da, aşa strâmbă, pe ramura dreaptă a timpului ce se agăţa de graba unui cer alburiu, uitat. mă săgeta locul şi spaima mea era ecoul tău, adolescentin. aş mai fi stat, aşa simplu, pentru că mirosea a tine… respiraţiile ţi se derulau pe ritm de filozofie. le adunam lângă magia colindului împărţit cu tine. nu puteam să uit noul tău zâmbet! se micşorase şi tremura pe furiş. nu puteam să uit nici noua ta privire! dulci şi cuminţi, ochi de Moş Crăciun… se întâmplase să-mi dau seama că, de fapt, depinzi de mine, că spaima ta se revărsa pe imnul tăcerii. aş fi vrut să-ţi explic că deşi suferinţa noastră nu mai poate sta ascunsă, nu va exploda… ne vom învăţa unul pe altul, citindu-ne, ne vom iubi unul pe altul, gândindu-ne. noi ne vom construi destinul, ştiind că jumătăţile noastre de mirare seamănă cu târziul de pe inelarul Domnului.
24 decembrie 2009, 04:11