau premisele unei simbioze ruso-lituaniene similare cu cea franco-latină din Galia secolului al V-lea sau cu cea turco-slavă din Bulgaria secolului al VIII-lea.
Oraşele Lituaniei erau în mare măsură goroduri ruseşti, iar alianţele matrimoniale între descendenţii lui Rurik şi cei ai lui Gediminas au dat naştere majorităţii familiilor nobile ale Rusiei. Toate aceste atuuri în favoarea unei concentrări a cnezatelor ruseşti în jurul Lituaniei erau însă contrabalansate de evoluţiile de la frontiera vestică a acesteia, unde Ordinul Cavalerilor Teutoni ducea o cruciadă aproape permanentă împotriva clanurilor ultimei naţiuni europene rămase înafara ordinii creştine, iar Polonia recent restaurată sub autoritatea vechii dinastii a Piaştilor încerca o dublă integrare, politică şi spirituală.
Situaţia era complicată de litigiile din sud, unde Polonia îşi disputa cu ducii lituanieni stăpânirea vechilor cnezate ruseşti Halici şi Volhinia. Această complicată ecuaţie de forţe, suprapusă unei tradiţii politice prea puţin centralizate, a determinat fragmentarea energiilor şi intereselor lituaniene, în funcţie de afinităţi patrimoniale sau de putere.
Interesele divergente au putut fi conciliate în măsura în care solidarităţile familiale au guvernat exercitarea puterii în vastul teritoriu pe care lituanienii l-au controlat la mijlocul secolului al XIV-lea, aşa cum a fost cazul parteneriatului între fiii ducelui Gediminas, Algirdas şi Kstutis. Primul şi-a concentrat eforturile spre răsărit, unde a obţinut succese împotriva tătarilor şi a deschis lunga serie a conflictelor cu Moscova.
Cele trei expediţii lituaniene împotriva acesteia din urmă s-au încheiat însă nedecis, atât marele duce lituanian cât şi tânărul cneaz Dmitri Ivanovici evitând o confruntare decisivă. Fratele său şi-a avut baza de putere în Lituania propriu-zisă, dar înfrângerile suferite în faţa cavalerilor germani au impus concentrarea resurselor militare împotriva ameninţării din nord-vest.
Armonia relativă din familia domnitoare lituaniană a dispărut odată cu noua generaţie de mari duci, iar vreme de peste o jumătate de secol, rivalităţile dintre Jogaila şi Vitautas vor domina agenda politică a Europei de Est.
Succesul pe câmpul de luptă, esenţial în fondarea oricărui stat medieval, avea să fie adus Moscovei de conflictul cu inamicul ideal pentru un stat care se dorea restauratorul puterii ruse şi campionul ortodoxiei, Hoarda de Aur.
Expediţiile punitive ale Marelui Cneaz împotriva unor vasali revoltaţi şi refuzul de a-şi mai îndeplini obligaţiile fiscale faţă de han, vor genera reacţia conducătorului efectiv al tătarilor, emirul Mamai. Preparativele politice ale confruntării demonstrează gradul de sofisticare la care ajunseseră aceste practici, diferite în mică măsură de baletul diplomatic al secolului al XVIII-lea.
Dacă leaderul moscovit a reuşit să facă din propria cauză una a majorităţii ruşilor, fapt demonstrat de mobilizarea amplă de forţe din ajunul confruntării finale, emirul mongol a avut în vedere încercuirea inamicului printr-o alianţă cu Jogaila, noul duce al Lituaniei. Ruşilor le-a revenit victoria diplomatică, înaintea celei militare, în rândurile lor au luptat şi contingente din teritoriile ruso-lituaniene şi membrii ai familiei ducale, iar luptele pentru putere de la Vilno l-au împiedicat pe Jogaila să-i acorde vreun ajutor efectiv aliatului său tătar.
Istoricii au consacrat numeroase pagini bătăliei de la Kulikovo, analizând toate detaliile înfruntării, de la discursurile şi conduita comandanţilor, la efectivele militare implicate şi urmările victoriei repurtate de cneazul Dmitri Ivanovici, care cu acest prilej îşi va dobândi supranumele, Donskoi.
Din punct de vedere al tacticii de luptă, această primă victorie a ruşilor împotriva tătarilor a însemnat utilizarea avantajelor de poziţie şi a mobilităţii superioare, momentul decisiv al bătăliei constând în cunoscuta şarjă a cavaleriei din rezervă, condusă de Vladimir cel Viteaz, vărul Marelui Cneaz.
Călăreţii stepei erau învinşi pentru prima oară prin mijloacele care le asiguraseră invincibilitatea, iar din aacest punct de vedere, Kulikovo prelimină o altă mare victorie a naţiunilor slave, cea obţinută la Grunwald de uniunea polono-lituaniană împotriva cruciaţilor germani.
Impactul emoţional al evenimentului a fost probabil unul important şi a prilejuit un reviriment al conştiinţei identitare ruse. Înfrângerea opresorului străin şi păgân a fost percepută ca un triumf al naţiunii şi credinţei ruse, în care au conlucrat tronul şi altarul. Memoria identitară a ruşilor atribuie meritele în egală măsură oamenilor de arme şi oamenilor bisericii, cnezilor şi monahilor, din rândurile cărora se detaşază figura Sfântului Serghei din Radonej, propagatorul austerităţii monahale şi sărăciei evanghelice. Momentul Kulikovo şi-a păstrat forţa de sugestie pentru sensibilităţile patriotice ale ruşilor, în pofida trecerii timpului şi a schimbărilor politice, iar această dimensiune a putut fi capitalizată la nivel politic într-un context prea puţin medieval.
Aniversarea celor şase secole de la victoria din 1380 a prilejuit înfiinţarea unor grupări semioficiale de istorici şi oameni de cultură, care se vor reuni în cunoscuta organizaţie Pamiet, creuzetul în care s-au cristalizat majoritatea curentelor politice ultranaţionaliste din Rusia contemporană.
Fenomenul are o serie de similitudini cu jubileul domniei lui Mircea cel Bătrân, chiar dacă amploarea acestuia a avut urmări politice mai puţin durabile, iar o legătură între cele două evenimente nu a putut fi documentată până în prezent. Chestiunea merită totuşi un plus de atenţie, din perspectiva manifestărilor istoriografice şi ale simbolurilor cu care a operat naţional-comunismul.
Contestatarii conduitei cnezilor moscoviţi au subliniat caracterul aproape inutil al victoriei de la Kulikovo şi lipsa unor urmări politice imediate.
Este într-adevăr straniu faptul că expediţia condusă de Tohtamîş, noul han al Hoardei de Aur, soldată cu incendierea Moscovei şi restabilirea vechilor raporturi ruso-tătare, nu a întâmpinat o rezistenţă notabilă, iar eroii de la Kulikovo sunt aproape absenţi din relatările cronicilor.
În lipsa unor explicaţii pertinente, putem specula asupra capacităţii limitate a cnezatelor ruseşti de a susţine războaie de durată, a rivalităţilor endemice dintre cnezi sau a importanţei efectului-surpriză al raidului tătarilor, conduşi acum de un succesor legitim al lui Genghiz-Han.
Potenţialul militar al tătarilor era încă unul redutabil, fapt demonstrat de înfrângerea pe care o vor suferi lituanienii marelui duce Vitautas la Vorskla, în 1397, în faţa unor auxiliari ai cunoscutului Tamerlan.
Evenimentele din 1382 vor demonstra odată în plus stabilitatea eşafodajului instituţional moscovit, în măsură să supravieţuiască marilor pierderi economice şi umane şi distrugerii Capitalei.
Oraşul va face faţă mai multor campanii punitive ale tătarilor, fără ca acestea să aibă urmări notabile pentru poziţiei sale politice. Momentul Kulikovo a fost urmat de un alt proiect ambiţios, convertirea lituanienilor la creştinism prin intermediul bisericii ortodoxe ruse.
Proiectul viza şi o dimensiune politică, în sensul recunoaşterii suzeranităţii Moscovei asupra Marelui Ducat al Lituaniei. Deşi acest plan s-a bucurat de sprijinul ducesei Iuliana, văduva respectată a lui Algirdas, oferta uniunii personale cu Polonia şi ameninţarea Cavalerilor Teutoni au făcut ca Marele Duce Jogaila să opteze pentru tronul Piaştilor şi pentru convertirea la creştinismul de rit latin.
Tentaţia posibilităţilor pe care expansiunea spre est le deschideau dinaştilor lituanieni au continuat să se manifeste şi după perfectarea înţelegerilor cu Polonia, iar papalitatea şi patriarhia ecumenică din Constantinopol au încercat să utilizeze aceste sensibilităţi în interesele propriei politici ecleziastice.
Sub aceste auspicii, domnia mediocră a cneazului Vasili I, succesorul învingătorului de la Kulikovo, a menţinut Moscova pe aceleaşi coordonate ale consolidării interne şi afirmării internaţionale. Posesiunile sale teritoriale s-au extins pe seama Novgorodului şi a triburilor din est, iar disputele cu Lituania lui Vitautas au vizat de acum atât sfera patrimonială cât şi cea spirituală.
Deşi săracă în realizări politice, această perioadă rămâne importantă prin mmanifestarea primei controverse cu patriarhia constantinopolitană,, în legătură cu primatul împăratului bizantin în rândul monarhilor ortodocşi.
Diferenţa pe care Vasili I o făcea între credinţa transmisă de greci şi relaţia cu împăratul prelimină o tendinţă majoră a politicii externe ruseşti, afirmarea ca sursă de autoritate politică de-sine-stătătoare în lumea ortodoxă, în perspectiva unei eventuale competiţii cu Bizanţul.
În această luare de poziţie trebuie avute în vedere şi nemulţumirile generate de versatilitatea ierarhiei ecleziastice greceşti în disputa între Moscova şi Vilno pentru mitropolia rusă. Punctul de vedere moscovit devenise important la Constantinopolul presat de iminentul asalt otoman, iar o alianţă matrimonială cu acest donator generos în favoarea centrelor monastice ortodoxe venea să restabilească bunele raporturi dintre fosta mare putere a sudului şi noua forţă din nord-est.