caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Câţi români mai sunt – anul 2024

de (31-1-2010)

26 ianuarie anul 4 (2024 pe stil vechi)

Tocmai m-am întors de la slujba de canonizare a Ceauşeştilor (se pare că hramul lor vor să-l dea clădirii guvernului). Pancarte în roşu, portocaliu, galben şi negru cu secera, ciocanul şi crucea, lume multă la catedrala neamului, veselie. În cei patru ani de când au revenit comuniştii în formă bipartită (prin alianţă cu biserica) oamenii şi-au regăsit speranţa. Şi pe plan internaţional e un pic de agitaţie zilele astea. Franţa şi Italia au venit cu ideea de mutare a parlamentului european la Moscova (ai noştri spun că ar fi de acord).

După ce l-am citit pe R. port în mine moartea poporului meu. Lumea lui ca text s-a schimbat. Ce a devenit ? Barbarie? Nici măcar, dejecţii obiectiviste. Barbarul e un sfânt pe lângă cel fără de zeu şi structurat de ideologia divină. De gândit. Simplă animalitate, fără limbă şi text? Nu, animale nebune! Asta am devenit. Şi ne minţim ipocrit că ne-ar fi înnebunit alţii. A murit aruncarea în viaţă, excesul sacral, colindul până la epuizare. A rămas doar excesul disperării laşe, a neghiobului sau pustiitului care nu vrea să facă ce face, masturbarea walkmaniformă şi virtuală, îndoparea, plăcerea singuratică. Iadul regretelor în oglindă. Pe fundul ceaunului încins al cartierelor muncitoreşti câţiva români mai bâjbâie orbi ştiind că sunt ultimii, că după ei poporul acesta e mort. Scroafa lor e moartă-n coteţ şi stă cu curu-n poartă.

Văd cei mai buni prieteni cum fură şi nu îi pot opri. Toţi facem la fel. Metamorfozat în cadavru românul doar gândeşte, nu se mai gândeşte. Lumea nu mai este a lui, este o lume a morţilor. N-are pentru cine să mai facă parastase, toţi răposaţii sunt aici. De Crăciun şi Paşti în localuri de lux văduve trecute şi duhovnicii informatori beau şi joacă periniţa. Morţii se adună la pomenile pentru nimeni şi râgâie sătui. Corpuri fără priviri mişună pe străzi prin băltoaca electromagnetică. Nu mai iese lumină din ochii lor, ci doar intră. Hoiturile astea vii se urăsc, se îmbuibă, se ordonează, votează: partidul sau biserica. Şi mai ales fură şi mint, cetăţeneşte. Visează să facă bani, visează să fie puternici, nemaiştiind că sunt. Repede, până vine moartea, gândită ca stingere a luminii. Lipsiţi de modele, junii cinstiţi sunt bântuiţi de gândul sinuciderii.

Care e semnificaţia acestor lumi noi, animalier demente, bizare, ce spun ele? Ratarea e tot ce mai vor aceşti oameni, o caută pentru a pedepsi pe cineva cu suferinţa şi umilinţa lor nemărturisite. Ei îl urăsc pe zeu şi vor să îl pedepsească. Urăsc că au fost născuţi şi refuză să se nască. Groparul spune atât: „lăsaţi morţi să vină la mine”. Ei nu mai spun nici atât, doar aşteaptă. Ei nu mai ştiu să citească viaţa altora şi să scrie cu viaţa lor. Warcraft, startrek, păpuşi roz. Este crucial cum citeşti lumea, de aici vine în mare măsură valoarea lucrurilor, specificul monadei personale reconstruită în lumea altora (sau cel puţin în măsura în care o putem spune). Nediscursivul e citit prin filtrul discursivului, iar extinderea acestuia din urmă permite o re-lecturare, o re-interpretare, re-poziţionare valorică a nediscursivului şi însăşi a discursivului luat ca lucru printr-o dezvoltare a eului, a lumii, monadei proprii. Dar noi nu muncim, nici nu ne gândim. Noi refuzăm să mai citim. Noi rânjim. Doar vindem şi ne vindem.

Templul supermarket şi ritualul cozii mă transformă într-o marfă care cumpără. În ochii casieriţei nu văd nimic, şi ea e doar o marfă. Uneori îmi livrează bunăvoinţă de o manieră maşinală, bip-bip, conform fişei postului. Stupid, spun mulţumesc. Evident, marxistul n-ar putea schimba nimic. El nu este decât un frustrat cu înclinaţii criminale pe care îl iubim. Salvarea este doar personală, fie şi acceptând să fim sacrificaţi.

Nu mai sunt prea mulţi români. În ultimii zeci de ani am mâncat doar cârnaţi de român: se terorizează românca, se spintecă la maternitate, se toacă produsul în sistemul educaţional, se îndeasă în maţul organizaţional şi se lasă la zvântat în cutii supraetajate. După ce n-am mai avut ce ucide am început să murim şi noi. Uroboroşi cum suntem, încercăm un fel nou, cârnaţi de prostiţi durabil, dar se pare că ne vor sta în gât: nu mai putem înceta să fim stupizi şi imorali şi ne doare că ştim cum suntem. Dacă vrem să ne suportăm faptele orice sentimente identitare şi vinovăţii asociate lor trebuie anulate. Pentru asta, cartea lui Radu Anton Roman trebuie arsă (am aruncat-o în foc).

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.235.137.159