Atmosfera febrilă care precede Paştele s-a înstăpânit în Clujul multiconfesional şi multietnic. După un martie răcoros, aproape iernatic, primele zile de aprilie, calde şi prietenoase, au încurajat arborii să-şi pună horbotele de flori, mugurii magnoliilor stau să plesnească, pieţele s-au umplut de ridichi, ceapă verde, salată, spanac şi flori: narcise galbene cu miez oranj şi lale multicolore. Ouăle mari şi dolofane stau rânduite în cofraje, aşteptând momentul unic, în care vor fi colorate şi dichisite pentru a trece în dimensiunea sărbătorească. Oamenii forfotesc prin magazinele pline cu iepuraşi şi ouă de ciocolată, obiecte decorative fanteziste, menite să sublinieze sărbătoarea pascală.
Anul acesta paştele catolic şi cel ortodox se succed la un interval de o săptămână. Un sfert din locuitorii oraşului, în majoritate de etnie maghiară şi de confesiune catolică, luterană, calvinistă sau unitariană, sărbătoreşte „paştele unguresc”, în timp ce marea majoritate, de confesiune ortodoxă sau greco-catolică, ţine „paştele românesc”. La intervale mai mari de timp, în urma unor socoteli bisericeşti complicate, cele două sărbători se suprapun. Dar şi acum, când Duminica Floriilor la ortodocşi coincide cu Duminica Paştelui la catolici, practic toţi clujenii sărbătoresc. Dacă maghiarii au un mod ceva mai sobru de a marca paştele, prezenţa la liturghia de la miezul nopţii Învierii, deşi numeroasă, fiind mai reţinută, în noaptea Învierii Paştelui ortodox, oraşul este animat ca în miez de zi.
Diferă şi alimentele tradiţionale. Ungurii coc renumitele beigli (nişte rulade) umplute cu nucă şi cu mac, în timp ce românii prepară cozonacii aurii şi bine crescuţi, umpluţi cu nucă, mac şi stafide. Mielul e prezent pe mesele tuturor; la unguri se mănâncă supă de miel cu tarhon şi smântână, în timp ce românii preferă drobul bine condimentat. Şi se vopsesc ouă. Toată lumea se întrece să aibă pe masă ouă cât mai frumoase. De la ouăle roşii tradiţionale, fierte în foi de ceapă, care au aspect mozaicat, până la ouăle încondeiate cu modele arhaice, a căror confecţionare se învaţă, mai nou, şi la şcoală. Alţii împodobesc ouăle cu abţibilduri sau le colorează cu tradiţionala vopsea de ouă.
Lunea paştelui, fie el catolic sau ortodox, este foarte importantă, pentru că se merge la udat. Casele cu fete şi femei aşteaptă sosirea băieţilor şi bărbaţilor înarmaţi cu sticluţe de colonie (astăzi mai ales sub formă de spray) pentru a stropi doamnele şi domnişoarele care, altfel, riscă să se veştejească. Stropitul este precedat de rostirea unor poezioare de genul „Eu sunt micul grădinar, cu sticluţa-n buzunar, am auzit că aveţi o floricică…”. În schimbul poeziei şi a celor câţiva stropi de parfum, udătorii pot alege câte un ou roşu din coşul sau tava oferite în aşa fel, încât oul cel mai frumos să ajungă la cavalerul preferat. De-a lungul anilor poeziile de stropit s-au diversificat şi s-au adaptat epocilor, alcătuind un adevărat folclor urban. Taţii şi fiii, bunicii şi nepoţii, tinerii şi vârstnicii pornesc de după amiază pe la casele doamnelor şi domnişoarelor, unde sunt trataţi cu bunătăţi, stau în poveşti şi pleacă mai departe, cu săculeţul de ouă tot mai plin şi paşii tot mai nesiguri. Este un prilej de revedere, de reconciliere, de a afla noutăţi. De „paştele unguresc” mulţi români merg la stropit la prietenii şi vecinii maghiari, aceştia returnând vizita la „paştele românesc”. Udatul se încheie târziu în noapte, lăsând în urmă un miros amestecat de colonie şi coji colorate de ouă aruncate pe trotuar.
A doua zi toate doamnele şi domnişoarele se spală pe cap şi povestesc, cu lux de amănunte, cum au petrecut.
Anul acesta Pesahul sau Paştele evreiesc cade miercuri seara, înainte de Joia Mare catolică. Membrii comunităţii (vreo sută la număr) se adună la cantina rituală pentru a celebra seara de Seder, care evocă eliberarea poporului evreu din robia egipteană. Se mănâncă azimă, în amintirea fugii din Egipt, când aluatul de pâine nu a avut timp să dospească şi s-a copt la soare, rădăcini amare pentru a nu uita de amărăciunea sclaviei, ouă care simbolizează fertilitatea, un amestec de mere şi nuci numit hroises, simbol al mortarului cu care sclavii evrei construiau piramidele egiptenilor şi totul se stropeşte cu apă sărată, în amintirea lacrimilor din robie. Nici vinul nu lipseşte de pe masa sărbătorească. Cel mai tânăr membru al comunităţii pune întrebarea milenară „Ma niştana ?” Prin ce se deosebeşte seara aceasta de toate
celelalte ? Răspunsul se află în Hagada sau Cartea Ieşirii, din care se citeşte în limba ebraică şi se cântă cântece de Pesah. Azima se consumă timp de opt zile, cât durează Pesahul.
Evreii clujeni le duc în dar azimă, prietenilor români şi maghiari. Iată că în Clujul multietnic şi multiconfesional, pe masa de paşte azima (maţesul), cozonacul românesc şi beigliul unguresc se împacă foarte bine.
Articolul mi-a mers la inima si imi aduce aminte de Sibiu. Cel mai mult ne bucuram cand cadeau sarbatorile pascale in acelasi timp(catolici, reformati,ortodocsi). Cine e din Ardeal cunoaste obiceiul cu stropitul.Ne formam cete si mergeam impreuna sasi, unguri, romani la stropit cu parfum fetele, in a doua zi de Pasti.In ciuda interdictiilor nimeni nu ne putea impiedica sa ne bucuram de aceasta sarbatoare si ne intrebam cu ciuda de ce oare nu cad mereu impreuna sarbatorile crestine…Articolul denota o mare nota pozitiva si speram ca in viitor sa ne bucuram de conciliere interetnica.
„Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand imi aduc amintesc de …” Clujul adolescentei mele am sentimentul ca am trait un miracol. Am avut sansa de a ma fi imbogatit spiritual din convietuirea cu oameni de culturi si etnii diferite. Apoi, realitatea curenta, cu efect de „dus rece” ma aduce cu picioarele pe pamant spunandu-mi ca minunile nu se intampla in viata reala, iar „Clujul fiind o parte din Romania” nu poate diferi prea mult de intreg. Acest articol ma intoarce „in Clujul unde miracolele mai sunt posibile” si asta m-a pus pe …ganduri. Oare realitatea este mai buna decat o vedem noi?