Lucian Merişca –master în studii europene şi medic ca formaţie, este scriitor, ziarist, realizator de emisiuni la Radiodifuziunea Română Iaşi.
Drepturile omului (DO) se referă la drepturile şi libertăţile fundamentale la care toţi oamenii sunt îndreptăţiţi, incluzând drepturile civile şi politice, dreptul la viaţă şi libertate, egalitatea în faţa legii, libertatea de gândire şi de exprimare. Pe de altă parte, este vorba despre drepturi sociale, culturale şi economice, dreptul la muncă şi dreptul la educaţie.
Pentru a reliefa foarte succint şi ceea ce însemna celălalt termen propus în argumentarea noastră, să vedem ce înţelegem prin globalizare (G). In timp ce unii tratează globalizarea ca pe un proces predominant economic, eventual sinonim al capitalismului global (liberalism galopant)[1], alţi analişti se concentrează pe creşterea importanţei instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale (standardizare, legalitate, democraţie) [2]. Unii specialişti accentuează impactul transnaţional al fluxurilor demografice, culturale [3], în timp ce alţii vorbesc de noile reţele de comunicare [IT = Isteria Tehnofilă], care pot duce la constituirea unei „societăţti civile globale” [4]. Daca este să dăm definiţia lui Jan Aart Scholte [5], globalizarea reprezintă ansamblul de procese care fac din lume o singură locaţie, schimbând sensul şi importanţa distanţelor şi identităţilor naţionale, în lumea internaţională a afacerilor.
GLOBALIZAREA ŞI DREPTURILE OMULUI. PERSPECTIVA „NORDULUI”. OPTIMISMUL NEO-LIBERAL
Din perspectiva ţărilor bogate, care nu întâmplător sunt şi democratice (Occidentul, în sensul larg, Nordul, în sensul larg al termenului), globalizarea, acţionând ca un sistem imens de vase comunicante între pieţe economice, state şi idei, reprezintă partea vizibilă a aisbergului secolului XXI, pe care plutim cu toţii, acum, la începutul unei ere în care respectarea drepturilor omului va face distincţia între civilizaţie şi înapoiere, între dezvoltare şi subdezvoltare. Având şi un apendix: siguranţa antiteroristă.
Normele internaţionale, ca şi instituţiile privitoare la drepturile omului se află pe o pantă ascendentă nemaîntâlnită în istorie, iar aşa numita „diversitate culturală” (cutuma locală) nu poate constitui o piedică reală în calea răspândirii drepturilor omului în sensul înţeles în Occident, atât timp cât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (UDHR) [6] a fost acceptată de către toate statele suverane, membre ale O.N.U. [7]
Pe de altă parte, societatea civilă este şi ea un ferment pentru creşterea dorinţei de libertăţi şi drepturi în toate ţările lumii, indiferent de faza dezvoltării democraţiei, pentru ca libertatea este o asimptotă la axa Timp, şi nu un segment limitat de dreaptă, oricât ar fi el de mare.
Dar odată cu drepturile omului care depăşesc, până la urmă, şi cea mai fortificată graniţă, tot aşa, valurile intereselor economice ale globalizării – mai nou, şi ale Crizei globale – fac să treacă peste frontiere şi noi posibilităţi de abuz în domeniul sensibil al drepturilor omului. Chiar dacă ele sunt din ce în ce mai bine formulate şi acceptate oficial, drepturile individuale încep să depindă tot mai mult de o mulţime de forţe şi actori globali.
Care sunt urmele pe care globalizarea le modelează în domeniul drepturilor omului? Dinamica globalizării generează, din această perspectivă, atât oportunităti, cât şi probleme. Pe de altă parte, teoria şi practica drepturilor omului, nu cumva a influenţat şi ea, procesul globalizării?
După cum se ştie, dintr-un punct de vedere liberal, globalizarea va promova dezvoltarea, democraţia, implinirea personală şi armonizarea globală a destinelor omenirii, dar, într-un context nou, nu apar sau nu vor apărea noi provocări la adresa libertăţii individuale? Globalizarea aduce la pachet imigranţi, producţie delocalizată, investiţii şi profituri fabuloase, export de crize şi de probleme, noi idei şi noi autorităţi – mai mult sau mai puţin absconse şi tehnologice – care ne dirijează vieţile.
Un recunoscut specialist în domeniu, Jack Donnelly [8], cel care puncta faptul că drepturile omului reprezintă noile standarde de definire ale unei civilizaţii, atrăgea de asemenea atenţia asupra urgenţei apariţiei unui „regim internaţional” asupra drepturilor omului, în contextul creşterii reţelelor sociale transnaţionale, creşterii conştientizării în ceea ce priveşte violarea drepturilor omului, atât în forme tradiţionale, cât şi în forme care abia acum apar.
Universalitatea drepturilor omului este un concept problematic de definit, dar încă şi mai dificil de aplicat – spune acelaşi Jack Donnelly [9]. Proliferat de scandalul închisorilor americane din Guantanamo şi Bagdad, acest subiect rămane foarte sensibil în dezbaterile internaţionale de idei. Unii teoreticieni au mers atât de departe până la a argumenta că, negând diversitatea în cadrul culturilor (civilizaţiilor) globale, şi promovând un set unic de valori sociale, însăşi noţiunea de drepturi universale ale omului se suprapune argumentelor neo-colonialiste, semnificând hegemonia Occidentului asupra lumii în curs de dezvoltare.
In volumul său de referinţă, Universal Human Rights in Theory and Practice, Jack Donnelly concluzionează că universalitatea drepturilor omului este în curs de a deveni o realitate globala de necontestat. Apelând la subterfugii precum „relativitatea culturală”, „valori asiatice sau islamice”, ori „intervenţii umanitare”, nu se poate eluda, nici de o parte nici de alta, sensul ultim al drepturilor fundamentale.
Considerând Declaraţia Universală a Drepturilor Omului ca o paradigma ideală, Donnelly rămâne la ideea ca poziţia liberală, occidentală discerne o conceptualizare normativă a drepturilor omului, liberă de orice context legat de epocă sau de meridian geografic, aşa-numitul complex spaţio-temporal. Donnelly aşează doctrina UDHR (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului) în continuarea tradiţiilor realiste, neo-liberale. Din acest spaţiu corelat, autorul sugerează că „statul este instituţia centrală capabilă să implementeze drepturile omului recunoscute pe plan internaţional”. Este aşadar reală şi acceptabilă asocierea drepturilor omului cu democraţia şi liberalismul de tip Occidental, atât timp cât experienţa exercitării suveranităţii, a pieţelor libere şi a democraţiei este mai veche aici, în Occident, cu câteva secole. Statalitatea neîntreruptă, ca longevitate a experienţei democratice, este modelul dovedit viabil, demn de urmat.
Adepţii „relativismului cultural” al drepturilor omului în epoca globalizării susţin paradoxul conform căruia singurul lucru absolut este relativitatea, recte relativismul cultural, în funcţie de continent, ţară, regiune, religie, orientări şi aşa mai departe. Aceasta sună foarte bine într-o viziune postmodernă, academică, ori anarhistă… dar, pusă în practica juridică internaţională, ar duce la o cacofonie legislativă şi decizională care nu ar îmbunătăţi cu nimic echilibrul lumii în care trăim.
Cultura şi civilizaţia locală au un rol important în implementarea universală a drepturilor omului, dar, ca să-l cităm pe Donnelly, „cultura nu este destin”, aşadar tradiţia nu se transformă automat în normă scrisă, iar condiţia umană nu se schimbă la fiecare răspântie de drumuri. Desigur, negocierile, printr-un dialog cu sens, pot duce la realizarea unui model ideal, mereu perfectibil, în materie de drepturi universale ale omului.
In contextul postmodernităţii deconstructive şi al globalizării galopante, există subiecte de prime-time în media electronică şi studiile politologice şi de securitate: politica externă (inclusiv a UE) şi drepturile omului [10], „intervenţiile umanitare”, discursurile privitoare la drepturile unei comunităţi ş.a. Luând în calcul aceste puncte şi deconstruind (transcendând) ideile tradiţionale despre suveranitate şi norme internaţionale, Donnelly reaşează la locul său canonul central al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului („toate fiinţele umane sunt născute libere şi egale în demnitate şi în drepturi”). Pe de altă parte autorul american scoate în evidenţă că universalitatea drepturilor omului este un proiect realist şi că dimensiunile acestui concept pot fi adaptate unei virtualităţi de faţete ale existenţei umane, din punct de vedere social şi politic. In ciuda criticilor săi care acuză această poziţie occidentală privind drepturile omului ca fiind etno-centristă, Donnelly abordează holistic această problematică. Mai degrabă decât să reprezinte gândirea academică occidentală şi elitismul burghez (vizibile în multe lucrări similare privind drepturile omului), Donnelly vorbeşte despre diferenţe culturale modeste în era globalizării, rămânând optimist: dialogul inter-cultural poate genera un consens realist în aplicarea universală a drepturilor omului.
Tot în acest context al globalizării Donnelly subliniază problematică drepturilor minorităţilor sexuale. In timp ce pe terenul discriminărilor din punctul de vedere al rasei, genului, religiei, credinţei au fost făcute studii şi recomandări în ultimele decenii, prejudecăţile împotriva minorităţilor sexuale continuă să înflorească, în ciuda dimensiunii internaţionale a problemei. Fără să mai vorbim despre faptul că spectrul curcubeului orientărilor (afective, sexuale) creşte şi el, adăugându-şi noi culori, aproape invizibile mai înainte. Mai nou, se vorbeşte şi de „neurodiversitate”, adica dreptul celor consideraţi a suferi de autism ori alte „orientări psihice” de a nu mai fi trataţi cu forţa, ei considerându-se sănătoşi dar diferiţi, din punctul lor de vedere.
In esenţă, Donnelly afirmă că asocierea între lumea occidentală şi stabilirea drepturilor omului este una naturală pentru că ” vestul a avut şansa sau neşansa de a suferi avantajele şi neplăcerile pietelor moderne şi a apariţiei statelor înaintea altor regiuni ale lumii”. Se poate trage concluzia că, din motive socio-economice, modernitatea occidentală a fost obligată să construiască un sistem al drepturilor umane, înaintea lumii non-occidentale. Statele occidentale au avut sute de ani pentru aceasta, în mod obiectiv. Din această istorie şi experienta a fost concepută UDHR în 1948, urmând ca aceste principii să fie aplicate tuturor statelor, indiferent cum şi când acestea şi-au clădit ideea de naţiune [11].
În „contagiozitatea” globalizării, pieţele moderne şi statele lumii sunt cele care cer urgentarea aplicării universalităţii drepturilor omului. În timp, drepturile omului vor fi la fel de „contagioase” ca şi globalizarea economică, traversând noile frontiere ale noilor state. În acel moment, politica internaţională nu va mai fi nevoită să condiţioneze ajutoarele către lumea non-occidentală de respectarea drepturilor omului şi nu se va mai putea vorbi despre o hegemonie a vestului în acest domeniu.
Pentru a-şi argumenta pozitia, pe care el o consideră realistă, Donnelly porneşte de la supoziţia contractului socialrelevant din punct de vedere global. Este adevărat că acest lucru s-a întâmplat în cadrul naţiunilor euro-americane, liberalismul politic concepând statul prin formularea unui contract social (statul doreste unitatea cetăţenilor, cetăţenii doresc drepturi).
Dar nu toate regiunile lumii au construit societatea în acelasi fel. De exemplu populatia Igbo din estul Nigeriei a avut timp de secole drepturi, obligaţii şi libertăţi specifice, fără a simţi nevoia conceperii unui stat protector [12]. Să nu uităm că majoritatea ţărilor africane şi-au trasat graniţele şi statalitatea, în adevaratul sens al cuvântului, abia după decolonizare. Un punct de vedere critic care i se poate aduce lui Donnelly este aşadar că drepturile omului pot opera şi fără precondiţia automată a unui contract social.
Analiza lui Jack Donnelly argumentează faptul că implementarea universală a drepturilor omului este un fenomen plauzibil în curentul contemporan al globalizării. Aparentul optimism a lui Donnelly este recomandabil, dar elaborarea strategiilor pentru implementarea universală a drepturilor omului trebuie totuşi adaptată continuu la timpul istoric şi spaţiul geografic, chiar şi într-o lume în care post-modernitatea încearcă să relativizeze diferenţele. Aşa cum sugerează el, universalitatea drepturilor omului, în ciuda miilor de argumente care i se împotrivesc, este nu numai ideală şi avantajoasă pentru marea majoritate a cetăţenilor de pe mapamond, ci şi, cu un efort bine determinat, ea este aplicabilă.
Piaţa liberă şi globalizarea economiilor pot juca un rol important în promovarea democraţiei şi a drepturilor omului în lumea în curs de dezvoltare, aşa dupa cum spunea şi Preşedintele SUA, G. Bush, în cadrul planului sau de a crea o zonă de comerţ liber a Orientului Mijlociu [13]. O zonă a păcii, de asemenea, pentru că, unde există comerţ, există prosperitate. Iar unde există prosperitate, conflictele se atenuează şi şansele izbucnirii unui război scad, până aproape de zero.
(va urma)