Mihai Eisikovits depănând poveştile dindărătul desenelorinterviu cu Mihai Eisikovits, un supravieţuitor nonagenar
Preambul: Mihai Eisikovits a trecut pragul celui de al nouălea deceniu de viaţă, dar arată cu douăzeci de ani mai tânăr. S-a născut într-o familie evreiască din Gherla, oraş în care a copilărit şi a absolvit liceul. În 1941 a fost înrolat în armata maghiară, într-un detaşament de muncă pentru evrei. Sfârşitul războiului nu i-a adus eliberarea întrucât a fost luat prizonier de ruşi. Zadarnic a explicat că n-a fost soldat combatant în armata maghiară, ci soldat neînarmat evreu într-un detaşament de muncă. Ruşii i-au dat drumul acasă abia în 1948 şi nici până azi nu l-au despăgubit.
Mihai Eisikovits a făcut studii de economie şi lucrat în domeniul construcţiilor. De peste un sfert de veac e pensionar. În ultimii ani şi-a redescoperit vocaţia de desenator şi a realizat zeci de desene despre lumea evreilor maramureşeni şi transilvăneni, spulberată de Holocaust. Desenele creionate din câteva linii, îmbină nostalgia, tristeţea şi veselia cu un dram de naivitate, plasându-le în spaţiul binecuvântat al poveştilor. Fiecare desen este întregit cu un text explicativ în limbile română, maghiară, engleză şi, uneori, idiş. O parte din desene a fost adunată în volumul “ Ce a fost…nu mai este”, publicat în 2007, la Editura Gutinul din Baia Mare. Alte zeci de desene care vorbesc despre viaţa în detaşamentul de muncă din armata maghiară şi despre prizonieratul din URSS, îşi aşteaptă publicarea. La începutul verii am fost acasă la Mihai Eisikovits. Am răsfoit împreună o mulţime de desene şi am ascultat cu interes poveştile pe care le evocau. Interlocutorul meu s-a dovedit un povestitor plin de har. Iată câteva întâmplări „dindărătul desenelor”.
Pe desenul acesta vedeţi o şură cu o jumătate de acoperiş
Eram încartiruiţi într-un sat ucrainean. Soldaţii nemţi şi unguri au ocupat casele sătenilor. Pe noi ne-au băgat într-o şură a fostului colhoz. Atât acoperişul cât şi pereţii erau din trestie împletită peste câteva bârne. Odată, când ne-am întors de la muncă am găsit şura cu jumătate de acoperiş. Cât timp fuseserăm plecaţi, au venit soldaţii care nu mai aveau cu ce face foc şi ne-au luat o parte din acoperiş. Într-o parte rămăsese pleava, iar în cealaltă parte zăpada cam de vreo cincizeci de centimetri, cât ninsese peste zi. Am dormit în pleavă, ce era să facem ! Eu am avut un vis feeric, parcă pluteam…plăcut din cale afară. Dormeam buştean. Băieţii au plecat, dar pe drum au observat că tot nu vin şi s-au întors după mine. M-au zgâlţâit până m-au trezit. Am simţit o durere cumplită în tot corpul, parcă m-ar fi ciomăgit cineva. Dacă nu veneau după mine aş fi adormit definitiv, muream îngheţat.
Desenul acesta prezintă un aspect dintr-o muncă foarte grea, construirea unui drum de bârne prin pădure.
În pădure erau câteva drumuri forestiere care trebuiau fortificate cu bârne, ca să suporte retragerea armatei. Am lucrat multă vreme la astfel de drumuri şi odată am fost rănit. Creanga unui copac doborât mi-a sfâşiat braţul până la os. Noi acolo nu aveam medicamente, dar aveam un medic bun, un camarad de-al nostru. Un clujean pe nume Herskovits. Părinţii lui ţineau una dintre cele mai mari brutării din Cluj. S-a uitat la braţul meu şi mi-a spus: “Măi Mihai, măi, nu am nimic altceva decât nişte soluţie împotriva râiei, care conţine ceva spirt!” A turnat o sticluţă peste rana mea, iar eu am văzut stele verzi şi stele albastre, de durere ! Apoi mi-a făcut un dren din hârtie. Hârtia aceea era la fel cu hârtia igienică de cea mai proastă calitate. Puroiul se elimina treptat. Mi-a schimbat de câteva ori bandajul de hârtie şi m-am vindecat. Am avut noroc, dar cicatricea se vede şi azi.
Pe desenul acesta vedeţi câţiva soldaţi furişându-se prin pădure
Povestea asta e ceva mai lungă….La un moment dat voiam să dezertez. Ştiam ce s-a întâmplat cu părinţii, ştiam că nu am ce să mai caut în Ungaria şi, împreună cu un coleg de al meu, ne-am hotărât să dezertăm. Într-o noapte pe când mărşăluiam am rămas în urmă şi ne-am aruncat în şanţ, în zăpadă. După ce s-a îndepărtat coloana am luat-o către casă, furişându-ne prin pădure. Am tot mers noi cale de o zi şi, la un moment dat, am văzut venind către noi doi indivizi. La început ne-am pitit pentru că nu ştiam cine sunt, dar când s-au apropiat am văzut că erau doi camarazi din compania noastră. “Ce faceţi ? Aţi rătăcit drumul ?” – i-am întrebat. “Nu, vrem acasă”- ne-au răspuns ei. „Păi atunci stânga împrejur şi veniţi cu noi !” Ne-am continuat drumul tot prin pădure, pentru că pe şosea era foarte periculos. Dar nici în pădure nu te puteai afunda pentru că în Ucraina pădurile erau nesfârşite şi dacă te pierdeai nu mai scăpai de acolo. Şi cum mergeam noi aşa, aproape de marginea pădurii, am zărit un alt bărbat. Când s-a apropiat l-am recunoscut că era unul Izsák din Oradea. “Da’ ce-i cu tine, unde te duci ?” – l-am întrebat noi. “Şi eu am rămas în urmă, vreau să plec acasă.” „Stânga împrejur!” – i-am zis şi ni s-a alăturat şi el, de ne-am făcut cinci la număr. Trebuia să ne îngrijim de mâncare şi de ascunzătoare pentru cinci inşi. Dar ne-am continuat drumul în pădure, prin nămeţi. La un moment dat au apărut doi indivizi cu doi cai şi ne-am speriat că sunt ucraineni. Când s-au apropiat i-am recunoscut pe Rosenberg şi pe Reich Andor, tot de la noi din unitate, care erau nedespărţiţi. Rosenberg, fiind fecior de la ţară, avea o căruţă cu doi cai. I-a deshămat şi venea cu ei pe drum. Ni s-au alăturat şi ei şi ne-am continuat drumul către casă. De-acum eram şapte inşi şi ne era şi mai greu, însă dacă soarta ne-a adunat nu ne-am mai despărţit. Am aşteptat să se întunece pentru că totul era alb, înzăpezit, şi nu ne puteam orienta. Când se lăsa întunericul puteam distinge aşezările după luminiţele de la geamuri. Am zărit un sătuc şi ne-am îndreptat într-acolo. Eu ştiam ceva ruseşte şi le-am spus să stea pe loc, că mă duc până la prima casă şi încerc să fac rost de adăpost şi de-ale gurii. Aşa am şi făcut. M-am dus la prima casă şi am bătut la geam. Dinăuntru s-a auzit „Kto tam ?” (Cine e acolo ?) “ Liudi dobrâie” (Oameni buni) am răspuns şi gazda a ieşit. Când a deschis uşa, l-am întrebat dacă mă adăposteşte peste noapte ? Mi-a răspuns că nemţii sunt prin preajmă, iar eu i-am zis “Svio ravno!” ( Mi-e totuna), că e musai să dorm. I-am mai spus că nu eram singur, dar că mâine în zori vom pleca cu toţii. Ne-a primit în şură, ne-a aşternut două maldăre de paie şi am adormit buştean. La un moment dat cineva m-a zgâlţâit. Era gazda care mi-a arătat o lumină mare afară, spunându-mi că cineva dăduse foc unei case din vecini şi că ar trebui să plecăm de acolo. Eram frânt de oboseală şi i-am răspuns că până nu ard paiele de sub mine, nu mă mişc de acolo. A doua zi ne-am sculat cu noaptea în cap, cum îi promisesem gazdei şi ce credeţi că a făcut ? Ne-a adus o pâine neagră şi un ulcior de lut cu lapte proaspăt. Am împărţit pâinea între noi şi am băut laptele cu rândul, până l-am terminat. Am mulţumit şi am plecat. Iată un desen cum beam laptele şi altul cum ne furişam prin pădure La un moment dat a trebuit să ieşim pe drum şi ne-am întâlnit cu doi indivizi, care făceau parte dintr-o formaţie militară ucraineană, potrivnică atât nemţilor cât şi ruşilor. Ne-au oprit: “Halt !”. Ne-am oprit, ce era să facem ? Ne-au întrebat cine suntem. Eu vorbeam şi germana şi le-am spus “Wir sind Ungarische Arbeiter und wir wollen nach Hause” (Suntem muncitori maghiari şi vrem să mergem acasă). S-a uitat la noi şi a observat că Izsák purta bürgerli (cizme de piele). L-a obligat să le descalţe, dându-i în schimb o pereche de pantofi de damă. El avea piciorul 44, iar pantofii erau 38 şi mai erau şi rupţi ! Cum să meargă cu ei ? Când stăteam noi aşa, descumpăniţi, au apărut două femei. Tot din formaţiunea lor. Ne-au întrebat şi ele ce facem. Le-am spus ce se întâmplase, că i-au luat cizmele camaradului nostru şi i-au dat în loc pantofi de damă. Le-am întrebat “Ist das menschlich ?” ( E omeneşte aşa ceva?) Am văzut că femeile o iau din loc şi că… dispar sub zăpadă. Peste un timp ne-au zvârlit un bürgerli şi apoi încă unul…Probabil că sub nămeţi era un buncăr de unde i-a recuperate cizmele. Atunci am decis să-i tăiem carâmbii de la cizme ca să nu mai tenteze pe nimeni. Ne-am continuat drumul, dar ne-au prins ungurii care ne-au escortat la cazarmă. O casă mare din bârne. Comandantul era un şvab care ne-a izolat ca să nu venim în contact cu soldaţii unguri. Noi stăteam separat dar am văzut că soldaţii unguri aveau tăieţei cu marmeladă la cină. Şi ce să vezi ? Au venit şi ne-au adus şi nouă câte o porţie. Aşa s-a încheiat dezertarea noastră.